Floris

In 1700 si putin, Juan Famenias Floris a lasat in urma lui insula natala Menorca si s-a imbarcat pe un vas care avea sa il aduca in Anglia in incercarea de a-si gasi norocul pe alte meleaguri decat cele natale. 

Era tanar si avea impresia ca lumea astepta sa fie cucerita de catre cei curajosi si muncitori. Schimbase aromele mediteraneene cu diminetile cetoase londoneze, dar se bucura ca avea sansa unui nou inceput intr-o lume in care se straduia sa isi gaseasca locul. 

Aici a cunoscut-o pe Elisabeth Hodgkiss, fata cuminte care dorea sa isi intemeieze o familie, cu care s-a casatorit si au avut sapte copii.  In 1730 si-au deschis impreuna o frizerie intr-un cartier londonez elegant si celebru, St James, in care erau comasate mai toate afacerile importante din capitala regatului. 

Magazinul se afla in Jermyn Street la numarul 89, loc in care se afla si astazi. In acest luxos cartier londonez isi aveau atunci resedinta Ducele de Marlborough, Sir Thomas Lawrence si poetul John Gray. 

Cei care au ocazia sa-i treaca pragul au avut posibilitatea sa vada mobila cu vitrine din mahon spaniol, achizitionata direct de la Marea Expozitie organizata la Crystal Palace, in Hyde Park, in 1851 sau cea primita in dar de la onorabila clientela dornica sa isi arate pretuirea pentru nepretuitele produse. La loc de cinste se afla inclusiv tamponul de catifea, folosit pentru plata, gestul de atingere a clientului atunci cand acesta intindea banii fiind considerat lipsit de eleganta. 

Pe langa frizerie, improvizasera un soi de magazin in care vindeau produse de barbierit, piepteni lucrati manual din carapace de broasca testoasa pe care le importa din locul lui de bastina, insula Menorca, si articole de toaleta precum perii de barbierit, ace de par, periute de dinti, piepteni pentru par sau barba cu dinti fini sau rari. 

In 1820 el a primit autorizatia pentru fabricarea pieptenilor si periilor de barbierit semnata si parafata de insusi Regele George V, mandat care de atunci este reinnoit pentru urmasi de fiecare moharh urcan pe tronul Angliei. Mai mult dintr-o joaca menita sa ii intretina amintirile nealterate si sa-i potoleasca dorul de casa, a inceput sa combine uleiuri de plante din extracte de levantica si iasomie cu cele din flori de portocal si sa isi produca “in house” lotiunile folosite pe post de briantina, ulei de par sau lotiune dupa ras. Joaca aceasta cu esente avea sa bifeze aparitia celei de-a doua casa de parfumuri din lume dupa Cologne din Germania, dar avea sa ramana in zona parfumurilor de nisa pana in zilele noastre. Barbatii mureau de placerea esentelor folosite la tuns si barbierit incat au inceput sa le comande si pentru acasa. De aici pana la parfumurile destinate femeilor nu a mai fost decat un pas. Usor-usor se formase o  clientela extrem de fidela si de rafinata care nu ezita sa isi lanseze comenzile in scris si sa astepte sa fie onorate la adresa destinatarului.

Comanda divei Marilyn Monroe

Arhiva Casei Floris detine numeroase scrisori de la clientii care fie multumeau pentru serviciile prestate, fie isi exprimau preferinta pentru anumite comenzi de produse transmise spre a fi onorate.proaspat intoarsa de pe frontul de lupta din Crimeea,  Florence Nightingale ii multumea domnului Floris intr-o scrisoare trimisa in 1863, pentru parfumul floral “cu  miros dulceag”, adaugand informatii despre bolile cu care se confrunta Armata Regala in coloniile din India. Totodata il instiinta despre infiintarea Scolii de asistente din incinta spitalului St Thomas. Originalul scrisorii se afla expus astazi in interioul magazinului alaturi de primul mandat care poarta sigiliul Regelui George V.

Mary Shelley, aflata intr-o calatorie peste hotare, scrisese unei prietene, dandu-i indicatii precise cu privire la un pieptan Floris pe care trebuia sa il cumpere si sa i-l expedieze de urgenta. Lordul Nelson si Lady Emma Hamilton erau de asemenea clienti fideli, Nelson insusi adresand o scrisoare prin care solicita expediera unui parfum si a unor produse de toaleta pentru Lady Hamilton in vreme ce se lupta cu francezii peste ocean. In registrele pastrate cu sfintenie, printre numele de seama, se numara: Regele George V, Regina Elisabeta, Printul Charles, Sir Winston Churchill, Michael Caine, Sir Ranulgh Fiennes, Brian Ferry, Wallis Simpson, Errol Flynn, Vivien Leigh, Marilyn Monroe, Mick Jagger, David Bowie,  Lady Margaret Thatcher, Emma Thompson s.a. 

Celebrul carnet cu comenzi

Cand afacerea se pusese bine pe roate, si-a importat esentele direct din Montpellier, orasul asezat pe Coasta de Azur, concurentul declarat al regiunii Grasse. In 1820 Casa Floris devenise parfumierul Casei Regale Britanice, fapt care o recomanda inclusiv altor case regale europene. Veniturile erau mai mult decat suficiente pentru familia Floris, iar clientela avea sa o transforme in cea mai stilata si eleganta Casa de parfumuri din intreg regatul, statut pe care si l-a pastrat pana astazi. In spatele magazinului functioneaza din anul 1910 un muzeu al casei in care sunt conservate produse si recipiente care dateaza inca de la inceputurile lui Juan Floris si al sotiei acestuia. Pe vremea aceea produsele erau realizate manual in subsolul magazinului, impachetate frumos si aduse la etaj spre a fi asezate in raft. Inca de la inceput parfumurile au purtat nume de femei, denumite dupa floarea care reprezenta “inima” acestuia. 

Primul parfum a fost creat de catre Juan Floris in 1786 si se numea “Lily of the Valley”, ramanand unul dintre favorite pana in zilele noastre. Acesta este un parfum traditional care reuneste aproximativ 250 de uleiuri, organizate in jurul florii de crin. Are un miros delicat si de durata, generat de amestecul de flori de lamaie si crin, potentat de prezenta iasomiei, trandafirului si tuberosei.  

“Bouquet de la Reine” (Buchetul reginei) a fost parfumul creat si lansat special pentru nunta Reginei Victoria cu Printul Albert in 1840, reinventat in 1860 si mai apoi pentru sarbatoarea jubileului de diamant al Reginei Elisabeta. 

Este un parfum construit pe bughetul florilor de iasomie, lacramioare, tuberoza, ylang-ylang si trandafir, asortat cu bergamote si lemn de santal.

“Floris Malmaison” este unul dintre cele mai vechi parfumuri al Casei Floris, fiind creat in secolul 19, in plina epoca edwardiana, si inspirat de Josephina de Beauharnis, prima sotie a lui Napoleon Bonaparte. 

In gradina casei acesteia de la Malmaison, Josephina cultivase circa 250 de specii de trandafir. Ei ii placea sa poarte pe cap coroane din trandafiri atunci cand era pictata.

Parfumul are un miros oriental, unor dulce si lemnos, cu note suave de cuisoare, migdale amare, piper negru si carmadon, imbunatatit de aroma florilor de trandafir, santal, narcise si crin. Parfumul picant si distins, a devenit in scurt timp un semn de rafinament si eleganta. Mirosul extrem de senzual denota o personalitate retinuta si echilibrata, dar totodata distincta si inconfundabila.

“Night Scente Jasmine”, realizat tot de catre Juan Floris in 1806, a fost inspirat de noptile mediteraneene ale copilariei sale, dand nastere unui parfum cu un intens miros de iasomie, gardenie, ylang-ylang, mimoza si trandafir alb. Ideea s-a conturat abia cand s-a reintors in locul natal dupa o absenta indelungata si a realizat cat de dor i-a fost de acele locuri.

“White Rose” a fost unul dintre parfumurile de succes care s-a mentinut in topul vanzarilor pana astazi. Notele sale de varf sunt trandafirii albi, garoafele si violetele, insotite de iris si iasomie. Acesta a fost parfumul preferat al reginei Victoria si adoptat ulterior de nepoata ei, Imparateasa Alexandra a Rusiei.

Dupa moartea lui Juan, parfumurile Floris au fost create in colaborare cu doi parfumieri renumiti, Shelagh Foile si Shelagh Foyle, dar afacerea a fost preluata si manageriata mai departe de catre copiii lui. Dintre toti cei sapte frati, Robert Floris avea sa continue munca inceputa de parintii lui cu aceeasi daruire si inspiratie. Astazi afacerea este gestionata de catre urmasii stranepotilor lui Mary Ann Floris, la randul ei stranepoata lui Juan Floris. 

In 1901, Casa Floris lansa “Edwardian Bouquet” ca forma de celebrare a unei noi ere. Aromele de ceai verde erau combinate cu cele de bergamote, mandarin, iasomie, trandafir si ylang-ylang, condimentate cu accente de mosc, lemn de santal si Patchouli.

Anul 1926, a fost marcat de lansarea parfumului “Royal Arms” pentru a celebra nasterea Reginei Elisabeta, prima nepoata a Regelui George V. 

Acesta a fost reinventat o data cu sarbatoarea Jubileului de diamant al reginei si produs in editie limitata sub numele de “Royal Arms Diamont”, fiind scoase 

la vanzare doar 6 sticlute de cristal care dateaza de la inceputul sec. 19 si decorate fiecare cu un diamant alb Fairtrade de 50 de carate. 

De dop este prins un lantisor din aur de 18K cu un pandativ pe care este mentionat numele parfumului si marcajul de puritate. Un flacon costa 15.000 de lire!

Dservind Casa Regala inca de la inceputurile istoriei sale, Floris a sarbatorit inclusiv casatoria Printului William cu Catherine Middleton lansand “Wedding Bouquet”, parfumul delicat si dedicat tineretii si iubirii care imbina extractul de lacramioare cu mirosul proaspat de  flori de portocal, lamaie si iasomie.

Jermyn Street a fost epicentrul londonez pentru toti gentlemen-ii care faceau jocurile in capitala regatului. Iar Floris nu a uitat ca puterea a apartinut din totdeauna barbatilor care au avut o cota importanta atat in prezenta produselor pe raft, cat si in cele de vanzari. Celebrul Casanova in varianta londoneza, Beau Brummell, era mare consumator de parfumuri Floris. Oscar Wilde era fan “Malmaison Carnation”, inca prezent pe rafturile magazinelor.

“Special 127” a fost creat pentru Marele Duce Orloff al Rusiei in anul 1890.

Barbatii cu staif , provocatori si puternici, se dadeau in vant dupa “Elite”. 

Acesta a fost lansat in 1851 in catalogul de produse pentru barbati sub forma de after shave si reinventat ulterior ca parfum rezultat din combinatia de note lemnoase si amestec de bergamota, cedru, lavanda si brad.

La sfarsitul sec 18, Juan a fost inspirat de caldura apasatoare a orasului pe timp de vara si a lansat un alt produs destinat barbatilor,  

“Limes”, un parfum bazat pe aroma cojii de lamaie, sustinuta de notele racoritoare de flori de tei, lacramioare si mosc. 

Cam tot in aceeasi perioada a aparut in raft  “Santal” care, desi are in componenta aroma aceleasi coji de lamaie, mirosul este imbunatatit cu notele de piper negru, cuisoare, nucsoara si carmadon verde, dar si arome lemnoase de cedru, santal tamaie, mosc, in amestec cu patchouli si lavanda.

“Floris 89” este un fel de omagiu senzorial adus personajului inspirat din romanele lui Ian Fleming, spionul 0089, James Bond.

Astazi, aflata la a opta generatie de descendenti, afacerea a ramas de-a lungul timpului in familie, iar gama de parfumuri una de nisa. Fiecare dintre ei si-a inceput ucenicia in subsolul magazinului, amestecand esente, spampiland sapunuri. Pe masura ce acumulau cunostinte, fiecare dintre ei au iesit la lumina si au preluat o felie de afacere avand griga sa o duca mai departe. Niciodata Floris nu si-a promovat produsele altfel decat prin recomandarea venita din partea celor care il cumparau. Brand-ul s-a construit si consolidat prin atenta atentia acordata calitatii si satisfactiei consumatorilor. Preturile incep undeva cam de la 79 de lire si nu vreti sa stiti la ce scoruri se vand cele in editie limitata. In ciuda faptului ca astazi Casa detine o fabrica in care muncesc 150 de angajati, retetele si ingredientele au ramas neschimbate, doar tehnologia s-a schimbat. 

In prezent, pe langa linia de parfumuri se produc produse de toaleta: 

sapunuri, sampoane, geluri de dus, lotiuni, lumanari parfumate. 

Chiar daca nu va veti cumpara niciodata un parfum Floris, merita sa intrati si sa il mirositi macar, daca veti avea ocazia! Eventual sa mi-l faceti mie cadou, daca voua nu va place?

Black Pearl in Bucurestiul interbelic

Strada Doamnei si-a primit numele dupa Maria, sotia domnitorului Serban Cantacuzino. Autoritatile doreau sa isi arate pretuirea si respectul fata de aceasta atunci cand au dat numele ei unei strazi aflate in centrul vechi al capitalei. Aici au fost ridicate la inceputul secolului 20 numeroase edificii de prestigiu , cladiri frumoase, cu etaje inalte, cu poduri si subsoluri generoase, construite intr-un stil clasic si elegant. Fatadele monumetale erau bogat decorate cu frontoane rotunde si mansarde cu lucarne. 

Una dintre cladirile pe care n-aveai cum sa nu o remarci era Palatul Bursei, a carui piatra de temelie a fost pusa de catre Regele Ferdinand si Principesa Maria in 1907 si inaugurata in 1911. Cladirea a fost ridicata pe vechiul loc unde s-a aflat casa Logofatului Scarlat Barcanescu, dupa proiectul arhitectului Stefan Burcus, cel care a construit Palatul Artelor si Castelul Tepes din Parcul Carol. Acoperisul, cu toate dantelariile lui, a fost realizat de catre un artizan renumit la acea vreme, Alexandru Dimitriu, cel care a realizat acoperisul Athene-ului Roman  si cavalerii din arama amplasati unul de pe Primaria sectorului 1, iar al doilea pe casa in care acesta a locuit, pe strada Episcop Radu 29 din zona Obor. Sculptorul Casei Regale si-a adus si el contributia la estetica palatului, realizand sculpturile exterioare. De numele lui Emil Wilhelm Becker sunt legate inclusiv statuile de pe fatada Universitatii din capitala. 

Acesta a sculptat pe frontonul circular al palatului, in partea superioara, un basorelief cu un cap de leu, incadrat de doua statui alegorice care ii infatisa pe zeul roman Mercur in dreapta si personificarea industriei in stanga. La etaj erau birourile, iar la parter mai multe pravalii, cafenele si berarii. La subsol a functionat Cabaretul Alcazar, dar numai in perioada sezonului rece, caci vara se muta la sosea cu numele de Alcazar d’Ete. Aici canta lautarul Grigoras Dinicu “Hora Staccato”, tigan cu muzica in sange, de plangeau toate damele de societate in batiste in vreme ce barbatii trageau din trabuce imprastiind rotocoale de fum. 

Si tot aici a urcat pe scena in vara anului 1928 Josephine Baker, dansatoare, actrita si cantareata, poreclita de catre fanii ei “perla neagra”. Isi facuse o intrare triumfala si lasase cu gura cascata lumea buna iesita la promenada pe Calea Victoriei cand si-a facut aparitia in sareta ei trasa de strut. 

Constantin Tanase o vazuse pe scena londoneza si-a adus-o cu contract la Teatrul Carabus. Artista ceruse 100.000 lei pe seara, iar asta era banet pentru o mare chiverniseala! Josephine era pe val si tare greu i-a fost lui Tanase s-o plateasca, motiv pentru care i-a aranjat spectacole si in alte locatii contra cost. Suma era enorma! Freda Josephine McDonald era prima dansatoare de culoare care cunoscuse succesul european si tot prima care venea la Bucuresti.

Se nascuse in 1906 intr-o familie saraca din statul american St Louis, dintr-un tata alb, Eddie Carson, care fusese tobosar si producator de instrumente muzicale, si o mama de culoare, Carrie McDonald, care in tinerete fusese dansatoare, obligata de imprejurari sa renunte la cariera dupa ce a ramas gravida. Dupa ce i-a mai facut un copil, barbatul, care nu concepea sa se insoare cu o negresa, si-a parasit familia si nu s-a mai intors niciodata. Intre timp, maica-sa mai nascuse alti doi copii si castiga banii ca spalatoreasa platita cu ziua. Banii  se duceau in mare parte in chirie s-abia mai ramanea ceva de pus hrana pe masa. 

Intotdeauna a considerat-o pe Josephine vinovata de soarta ei mizera. Viata buna ce-o dusese odata s-a risipit cand copilul a intrat pe usa.  Periodic se mutau dintr-o locuinta insalubra in alta si mai proasta. La 10 ani Josephine a castigat primul ei dolar intr-un concurs de dans. Pe cand avea 13 ani, maica-sa a maritat-o cu Willie Wells, un barbat violent in varsta  de 26 de ani, de care s-a despartit 8 luni mai tarziu. Se certau des, iar scandalurile se terminau cu batai. Dupa ce i-a spart in cap o sticla, Willie a parasit-o, iar Josephine si-a castigat banii dansand pe strada. 

A fost remarcata de un membru al trupei de vodevil, Dixie Steppers, iar cantareata grupului a luat-o atat in patul si sub protectia ei, invatand-o sa cante si sa danseze. In 1921, la 15 ani, s-a recasatorit cu Willie Beker , chiar daca nu divortase de primul. Lui i se datoreaza “stilul Baker”, un dans sexi plin de elemente de elemente comice. Nici acest mariaj nu a rezistat mai mult de cinci ani. 

Josephine a inchis usa dupa ea si a plecat sa cante in corul unui spectacol de music-hall, “Shuffle Along” in New York. In timp ce canta, obisnuia sa danseze, fapt care a atras privirile asupra ei, dar si invidia si rautatea colegelor sale care au poreclit-o “Monkey”. S-a culcat cu producatorul show-ului si a devenit solista spectacolului, incepandu-si astfel cariera de artista. La 19 ani avea deja nume. 

In 1925 un producator de spectacol de cabaret al unui teatru de pe Champs Elysees a vazut-o si i-a propus sa faca parte din trupa de artiste de culoare ce urmau sa danseze pe o scena din Paris in spectacolul “La Revue Negre”. Castiga deja 150 de dolari pe saptamana si traia ca o mica burgheza. Desi s-a simtit jignita cand i-a zis ca trebuie sa danseze topless, onorariul de 200 de dolari pe saptamana a invins orice prejudecata. 

Dupa primul spectacol a avut Paris-ul la picioare: in sala lumea aplauda frenetic, in vreme ce afara, puritanii manifestau impotriva spectacolului pornografic. Producatorii de moda se bateau in oferte si rochii, iar sute de admiratori ii trimiteau buchete de flori insotite de cereri in casatorie. 

 Nu dupa mult timp a fost inclusa in renumita trupa “Folies Bergere’ unde si-a prezentat tutu-ul cu banane aurite si incrustate cu cristale si diamante, folosit in  celebrul dans al junglei, in regia lui Jean Cocteau, cel car o numea “icoana de bronz si otel cafeniu”. Figura exotica, i-a atras atentia unui italian intreprinzator, Giuseppe Abatino care se prezenta in saloane cu titlul de conte. Acesta i-a fost o vreme manager si i-a organizat primul turneu european.

Tot el a convins-o sa isi deschida propriul club, Chez Josephine. In 1927 cei doi s-au casatorit. Josephine era deja considerata cea mai bogata mulatra si prima actrita de culoare care a patruns in cinematografia mondiala. A jucat alaturi de Jean Gabin in filmul “La Sirene des tropiques”, iar mai apoi in alte 5 productii, printre care si “Moulin-Rouge” in 1940. In ciuda faptului ca isi etala averea prin gesturi iesite din comun, nu a uitat niciodata saracia in care s-a nascut si n-a ezitat niciodata sa ajute oamenii saraci, sa adopte copii parasiti sau sa doneze bani organizatiilor de caritate. Si-a cumparat o vila superba intr-una dintre suburbiile pariziene pe care a umplut-o cu animale exotice.

Deseori era vazuta pe bulevard plimband un ghepard imblanzit care avea o zgarda cu diamante la gat, primit in dar de la Paul Derval, directorul Casino-ului de Paris. 

In cercuri restranse dansa charleston goala, iar lumea cu pretentii se inghesuia sa o invite la serate. Toti ceilalti se multumeau sa umple salile de fiecare data cand numele ei era cap de afis in celebrul “Folies Bergere”.  

Erau innebuniti sa vada Perla Neagra invesmantata in frunze de palmier sau pene de flamingo prinse in talie si siragurile de perle rasfirate peste sanii goi, frematand in ritmuri dracesti, incolacindu-se in miscari cand languroase, cand trepidante in jurul partenerului de dans. 

Barbatii erau fascinati de picioarele ei lungi si perfecte, de sanii pietrosi loviti peste sfarcuri de sirajurile de perle, de trupul ei de ciocolata, transpirat si indecent de bine conturat, afisat cu ostentatie spectatorilor muti de uimire. Facea furori. Rupea nesfarsite ropote de aplauze. Incingea spiritele si imaginatia, iar lumea o adula. Black Venus ingenunchiase inca o data sala. Isi asuma rolul de diva, traia pe picior mare, cheltuia fara masura si iubea fara prejudecati, barbati si femei, amanti sau iubite, fara numar. Petrecea cu aceeasi inversunare cu care si muncea. 

Cand a vazut-o prima data, Picasso ar fi exclamat: “este Nefertiti zilelor noastre”, iar Hamingway a numit-o “cea mai senzationala femeie pe care a vazut-o cineva vreodata”. Printre admiratori se numarau Man Ray, Pjilippe Soupault si Georges Simenon care i-a si fost amant. 

In 1931, Josephine a lansat slagarul “Am doua iubiri – tara mea si Paris-ul” compus de Vincent Scotto. In 1937, Pepito a murit, iar Josephine s-a maritat cu industriasul Jean Lion, un evreu frumos si bogat, care detinea lantul de cofetarii “Cotofana care canta”. Si-a luat cetatenia franceza si a crezut ca va avea o casnicie fericita. Din pacate, Levy visa sa o transforme intr-o nevasta casnica si cuminte. Dupa 3 ani au divortat. 

Razboiul batea la poarta, iar Josephine se angajase politic: milita impotriva antisemitismului, impotriva pogromurilor, impotriva rasismului, aderase la Crucea Rosie si la rezistenta Franceza, pleca in misiuni de spionaj si revenea de fiecare data pe scena. Desi considerata de puritani decandenta si imorala, Josephine a fost extrem de curajoasa si cu solide principii morale. In cel de-al Doilea Razboi Mondial a sustinut prin actiuni de spionaj rezistenta franceza, pe ai carei membrii i-a ascuns in castelul ei din Dordogne, pe domeniul Milandes, unde se retrasese dupa inceperea razboiului. Inclusiv rudele sotului ei, desi divortati, si-au gasit adapost aici pana au reusit sa treaca granita. Cand nazistii au venit sa ii perchezitioneze castelul, Josephine i-a ametit cu farmecul ei pana acestia au plecat exact asa cum venisera. Dupa incheierea razboiului, avea sa fie prima americanca decorata cu medaliile Legiunea de Onoare, Medalia Rezistentei si Crucea Lorrena, moment in care Charles de Gaulle i-a recunoscut public curajul, faptele si meritele. 

In 1947 a divortat de Lion si s-a maritat cu managerul trupei, Jo Boullon, un jazzman respectat, fost violonist de succes. Avea sa fie cel de-al treilea sot si ultimul, in ciuda faptului ca a mai bifat numeroase relatii de amor. Impreuna au transformat castelul in “Rainbow Tribe” (“trib in culorile curcubeului”), un camin pentru orfanii adoptati din intreaga lume. A facut numeroase angajari, a tras conducte de apa si curent in castel, dar si in satele invecinate, a deschis magazine, un hotel, a creat un centru turistic pe domeniu, a organizat tabere pentru copiii defavorizati. Si-a educat copiii cu multa dragoste, dar cu o mana de fier. Le-a aratat lumea, a mentinut contactul cu tarile lor de origine, i-a indemnat sa respecte oamenii, indiferent de culoare, rasa si educatie, sa isi aleaga meserii onorabile. Intotdeauna stingea televizorul sau arunca ziarele de pe masa cand apareau informatii despre activitatea ei. 

In 1963 l-a insotit pe Martin Luther King, imbracata in tinuta militara franceza si purtand in piept medaliile cu care fusese onorata, la marsul in care acesta a tinut celebrul discurs “I have a dream”. Costurile ridicate ale domeniului dadeau batai de cap tuturor, iar la un moment dat falimentul n-a mai putut fi evitat. In 1968, bunurile i-au fost scoase la licitatie si intreaga familie scoasa afara de pe mosie. Se despartise de Jo care venea din Argentina de fiecare data cand avea probleme finaciare. Era complet ruinata, vanduse tot ce ii mai ramasese din castelul de odinioara si se mutase impreuna cu cei 13 copii adoptati intr-un modest apartament cu 2 camere in Paris. Acestia nu prea au inteles mare lucru din toata aceasta nebunie, pentru ca Josephine a continuat sa traiasca pe picior mare. Tot copiii au fost aceia care au decis sa nu mai serveasca micul dejun in luxoasa Café de la Paix si sa incapa sa faca economii. Cel mai mare avea 10 ani. 

Printesa Grace de Monaco i-a cumparat o vila de la Roquebrune-Cap-Martin, in sudul Frantei, in schimbul participarii ei la cateva actiuni caritabile in promovarea Crucii Rosii.  Desi copiii ei mergeau la scoli de fite, Josephine a continuat sa dea spectacole ca sa isi poata plati facturile. A murit in 1975, dupa ce admiratorii i-au organizat o gala aniversara  de celebrare a 50 de ani de cariera. A fost gasita dimineata inconstienta, inconjurata de articolele elogioase din presa. Franta i-a organizat funeralii la care au participat 20.000 de admiratori, iar salvele militare trase in onoarea ei au zdruncinat norii. Inhumarea a avut loc la Monte Carlo, locul in care isi stramutase caminul. 

Dupa moartea ei, copiii au fost luati de Jo si adusi acasa la el in Argentina . Dupa separare, Josephina n-a avut niciodata vreun cuvant rau de spus despre el. Murise o eroina, in vreme ce lebada neagra se transformase intr-o legenda a scenei frantuzesti.

In 1928, Constantin Tanase a adus-o in Bucuresti cu trenul Orient Expres. Gara de Nord era plina ochi, iar lumea se stransese ca la urs umpland trotuarele din jurul garii. Trasura descoperita era trasa la usa principala astfel incat lumea s-o vada si sa povesteasca si celor care ramasesera acasa. Josephine avea 21 de ani si avea Europa la picioare.  Pe bulevard, Josephine a admirat guresele florarese si si-a umplut masina cu flori. Tanase o vazuse la Londra in spectacol si-a s-a decis pe loc sa o aduca in capitala, sa joace in gradina Carabus. 

 Vremea n-a tinut cu el, a plouat neincetat, motiv pentru care a inchiriat sala Euforia. Afisele intitulate “Negru pe alb” au adus valuri de spectatori care au stat la coada ore in sir sa cumpere bilet. Doar doua spectacole a dat, dar ele au marcat succesul stagiunii, salile erau umplute la refuz. Cu toate astea, biletele vandute nu au acoperit cheltuielile.

Insa ce reusise Tanase, nu mai facuse nimeni in Romania. Riscase si castigase: renume, caci banii i-a pierdut. Vorba lui:

“ Grea e viata, mai badie,

Pretutindeni saracie

Birurile se tin scai

Ai-n-ai…dai!

Biet rumanul, ca un caine,

Fuge, fuge, dupa paine

Vai de mama lui de trai

Ai-n-ai…dai!

Preceptoru-ntai se-ndeasa,

Vedea-l-as intins pe masa,

Ce sa faci?Oftezi si vai

Ai-n-ai…dai!

Ba te mai ia si cu toba

Iti vinde si garderoba

Fara vorba!Aint, tvai, drai

Ai-n-ai…dai!

Mai vine si primaria

Cica iti ia murdaria

Sa-ti pui capul sub vatrai

Ai-n-ai…dai!

Cand mananci numai lipie

De-unde dracu murdarie?

Dar ei nici nu vor sa stie

Ai-n-ai…dai!

Noi, parlitii, ducem grosu.

Tot pe noi cade ponosu

Si platim ca niste frai…

Ai-n-ai…dai!

Tot noi ducem statu-n sale

Fiindca aia cu parale

Cum se-ntampla, vezi matale,

Ai-n-ai…dai!”

Si-a dat!

PS: Special pentru prietena mea, Jeni Mateescu:

In anul 1970, Josephine a fost invitata sa urce pe scena festivalului "Cerbul de Aur" de la Brasov. Avea 64 de ani si inca se straduia sa isi creasca toti copiii fara grija zilei de maine. Onora toate invitatiile si se bucura de fiecare onorariu primit. Cand nu mai razbea, Jo se urca in avion si venea sa o scoata iarasi la liman. La anii ei rabdarea nu mai era ceea ce fusese odinioara. O deranjau unele atitudini ale copiilor ei: muzica data prea tare care facea sa ii vibreze ferestrele in casa, pantalonii evazati si pletele lasate sa creasca, hainele stramte si fustele scurte. Se temea de faptul ca cei pe care se straduise sa ii indrume pe calea cea dreapta sa nu se rataceasca printre capcanele vietii. Cand a urcat pe scena, publicul romanesc n-avea cum sa isi aduca aminte de ea. Alte generatii umpleau acum salile. In plus, trecusera prea multi ani, iar exotica aparitie de odinioara se prezenta astazi ca o distinsa artista pusa sa isi joace un rol ajuns la final. Cu o voce inca frumoasa, cu o gratie si o atitudine pe care timpul nu avusese puterea sa le stearga. Atunci habar n-avea ca drumul ei se apropia incet si sigur de final. Dar lasa in urma ei o frumoasa poveste, un crez de mare artist si o legenda pe masura unei veritabile eroine. 

Poze de la festival. 


Bibliografie:
http://www.biography.com/people/josephine-baker-9195959
http://www.cmgww.com/stars/baker/about/biography.html
http://womenhistory.about.com/od/bakerjosephine/p/josephine_baker.htm
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/49488/Josephine-Baker