Calator prin vest - Mako, Ungaria

Sa nu ma intrebati cate orase am vizitat in Ungaria! Imi va fi rusine sa va raspund, pentru ca, fiind langa granita, intotdeauna spunem: nu acum, este atat de aproape incat o putem vizita oricand. Am tranzitat-o de sute de ori, am mers la cumparaturi, i-am tocit autostrazile, ne-a plouat, ne-a lasat fara stergatoare, ne-a bucurat cu toate frumusetile vazute in viteza masinii, am pozat-o din mers sau in ragazul dintre doua pauze de masa, dar nu am vizitat-o efectiv niciodata. La ultimul drum catre Viena ne-a prins o ploaie pe drum de ziceai ca Dumnezeu goleste cisterne de apa pe metro patrat! Inainte de Budapesta cu vreo 50 de km, la viteza cu care mergeam pe autostrada, vantul ne-a smuls efectiv stergatorul de pe partea soferului si l-a aruncat in slavile cerului. A fost cosmar: noapte, ploaie cu galeata, noi - contra cronometru, obositi, nervosi, tracasati... credeti ca am oprit? Da, la fiecare statie de benzina sa cautam stergator, dar niciunde nu am gasit modelul care ne trebuia. Va-ntrebati daca am dormit undeva, pe drum? Pe naiba! Am pus batista pe bat si da-i inainte. Am jurat ca n-o sa mai mergem niciodata la drum in asemenea conditii! Ma credeti??? Eu NU! Pentru ca asa suntem noi: nebuni de legat!

Nu vreti sa stiti de cate ori am trecut prin micul orasel, nu vreti sa stiti cate anotimpuri ne-au prins pe-aici, dar niciodata nu am parcat masina si sa o luam la pas! Ei bine, ieri am facut-o! Localitatea Mako se afla la aproximativ 100 de km de Timisoara si se poate ajunge acolo fie prin vama Cenad, fie prin cea de la Nadlac, in cazul in care vreti sa faceti un popas si in Arad.

Mako este renumit pentru ceapa pe care timisorenii si aradenii o cumpara din pietele orasului sau de pe marginea drumurilor din localitatile unguresti aflate in imediata apropiere a granitelor, pentru Complezul Termal Hagymaticum, pentru frumusetea cuminte a orasului, pentru ospitalitatea locuitorilor lui si nu in ultimul rand pentru mancarea excelenta.

Nu va temeti ca nu va veti face intelesi, multi locuitori vorbesc romaneste, atat in magazine, cat si pe strada. Primaria organizeaza in fiecare an festivalul cepei si timp de 3 zile, locuitorii isi asteapta oaspetii cu mancare buna, concerte pe masura, targuri mestesugaresti, cu speranta sa le placa si sa vina si alta data. Celebrul arhitect Imre Makovecz s-a inspirat tocmai de la celebra ceapa si a proiectat complezul Hagymnaticum din orasul lui natal.

Complexul Termal Hagymaticum are o arhitectura ciudata si a fost construit de catre Imre Makovecs, arhitectul ale carui opere pot fi admirate si in alte orase din Ungaria. Complexul a fost proiectat plecand de la ideea armonizarii omului cu natura, ceea ce specialistii numesc "arhitectura organica", stilul care i-a facut celebri pe Hundertwasse si Gaudi. Daca vreti sa intrati in complex, biletul unui adult pentru o zi costa 2200 HUF, adica aproximativ 40 de ron, pentru copil - 1300 HUF, iar pentru o familie formata din 3 personae se plateste 5500 HUF. Daca vreti sa va plimbati prin oras, aveti ce vizita. Makovecs a proiectat aici mai multe cladiri in stilul sau caracteristic si trebuie
spus ca ele reprezinta, in esenta, principala atractie a orasului! Iata Teatrul din Mako!

sau autogara,

sau Centrul sportiv.
'

Dar zonele turistice de interes sunt mult mai multe si ar merita sa fie descoperite: gimnaziul,

un palat construit prin 1928,

Korona, 

primaria veche,

primaria noua,

alte cladiri al caror nume nu l-am aflat, 

si multe statui.

Orasul se mandreste cu multe spatii deschise, pline de verdeata si infrumusetate de statui.

In oras sunt multe lacasuri de cult:

Biserica catolica,

Biserica ortodoxa,

Sinagoga si multe altele. Sunt si doua muzee, dintre care unul trebuie obligatoriu vizitat: evident, Muzeul cepei.

Altul este muzeul lui Joszef Atila:

Daca veti cutreiera orasul la pas, veti da peste multe magazine mici cu vitrine frumos aranjate. Din pacate, fiind duminica, toate erau inchise. Daca sunteti prin apropiere, opriti-va pret de cateva ore. Eu zic ca nu veti regreta! Sambata viitoare mergem la Szeged.

Steven Ma - arhitectura ca o bijuterie

Daca sunteti pasionati de arhitectura, numele lui Steven Ma n-ar trebui sa fie o surpriza. Arhitectul vienez, specializat in realizarea de proiecte digitale 3D, profesor – asistent in cadrul programului post-universitar la Universitatea de Arte din Viena, s-a nascut in Hong Kong, a absolvit cursurile de master la Institutul de Arhitectura din California, iar lucrarea sa “Xuberance” a fost premiata ca fiind cea mai buna teza de doctorat prezentata in respectiva sesiune. Este specialist in design digital, in tehnici de reprezentare digitala, predand la Institutele de Arhitectura din Dessau  din Germania si la cel din Viena.

  
Studioul sau de arhitectura se numeste “Xuberance” care, potrivit propriei misiuni este “ nu un protest, nu un manifest, ci doar o o celebrare a noii virtuozitati in arhitectura contemporana” . Sunt proiecte care au surprins specialistii si care acum reprezinta teme de dezbatere pentru studentii din institutele de profil.

Taiwan Tower, doua turnuri gemene proiectate si construite dupa principiile arhitecturii sustenabile, sunt de fapt doua turnuri ultra slim cu o inaltime de 350m, imbracate in verdeata pe toata lungimea fatadei, pana in inaltul cerului. Ele adapostesc un centru cultural, 3 muzee, spatii publice, o fantana arteziana, un teatru in aer liber, o sala de evenimente, locuinte ultramoderne, o crescatorie de pasari rare, restaurante, o ferma verticala, iar in partea superioara, un pod suspendat care ofera vizitatorilor sansa de a se plimba”pe cer”. Turnurile sunt dotate cu instalatii de reciclare a apei, turbine eoliene si panouri solare. Ansamblul a fost proiectat in colaborare cu San Liu, Xinyu si Emre Icdem.

 

Unele dintre lucrarile sale au ramas in stadiu de proiect, fiind prezentate studentilor  in atelierele de design, cu scopul de a le facilita participarea atat la dezbateri, cat si implicarea acestora in experimente formale, folosind tehnici noi de proiectare si animatie. 

 

 

 

In cazul altui proiect, arhitectul transforma desenul iconic intr-o metafora florala menita sa simbolizeze legatura dintre cer si pamant, revolutionand astfel reprezentarea clasica a acoperisului urban.

 

Atentia lui s-a focalizat inclusiv pe detalii urbane, menite sa simplifice viata omului in efortul de a proteja natura. Multi arhitecti au inventat banci eco, dar ideea lui este cu adevarat interesanta pentru ca devinde un sistem siesi suficient, conceput astfel incat sa isi satisfaca singur toate nevoile de functionare.  Ec-O Bench -urile au fost inventate plecand de la dorinta lui de a crea un sistem multifunctional prin care pe de-o parte colecteaza si filtreaza apa de ploaie folosind-o la cresterea plantelor verzi, iar pe de alta parte valorifica lumina soarelui cu ajutorul panourilor solare montate in partea superioara, transformand-o in energie electrica necesara pe timp de noapte. Aceste baldachine verzi, gandite sub forma unor cosuri argintii pline cu verdeata, creeaza un loc de odihna primitor si elegant. Ele sunt realizate din materiale reciclabile, inclusiv din bio-aliminiu si sticla reciclabile de la aeronavele casate.

 

 

Exercitiul creativ nu se rezuma doar la volume si spatii deschise, ci imbraca si forme elegante, asemeni unor bijuterii vestimentare, menite sa incite nu doar fantezia, ci si cochetaria.

 

 

Daca ideile lui va plac, fiti cu ochii pe el. Eu asa am sa fac.

Eminescu si Veronica Micle

Pentru ca ieri a fost ziua lui Eminescu, mi-am propus astazi sa scriu despre Veronica Micle. E cam greu sa vorbesti despre el fara sa o strecori si pe ea printre cuvinte! Pentru mine, Veronica Micle a fost una dintre iubirile eminesciene, indubitabil cea mai controversata si de cea mai lunga durata.

Nu contest faptul ca poetul a iubit-o sincer, dar Veronica mi s-a parut frivola, o cocheta care jongla cu ideea de dragoste pe care o confunda cu jocurile de societate. Unii critici literari sustin ca era de o sinceritate debordanta, cu principii morale solide si inteligenta iesita din comun. Nu am calitatea de a-i contrazice, ci doar sa spun ca unele pareri pe mine nu m-au convins.

Daca vreti sa aruncati cu pietre, acum ar fi momentul.

Familia Campeanu a avut doi copii: Veronica si Radu, nascuti la Nasaud. Tatal lor, cizmarul Ilie Campeanu, a murit in vremea cand mama, Ana Campeanu, era insarcinata cu fiica lor, personajul care avea sa faca istorie in amorurile celebre din literatura romana. Dupa moartea barbatului ei, Ana Campeanu a trecut muntii si s-a mutat in Moldova, la Piatra-Neamt, iar mai apoi in Iasi, unde spala rufe cu ziua si mosea pe bani. Cand Veronica a absolvit Scoala Centrala de Fete din Iasi in 1863, din comisia de examinare faceau parte, printre alti examinatori, profesorul universitar Stefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi, si tanarul profesor de gramatica si pedagog, viitorul critic literar, Titu Maiorescu.

Veronica avea 14 ani, iar faptul ca Stefan Micle era cu 33 de ani mai mare, asta nu l-a impiedicat sa ii pice cu tronc fata inteligenta si frumoasa, cu parul balai si ochii mari, albastri si melancolici. El avea o licenta in drept obtinuta la Sibiu si absolvise Politehnica din Viena. Acesta avea sa se insoare cu ea un an mai tarziu. Si cum marul era tocmai parguit, Micle nu numai ca si l-a dorit, dar a avut indrazneala sa-l culeaga: a mers la mama ei si si-a negociat mariajul, negociindu-si conditiile si ofertele. El ii oferea o viata tihnita si confortabila, ea punea la bataie tineretea si frumusetea. Micle s-a ocupat de desavarsirea educatiei tinerei sale sotii, dandu-i lectii de pian si canto, de limba franceza, de literatura universala. Tot el a fost cel care i-a incurajat talentul literar, fapt care a facut-o constienta de propria sa valoare. Deja educatia primita si insusita o situa deasupra nivelului conversatiei de salon. Veronica nu a avut nici un cuvant de spus atunci, dar a avut destule dupa ce i-a daruit barbatului doua fete, Valeria si Virginia-Livia, si si-a vazut de viata ei! Dupa cateva luni de la casatorie, Veronica si mama ei au fost citate ca martor al acuzarii intr-un proces in care Maiorescu era acuzat de “fapte scandaloase”. Gurile rele spun ca Micle si-ar fi impins de la spate tanara nevasta sa depuna marturie impotriva lui Maiorescu pentru ca era invidios pe ascensiunea profesionala fulminanta a tanarului de 23 de ani caruia i se prezicea un viitor promitator. Desi a fost achitat, acesta nu a uitat! Prin urmare, a avut grija ca Veronica sa ramana pentru Eminescu “logodnica de-a pururi, sotie - niciodata” cum a zis Arghezi. Pe poet la cunoscut la Viena in 1872, iar acesta a ramas traznit de frumusetea tinerei blonde cu parul lung ridicat in coc, dezvelind un gat frumos arcuit, umbrit de suvite carliontate rebele. Timp de 3 ani, acestia au avut o relatie foarte patimasa, iar poetul a cantat-o in “floarea alba de cires”, in “floarea albastra”, numind-o cu drag “copilul cu parul balai”. In tot acest timp, Eminescu a fost mereu prezent in casa familiei Micle, iar barfele cu privire la relatia lor de amor aveau sa tina subiectul intalnirilor de salon. Stefan Micle a decedat in 1879 si, desi Veronica spera la un mariaj cu Eminescu, asta nu a avut loc niciodata. Cand poetul era cat pe ce sa o ia de nevasta in 1880, Maiorescu i-a adus la cunostinta legatura de scurta durata pe care Veronica a avut-o cu I.L. Caragiale, asmutindu-i pe ceilalti junimisti impotriva acestui posibil mariaj. Eminescu a mai avut alte relatii pasagere cu cumnata lui Maiorescu, Mite Kremnitz, si cu Cleopatra Poenaru – Lecca, dar Veronica a fost, indiscutabil, iubita cea mai draga dintre toate femeile care I-au marcat viata si opera. Zece ani mai tarziu, Veronica s-a sinucis la Manastirea Varatec, locul in care se retrasese la 2 saptamani dupa decesul lui Eminescu. Avea doar 39 de ani si a avut curajul sa isi ia viata exact dupa 10 ani de la moartea lui Stefan Micle.

The Book Thief

Doamne, ce film! Si ce poveste! Si cate momente frumoase! Un film care te obliga sa parcurgi intreg spectrul de sentimente: de la ras la plans, de la tristete la bucurie! Un film pe care TREBUIE sa il vedeti! Se numeste “The Book Thief”, in traducere: “Hotul de carte”. Filmul este o drama americana, bazata pe romanul cu acelasi nume scris de catre romancierul australian Markus Zusak, avandu-i in rolurile principale pe: Emily Watson, Geoffrey Rush, Sophie Nelisse si Ben Schnetzer. Desi naratorul este “moartea” a carei prezenta nu se vede pe pelicula, fiind doar “vocea” care ne relateaza povestea, maniera de prezentare este una lirica din care respira sentimente de o caldura cel putin stranie din gura unui astfel de personaj. Moartea, prin vocea lui Roger Allam, spune povestea cu duiosie, uneori cu tristete, alteori cu bucurie. Ba chiar are si umor pe alocuri, astfel incat, fara sa vrei, te gandesti: daca moartea ar fi asa, nici macar nu mi-ar fi frica de ea! Actiunea este plasata in timpul Germaniei naziste, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand moartea chiar avea de lucru din greu si ai crede ca nu ar mai avea timp sa ne abureasca spunandu-ne povesti! Ea ne povesteste viata unei fetite aflata in pragul adolescentei, Liesel Meminger interpretata de catre actrita canadiana Sophie Nelisse, care este data in grija unor parinti adoptivi si isi face prieteni noi: pe  Ruddy, vecinul si colegul ei de scoala, interpretat de Nico Liersch, si un tanar evreu, Max Vanderburg, interpretat de catre  Ben Schnetzer, care este ascuns in casa parintilor adoptivi. Filmul debuteaza cu Liesel care calatoreste cu trenul impreuna cu fratele mai mic, Werner, si mama lor  spre casa parintilor adoptivi carora urmeaza sa le incredinteze copiii. Fratele ei moare pe drum, iar la funeralii, unul dintre gropari scapa o carte pe care Liesel o ia cu ea in casa in care avea sa locuiasca, desi nu stia sa citeasca. Noii parinti sunt doua firi total diferite: tatal, Hans Hubermann interpretat magistral de catre Geoffrey Rush, care o iubeste intr-o maniera plina de tandrete si o alinta spunandu-i “Your Majesty”, care o invata sa citeasca si ii construieste un dictionar pe peretii din pivnita casei. Cartea pe care Liesel avea sa invete sa citeasca nu era alta decat “Manualul groparului”, cartea care ii amintea de funeraliile fratelui ei. Mama adoptiva, Rosa Hubermann, interpretata cu mult talent de catre Emily Watson, o femeie apriga, pe fata careia nu se poate citi emotia, vesnic ancorata in realitatea imediata, nu este dispusa sa isi arate sentimentele, cu atat mai putin sa i se intrevada slabiciunile. Liesel este martora atat a “noptii de cristal” (Kristallnicht) din 1938 in care evreii au fost ridicati din case de catre nazisti, cat si procesiunii de ardere a cartilor “negermane”, actiune menita sa curete tara  de actele indecente si imorale. In acea seara memorabila, ea aceasta reuseste sa salveze o carte dintr-o gramada impresionanta, ascunzand-o sub haina. Ea este vazuta de catre sotia primarului, Ilsa Hermann, cea care o angajase pe mama Lieselei sa ii spele si sa ii calce rufele. Cand fata merge sa ii duca hainele apretate si calcate, ea descopera  in casa primarului o biblioteca impresionanta si este invitata de catre Ilsa sa citeasca oricand doreste. Dar secretul lor este repede descoperit de catre primar care isi obliga sotia sa renunte la serviciile mamei fetei si ii interzice orice contact cu Liesel. Pana aici nimic spectaculos, dar trebuie sa va spun ca sunt multe momente atent punctate: cum erau copiii indoctrinati de mici, cum frica obliga oamenii sa isi traiasca viata in secret, cum se fereau toti de toti, cum isi dramuiau hrana, cum ezitau intre obligatia de a-si pastra sentimentele umane nealterate si frica ce ii imblodea sa se gandeasca la denunt de teama represaliilor, de modul in care saracia ii obliga sa se retraga in cultura, incercand sa supravietuiasca prin pastrarea unui spirit curios, vesnic in cautare de noi adevaruri. Cum erai invatat sa taci sau sa gandesti fara sa rostesti, sa nu-ti privesti interlocutorul in ochi de teama sa nu iti descopere adevaruri tainuite. Am fost socata sa vad copiii intonand cantece naziste, sa vad insemnele naziste umpland peliculele filmului pana la saturatie. Dar sa revenim la subiect. Povestile sunt legate prin personaje si, desi nu se intampla in planuri temporale diferite, ci in planuri paralele, in casa lor era adapostit Max, un tanar evreu, al carui tata il salvase pe batranul Hans Hermann de la moarte in Primul Razboi Mondial, iar acum isi platea datoria morala adapostindu-i fiul. De frica sa nu fie prinsi, Rosa ii pregatise patul pe podeaua din pivnita. Max este cel care observa schimbarea in comportamentul Lieselei si intreaba de unde a invatat atat de multe cuvinte incat dictionarul se umpluse cu noi cuvinte de nu mai incapeau pe pereti. Liesel recunoaste ca in sat o biblioteca fusese salvata, iar ea era primita sa citeasca atunci cand ducea rufele inapoi. Secretul este pastrat in mod tacit, fara sa se ceara masuri de precautie sau sa se invoce juraminte. Dar un moment anume este de o sensibilitate iesita din comun! Afara era friga, iarna, cu zapada asternuta in troiene. Max o intreaba pe Liesel cum este vremea afara, lansandu-i o rugaminte emotionanta: “Daca ochii ar putea sa povesteasca, cum ar descrie ei vremea de afara?” Fara sa vreau, m-am gandit cat de frumos ar fi ca oamenii sa invete sa povesteasca nu folosindu-se de gura, ci povestind cu ochii sau cu sufletul in imagini! Ce minunata lume s-ar deschide in fata noastra si ce bogatie de trairi ne-ar invada viata! Liesel , care devenise o maestra a cuvintelor povestite cu ochii, are un moment de revelatie si ii povesteste cu inima o zi de iarna: se strecoara afara si aduce o galeata cu zapada in beciul intunecos in care Max uitase culorile zilei, dar si umbrele noptii. Ochiul vigilent al tatalui nu o scapa pe fata din privire si intra si el in joc, aducand alte doua galeti pline cu zapada, strecurandu-se de frica gurii slobode pe la spatele nevestei lui. Rosa aude zgomotele inabusite de veselie si, cand coboara in pivnita, intra in vartejul unei  batai cu bulgari de zapada, dupa care toti impreuna construiesc un superb om de zapada, transformand o banala noapte de iarna in cea mai frumoasa sarbatoare a Craciunului. Trecusera doi ani de cand Max devenise omul pivnitelor tainice si prafuite, incalzite de sperante si vise frumos tesute. In noaptea aceea, omul de zapada s-a topit, iar Max s-a imbolnavit, fiind la un pas sa moara. Nu am sa va povestesc toate acele intrebari izvorate din mii de temeri, ci credinta si devotamentul Lieselei care se strecoara in casa primarului si “imprumuta” carti pe care i le citeste lui Max, aflat in coma, intorcandu-se la locul faptei, returnandu-le pe cele citite si plecand pe furis cu altele noi. De fapt, de aici vine numele cartii si implicit al filmului: cartea este simbolul sperantei, este flacara care te tine treaz atunci cand in jurul tau este haos, iar lumea viseaza monstri. Sunt atat de multe momentele induiosatoare care te fac sa te gandesti de mii de ori la viata ta si a altora incat mi-e tare greu sa le aleg in cuvinte! Rudy Steiner, baiatul blond, frumos si devotat, pe care nu il putea intrece nimeni la alergat, dupa plecarea tatalui la razboi, se implica si mai tare in prietenia lui cu Liesel. Si cum se intampla intotdeauna cand tii la cineva, acesta isi da seama ca ceva se intampla cu prietena lui. El o prinde in timp ce fata iese pe furis pe fereastra casei primarului, cu cartea in mana, si este revoltat, neintelegand de ce fura carti in loc de mancare cand toata lumea moare de foame! El este cel care ii pune porecla ” hoata de carte”. Rudy insista atat de mult sa afle tot adevarul  incat, fara sa vrea, Liesel recunoaste ca in casa lor este adapostit un fugar. Sunt momente de o delicatete atat de fragila incat ti-e teama ca o sa se franga emotia si o sa se faca tandari umplandu-ti sufletul de lacrimi! Un astfel de moment este cel al fricii din timpul raidurilor cand toti locuitorii se strang in beci unul langa altul intr-o tacere de iti sparge timpanele! Atunci Liesel, nestiind cum sa faca fata fricii ce se cuibarea in intreaga ei fiinta, incepe si isi spune povestea, iar toti ceilalti se agata de povestea ei ca de coada unei sperante de viata! Dar beciul este un fel de metafora cinematografica in acest film: beciul – adapostul lui Max cel tanar si plin de speranta, beciul pe post de dictionar, cea mai frumoasa forma de rezistenta spirituala, menit sa deschida universuri si cai de comunicare, beciul – in forma sa ludica, dar si in forma sa punitiva, rascolit de nazisti, plin de vechituri menite sa mascheze si sa acopere taine si persoane; beciul inchisoarea din care Max iese in timpul unui raid sa se bucure de noapte si de stele, ca de o libertate furata si recastigata. Dupa ce se face bine, Max paraseste casa de teama ca nu cumva parintii Lieselei sa nu fie prinsi ca il adapostesc si sa fie impuscati. Liesel, crezand ca nu este auzita, ii spune lui Max ca Rudy stie de existenta lui si de faptul ca este ascuns in beci.  Fata este atat de marcata de plecarea lui incat se refugiaza in locul unde cei doi si-au construit impreuna o frumoasa prietenie si se pune pe scris pana a adormit. In noaptea aceea, moartea avea sa isi duca rolul la perfectiune. Un raid neanuntat avea sa ii ingroape pe toti cei dragi Lieselei: parintii ei, Rudy, fratii si mama lui Rudy. Doar ea, printr-o sansa pe care beciul avea sa i-o ofere, avea sa supravietuiasca. Scoasa dintre molozuri si asezata printre cadavre, strange la piept o carte descoperita printre caramizi si din nou Ilsa o vede. Eu am inteles ca Ilsa a fost sansa Lieselei in doua momente cruciale si inclin sa cred ca am intuit bine pentru ca imediat asistam la o scena de dupa terminarea razboiului in care usa croitoriei tatalui lui Rudy se deschide si in prag apare Max, zambindu-i Lieselei care ii sare fericita in brate. Moartea avea sa ne dea de inteles ca Max a fost alesul ei si au avut impreuna copii si nepoti si au trait fericiti, iar, dupa atata amar de vreme, venise si momentul Lieselei sa treaca in randul celor drepti, la onorabila varsta de 90 de ani! O viata plina, traita frumos, in cuvinte rascolind amintiri dragi despre oameni care au invatat-o sa pretuiasca viata dincolo de temeri si tristeti.  Si ca finalul sa fie unul fericit, moartea ne face o confesiune spunand ca Liesel este aceea care a facut-o sa se intrebe cum o fi sa traiesti viata din plin. Pentru ca la final, nimeni nu se mai agata de cuvinte, pentru ca doar pacea ramane dincolo de orice fiinta. Ce frumoasa alinare ca umanitatea sa haituiasca moartea, ridicandu-i semne de intrebare!