Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 6 aprilie 2012

Cladiri cu povesti, amplasate in Pietele Libertatii si Sf. Gheorghe.


Voi continua traseul mai departe prin Timisoara aflata sub ocupatia imperiului austro-ungar si voi face un popas virtual in Piata Libertatii. 


Piata de Parada sau Piata Libertatii sau Piata Printului Eugen de Savoya  a fost ridicata la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ea a fost numita si Piata Armelor, Piata Militara.

Numele de Piata Libertatii l-a primit in anul 1848, odata cu izbucnirea revolutiei maghiare, dar dupa ce armata austriaca a recucerit orasul piata a revenit la numele de Piata Printului Eugen de Savoya.

Cladirea Generalatul Nou este considerata a fi cea mai veche cladire din aceasta zona si se presupune ca acest edificiu a fost ridicat in anul 1730.

Tot aici se afla Comandamentul Militar si Cazinoul Militar. Acesta din urma a ramas celebru in amintirea istoricilor pentru fastuoasele petreceri date pe vremuri de ofiteri. Conform unor mentiuni istorice, tot aici se afla odinioara Biserica Franciscana, unde a fost ingropata prima iubire a lui Ludwig van Beethoven, Jeanette d'Honrath. 


Legenda spune ca ascensiunea lui Beethoven că a început la Bonn, iar talentul sau a traversat prin saloanele înaltei societăţi. Una dintre casele in care aplauzele au incununat concertele sale a fost aceea a familiei von Breuning. Acolo el a cunoscut-o pe Johanna (Jeanette) d’Honrath, o tânără din Köln, cu părul blond şi chip seducător, cântăreaţă cu o voce impresionanta. Aceeaşi tanara care,  sub un alt nume,  va locui cu un alt barbat in Casa Comandantului, actualul Cazino Militar din Timişoara.


In 1787, Jeanette şi tânărul Ludwig s-au indragostit nebuneste unul de celalalt, dar nu au oficializat relaţia niciodata. Chiar în casa von Breuning, unde Johanna l-a cunoscut pe Beethoven, l-a întâlnit la scurt timp pe locotenentul Karl von Greth, bărbat frumos şi cu perspective pentru viitor, cu care s-a casatorit. Au trăit împreună 36 de ani, fără a avea copii. În 1823, când soţul ei a fost detaşat comandant al cetăţii Timişoara, Johanna von Greth l-a însoţit în oraşul Timisoara si au locuit impreuna  în clădirea din Piaţa Libertăţii.Casa Comandantului a fost ridicata în 1744. În locul faţadei actuale se afla “Moscheea Silahdarului”.  În această cladire a trăit Jeanette von Greth ultimii ani din viaţă. Ea a murit, de ciroza , pe 25 noiembrie 1823 si a fost îngropata în cavoul Bisericii Piariştilor din Piaţa Libertăţii, iar în 1911, ramasitele i-a ufost mutate în cimitirul din Cetate. La moartea Jeanettei, Beethoven i-a trimis condoleanţe generalului îndoliat, semn ca iubirea pentru Johanna inca mai dainuia in sufletul artistului. Povestea spune că muzicianul  ar şf vizitat-o pe fosta iubită, înainte de a muri, chiar in  Casei Comandantului. Ca o ironie a sorţii, ambii bărbaţi care o iubisera pe fata  cu părul bălai şi-au găsit sfârşitul în acelaşi an , in 1827. O placuta comemorativa dedicata ei s-a dezvelit in holul Cercului Militar din Piata Libertatii. 

Primaria Veche a fost ridicata dupa planurile unui arhitect italian stabilit in Timisoara, pe locul baii publice otomane. In prezent, din vechea baie turceasca nu a mai ramas decat o inscriptie in partea dreapta a intarii in cladire. In mijlocul pietei se ridica statuia in stil baroc a Sfintei Fecioare Maria si a Sfantului Nepomuk.

Monumentul a fost realizat la Viena in anul 1750. Acest monument o infatiseaza pe Sfanta Fecioara binecuvantandu-l pe Ioan Nepomuk, protectorul catolicilor. In 1720 a fost ridicata statuia Sfantului Ion Nepomuc, patronul catolicismului din Banat, cel mai vechi monument pe care il are Timisoara. Pe locul vechiului monument, in anul 1756, Societatea Catolica ridica un nou monument , acela al Sfantului Ion Nepumuc si al Sfantei Maria, care exista si astazi. In 1852, pe locul sau a fost ridicat monumentul Victoriei, de catre imparatul Francisc Iosif I, in cinstea eroilor cazuti in asediul de 107 zile din anul 1849 a Cetatii Timisoara; in 1936, a fost mutat in Cimitirul Eroilor, unde se afla si astazi.

Situata in plin centrul Timisoarei, cu o latura pe strada Alba Iulia si cu o alta ce da direct spre Piata Libertatii, Casa cu Atlanti este o cladire monument istoric din Timisoara.
Casa cu Atlanţi - numele acestei cladiri provine de la atlanţii reprezentaţi pe coloanele care alcătuiesc faţada acesteia. A fost construită în 1812 în stil neoclasic, de către comerciantul Toma Naum Makri, un bogat comerciant timişorean de origine aromână, pentru ca apartamentele din incinta ei sa fie inchiriate.

După moartea proprietarului casa a fost moştenită de fiica acestuia, căsătorită cu un sârb. Ulterior casa a fost donată comunităţii sârbe, apoi a fost trecuta  în proprietatea Bisericii Sârbe. Din anul  1966 ea a fost trecuta in proprietatea Statului Român, iar după ' 89 a fost retrocedata. Un detaliu interesant este intrarea principală, care este  străjuită de două tunuri turceşti îngropate cu gura în jos. Traseul virtual continua din Piata Libertatii spre Piata Sf. Gheorge. 

Aceasta piata a fost cunoscuta sub mai multe denumiri:  Vasile Roaita, I.C. Bratianu, Szent Gyorgy Ter si Sct. Georges Platz. Pe acest traseu, vom identifica mai multe cladiri de patrimoniu cu istorii interesante.

Palatul primei case de economii,

Palatul Bancii Agrare si Palatul Casei de Economii,


Biserica Sf. Gheorghe,


Palatul Banatean, situat in partea estică a Pieţei Sf. Gheorghe. Acesta a fost ridicat în locul  clădirii Seminarului, care a fost demolata în anul 1913.


Prima casa de Pastrare, construita in 1856 pe locul Societatii de Casino de catre arhitectul Karl May. Cladirea a fost proiectata initial ca hotel, dar i s-a dat o alta functie pe parcurs. De-o parte si de alta a cladirii sunt amplasate  o cafenea si o berarie. In fundal se afla Casa Klapka.


Piata Sf. Gheorghe in mai multe ipostaze.




Piata Sf. Gheorghe si Cazarma Ardeleana,


Indentificarea casei după numărul acesteia dateaza în Timişoara încă din secolul al XVIII-lea.  „Casa cu pomul de fier”avea pe atunci nr. 116. Individualizarea clădirilor era mai greu de făcut. Cu atelierele, localurile, prăvăliile, clădirile comercialecare existau pe vremea aceea, treaba era mai simplă pentru că exista firma scrisă sau reprezentată printr-un simbol. 








Clădirile de locuit trebuiau însă să aibă o particularitate după care să fie recunoscute. O metodă era tăierea unei nişe în peretele exterior - de genul celei în care este fixat Pomul breslelor, dar de mai mari dimensiuni -pentru statuia sfântului protector. O alta era imprimarea, montarea etc. a unei embleme, unui simbol al clădirii, ca in exemplul de fata.

Se spune că pe vremuri calfele călătoare au bătut în el câte un cui pe care îşi încrustau iniţialele, se pare un vechi obicei al meşterilor lăcătuşi timişoreni. Reperele oraşului, unele devenite simboluri ale urbei, inca isi mai pastreaza valoarea in memoria timisoreanului. Unul dintre ele este Pomul breslelor, un butuc îmbrăcat în fier fixat în nişa unei clădiri de la colţul străzii Eminescu cu Griselini, cu o bandă aşijderea metalică, pe care este înscris anul 1828. Ce semnificaţie are, însă, acest trunchi de copac? Butucul de fier a starnit curiozitatea multora, primul dintre ei fiind, la 1860, fostul prefect Zsigmond Ormós. „Cine este acela - se întreabă Ormós în cartea sa «Amintiri de călătorie» - care, trecând prin Viena, nu a văzut acest «Stock im Eisen» (butuc de fier) care se află lângă Domul Sfântul Ştefan, la numărul 1080, într-o nişă, cu bandă de fier şi zăvorât cu un lacăt?”

Legenda spune că, în Viena secolului al XV-lea, lăcătuşul Martin Mux a întârziat în afara oraşului după ora la care porţile se închideau, fără a avea nici banii cuveniţi drept taxă de intrare. Atunci i-a apărut Diavolul, care, în schimbul banilor, i-a cerut sufletul. Tânărul s-a învoit, punând însă condiţia ca sufletul să-i fie luat doar dacă va lipsi în vreo duminică la slujba din biserică. Superstiţia continuă cu povestea potrivit căreia Diavolul l-a sfătuit pe ucenic să confecţioneze un lacăt fermecat, care nu putea fi deschis de nimeni, cu care să fie legat un pom. Concursul organizat de primărie pentru fabricarea unei chei potrivite acelui lacăt a fost câştigat, fireşte, de tânărul ucenic care astfel a fost imediat făcut meşter, devenind o celebritate. Întârziind însă, odată, la un joc de cărţi, Martin Mux a uitat de slujba de duminică şi inevitabilul s-a produs: Diavolul s-a întrupat luându-i, conform înţelegerii, sufletul. Asemănarea cu motivul faustian este evidentă,coincidenţa făcând ca perioada în care se petrece povestirea noastră să fie aceeaşi cu cea în care doctorul Faust reuşea, vremelnic, să redevină tânăr. De atunci, spune legenda, ucenicii lăcătuşi bat câte un cui în pom, ceea ce înseamnă că n-au reuşit să deschidă lacătul sau, o altă variantă, pentru a-l necăji pe Necuratul.

Ormós are însă pentru această poveste, frumoasă prin însăşi naivitatea sa, o explicaţie ce pare verosimilă: „pădurea vieneză ajungea pe vremuri până în locul unde - în amintirea acestui fapt - acum este amplasat trunchiul. În decursul timpului s-a încetăţenit obiceiul ca ucenicii care au stat câtva timp în oraş să bată câte un cui în butuc”. În decursul timpului, casa a avut, firesc, mai mulţi proprietari şi mai multe întrebuinţări, la un moment dat un anume János Kocsonyai deschizând aici un restaurant. În perioada lucrărilor de amenajare, zugravii au descoperit pe pereţi nişte picturi în ulei, chiar deasupra boltei de la intrare, înfăţişându-l pe Christos cu coroana de spini. Drept urmare, s-a considerat ca neîndoios faptul ca aici să fi funcţionat una din breslele oraşului. Este adevărat că din riguroasele legi ale vechilor bresle reiese cămeşterii erau educaţi întru respectarea preceptelor religioase, procesiunile -defilările, dacă vreţi - având loc în ziua Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului.


În perioada interbelică, vizavi de Pomul de fier, se afla, pe cealaltă parte a străzii, un atelier de lăcătuşerie. Calfele care lucrau aici spuneau că toţi ucenicii de lăcătuşi din împrejurimi încercaseră să deschidă lacătul care fereca banda din fier de perete şi cu care erau tachinaţi ucenicii neinstruiţi. Un lacăt mare, pătrat, care nu se putea deschide nicicum pentru că nu era lacăt. Doar o imitaţie făcută dintr-o singură bucată, la fel ca butucul de fier, fără orificiu pentru cheie. Într-o zi, ucenicii au vrut să-l fure pentru a-l putea studia pe îndelete, în atelier, dar un poliţist le-a sesizat intenţia, punându-i pe fuga. Dar, până la urmă, lacătul a dispărut, fiind rupt din perete de către un răuvoitor, acum peste 20 de ani. Faptul a determinat protejarea Pomului breslelor, trunchiul de astăzi nefiind decât o copie a butucului de fier original, păstrat la Muzeul Banatului. Cândva, tot acest înveliş metalic fusese acoperit cu un strat de vopsea neagră sau lac, pentru a-l feri de rugină. Fie că amintesc de trecerea meşterilor şi calfelor de lăcătuşi prin oraş, fie că sunt doar nişte ironii la adresa Diavolului, cuiele înveşmântează trunchiul aidoma unei armuri. O cămăşă de zale pentru cavalerul care, de 177 de ani, stă de pază nemişcat la colţul străzii Griselini, amintindu-ne de breasla lăcătuşilor şi, poate, şi de legenda meşterului Mux şi a lui Faust.

Casa Contelui Mercy este situata pe strada Proclamatia de la Timisora. Constructia dateaza din secolul al XVIII - lea si, din punct de vedere arhitectura, ea apartine neoclasicismului. 

Cladirea a realizata drept resedinta a primului guvernator al Banatului, contele Florimund Mercy, resedinta a episcopului catolic, iar mai tarziu ca tribunal si inchisoare. Cladirea a fost refacuta in anul 1800 si prezinta o interesanta intrare, flancata de doua coloane de inspiratie clasica cu un deosebit efect decorativ asupra fatadei sobre. Deoarece am scris pe larg despre acest edificiu in prezentarea contelui Mercy, nu voi insista asupra acestui subiect.

Vis-a-vis de aceasta cladire, se afla casa Mocioni, renumita familie care a luptat pentru drepturile romanilor din Banat.

Voi reveni pe larg cu istoria acestei familiei Mocioni. In locul acestei cladiri, astazi, se afla magazinul Bega.

Palatul Dejan sau Deschan sau Palatul Scherter a fost construit în 1735 de către consilierul Deschan în stil neoclasic (renaissance-grec). Numele acestuia provine de la familia de origine franceză de Jean care ulterior și-a schimbat numele în Deschann de Hansen. Mai târziu aici a luat ființă primul bazar din Timișoara. Pentru mult timp numele de referință pentru timișoreni a fost "Bazarul".


PALATUL DICASTERIAL a fost construit între 1850-1854, în stil renascentist, pentru a servi ca reşedinţă guvernatorului provinciei Banatului Timişan şi Voivodinei. Este copia Palatului Strozzi din Florenţa si ccea mai mare clădire din oraş. Cladirea are 3 curţi interioare, 273 de camere şi 365 de ferestre. Denumirea sa provine din grecescul „dikasterion” care în antichitate denumea „curtea cu juri”. În prezent găzduieşte Tribunalul Judeţean, Judecătoria Timişoara şi Parchetul.

In coltul Pietei Dr. Russel, vis-a-vis de Palatul Dicasterial, se afla o cladire in zidul careia, intr-o nisa, este fixata o axa de fier, cu lungimea de 2,5 m, care dateaza din secolul al XVIII-lea. Legenda spune ca este osia carului de lupata cu care Eugen de Savoya a intrat invingator in cetate. Înainte casele trebuiau să aibă o particularitate, după care să fie recunoscute. Astfel au apărut casele cu emblemă, cum este cazul si acestui edificiu.


Cladirea este amplasata la intersectia strazilor Pieţii Doiceşti cu Piaţa Dr. Russel la nr. 1. Prin anul 1950 lângă acest ax din fier, care este prelucrat ca o osie de căruţă, era o tăbliţă pe care era scris: „Casa cu axa de fier din secolul al XVIII-lea”. Axul se află şi azi în locul unde a fost zidit ca semn de recunoaştere a casei.

Scoala Superioara de Comert este actuala Primarie a orasului. Edificiul A fost construit în stil baroc in perioada 1731-1734. În pofida modificărilor ulterioare, se mai poate vedea imaginea vechii steme a oraşului.


Castelul Huniade este amplasat in imediata apropiere a Pietei Victoriei pe strada Piata Huniade nr. 1.


El este cel mai vechi monument din Timisoarei si a fost construit intre anii 1443-1447 de catre Iancu de Hunedoara, in secolul XV.


A fost ridicat pe locul vechiului castel regal din secolul XIV , care a fost construit in timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, suferind modificari in secolele XVI, XVIII si in 1856, an in care a fost refacuta fatada principala intr-un stil romantic. Castelul a fost folosit ca resedinta nobiliara in secolele XV si XVI, drept resedinta a pasei intre anii 1552-1716, apoi ca si cazarma de artilerie. In zilele noastre, aici se afla Muzeul Banatului 

Amplasat intre Hotel Continental si Fantana Punctelor Cardinale, Bastionul Maria Therezia a fost construit intre 1730 si 1735 si reprezinta cea mai mare bucata de zid pastrata din vechea cetate a Timisoarei. Toate celelalte bastioane ale vechii cetati au fost demolate, atunci cand s-a luat decizia de a permite dezvoltarea si modernizarea orasului. Fortificaţiile cetăţii încep în anul 1723, in 25 aprilie, cand se aşează piatra fundamentală şi se închide în ea o placă comemorativă, la eveniment participand şi Guvernatorul Mercy. Construcţia cetăţii a durat 42 de ani, între 1723-1765, iar în timpul construcţiei noii cetăţi, după planul de sistematizare a oraşului conceput de Contele Mercy, se construiesc case de locuit, şcoli, spitale, palate oficiale, reşedinţe civile şi militare, biserici şi monumente. Dupa cucerirea Timisoarei de catre habsburgi, suprafata cetatii s-a marit de 10 ori mai mult decat vechea cetate medievala turceasca.

Spatiul interior a fost inconjurat de trei centuri stelare ce puteau fi umplute cu apa in caz de aparare, iar accesul se facea prin trei porti, a Vienei, a Petrovaradinului si a Ardealului care au fost complet demolate in 1891. Cele noua bastioane ale cetatii au purtat nume de imparati si imparatese sau de generali. Sistemul impresionant de apărare al oraşului este demonstrat de construcţia zidurilor Bastionului, ziduri de cărămidă cu creneluri, donjoane şi fortificaţii înconjurate în unele locuri de şanţuri adânci de apă. Numele construcţiei va fi dat după împărăteasa Maria Tereza – „Bastionul Maria Tereza".


In prezent, Bastionul Maria Therezia gazduieste spatii comerciale si doua expozitii permanente ale Muzeului Banatului. Pe ruinele Cetatii Timişoara a fost construit actualul oraş Timişoara.
În timpul Huniazilor Cetatea avea patru porţi:
- Poarta Ardeleană
- Poarta Lipovei (Praiko)
- Poarta de Arad
- Poarta Turnului Apei
În timpul ocupaţiei turceşti, orasul era împărţită în trei părţi: cetatea, oraşul şi suburbiile. Suburbiile erau la rândul lor împărţite în „Oraşul rascian” (rascian era numele dat de habsburgi sârbilor, "raţilor") şi „Insula”. În centru se afla castelul, care găzduia caimacanul sau guvernatorul turc. În faţa castelului se afla turnul de apă, cu patru turnuri de apărare care erau unite de cetate printr-un zid. Turnul de apă era un important obiectiv strategic, pe care turcii l-au cucerit primul atunci când au asediat cetatea, reuşind să taie legătura castelului cu oraşul şi îngenunchind apărarea. Oraşul era înconjurat de un zid cu palisade înalte, din împletitură de nuiele cu lut, urmat un rând de şanţuri adânci, alimentate de apa Timişului. Intrarea în cetate se făcea prin cele 5 porţi:

* Poarta Azab spre Sud (Azab Kapî)
* Poarta Azab spre Est
* Poarta Cocoşului (OrosCapisi sau Horros kapî, la nord)
* Poarta apei (Vizi Kapu sau Soukapî)
* Poarta parţi (Parti Kapu)

Cele mai înalte edificii erau moscheile, în număr de opt, atât în oraş cât şi în suburbii. Doar otomanii trăiau în oraş, deoarece catolicii şi rascienii (ortodocşii) trăiau în suburbii, unde aveau bisericile proprii. În mijlocul oraşului se găsea Bazarul, centru al comerţului. A doua cetate a Timişoarei, mult mai mare, s-a construit între anii 1723-1765, după cucerirea cetăţii de către armata imperială austriacă. Piatra fundamentală s-a aşezat în 25 aprilie 1723 în prezenţa personalităţilor oraşului sub conducerea Guvernatorului Mercy. Mai târziu, un nou rând de fortificaţii de tip Vauban, au fost ridicate cu scopul să întărească apărarea cetăţii. Aceasta avea următoarele bastioane şi porţi: Bastionul Carol, Bastionul Francisc, Bastionul Theresia (singurul rămas până în ziua de azi), Bastionul Iosef, Bastionul Hamilton, Bastionul Castelul,Bastionul Mercy, Bastionul Eugeniu, Bastionul Elisabeth,




Fostul han „La Tropmetistul”( „Gornistul” , „Trompeta”, „Hungaria”) ,se afla la colţul străzilor Pacha şi Eugeniu de Savoya si a aparţinut în 1752 judelui urban Anton Seltman, odinioara fost  trompetist militar în Armata Imperială. Simbolul Hanului, un trompetist aurit călare, poate fi văzut astăzi la Muzeul Banatului.Hotelul era situat în apropierea reşedinţei episcopiei catolice şi a sediului autorităţilor civile şi militare, iar in imediata sa apropiere existau numeroase prăvălii de tip vienez.  Hotelul avea instalatii foarte moderne pe atunci, avea bai cu apa si conditii  de cazare excelente. Hotelul era cel mai bine cotat din oras, fiind considerat un hotel de lux, motiv pentru care aici innoptau reprezentanti din inalta societate a vremii. Era hotelul preferat de catre moşierii bogaţi şi străinii cu pretentii.Acesta era cel mai vechi hotel din oraş,  „un hotel deosebit de modern şi îndrăgit, cu două etaje, 50 camere elegante” cu o vechime de peste 150 de ani.  O cameră costa, în 1780, 15 creiţari; iarna 30, iar călătorii , pentru 10 creiţari, mâncau o masa imbelsugata. Tot aici a tras şi regele Francisc când a trecut prin Timişoara în anul 1807.



Legenda spune ca intre 7 şi 8 martie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a cazat in hanul “La Trompetistul” in drumul sau spre exil, obligat să renunţe la scaunul Principatelor Române. Cuza a fost însoţit de soţia sa Elena şi copiii, iar alături de ei a fost şi ajutantul Pisochi. Din acest motiv, acestui edificiu i se mai spune Casa Cuza.In perioada in care Cuza a fost gazduit acolo, era cel mai vechi si mai elegant hotel din oras.

De-a lungul timpului, hanul a gazduit oaspeţi de seamă, de exemplu împăratul Austriei, Franz I, sau tatăl poetului Nikolaus Lenau, oficial al guvernului habsburg la Timişoara. Folclorul local consemneaza faptul ca tatal poetului şi-ar fi pierdut o parte din averea personala în restaurantul hotelului, deoarece acesta era un împătimit al jocurilor de noroc, iar Trompeta găzduia cele mai infocate partidele de cărţi ale înaltei societăţi timişorene a secolului al XIX-lea. Planul clădirii a fost proiectat în anii 1746-1747.Iniţial, clădirea avea doar un etaj şi aparţinea judelui urban Anton Seltmann . Edificiul era format dintr- o ospătărie şi un han conduse de un fost trompetist militar. La 1870, o cameră cu un pat costa aici 15 cruceri (2 bani), iar un meniu copios, 10 cruceri. După ce hotelul a fost desfiintat, în anul 1899, s-a construit al doilea etaj. Aici au avut sediul Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa, apoi o grădiniţă şi , in final, s-a transformat in spatii de locuit. În prezent, parterul găzduieşte restaurantul “Café Cuza”. O placă memorială aminteşte popasul făcut aici în urmă cu aproape 150 de ani de înfăptuitorului Unirii Principatelor. In Cetate localurile de categoria I erau: hotelul „Prinţul moştenitor Rudolf”, amplasat in clădirea teatrului, care detinea  60 camere mobilate cu lux,  „Prinţul moştenitor Rudolf”, berăria Lenz, ceare oferea berea excepţională din Schwechat adusa din Austria,berăria lui Pummer in care se consuma bere Pilsen, hotel „Hungaria”, berăria „La Orologiu” (sau la„Ceasul cântător” cum i se mai spunea), „La Porumbelul Alb” - localul lui Zsigmond, care era renumit pentru cea mai bună bucătărie maghiară,  situat vizavi de Liceul Superior Real. Hoteluri renumite erau amplasate in oraşul interior: Cerbul  şi Cei şapte prinţi electori din Piata Domului, condus de proprietarul Christa,  hotel dotat cu 28 camere pentru familii , ai carui clienti fideli erau in general comercianţii călători. „Bucătăria, pivniţa de vinuri, precum şi cafeneaua merită toate laudele”.  Aceste doua hoteluri existau, asemenea hoteluluiTrompetistul,  inca  din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.  Intrările cu boltă indica faptul că aparţin celor mai vechi clădiri ale Timişoarei.  „Hotel Ludig - „La Cerbul de Aur”, amplasat în actuala Piaţă Sf. Gheorghe colţ cu str. Augustin Pacha,  vis-a-vis de Palatul Episcopal, vizitat de moşieri , cu 34 camere, care  se putea lauda cu „bucătăria cea mai renumită din oraş”. Hotelul era dotat cu mobila buna si confort ultramodern. Iata cum suna anuntul de promovare al hotelului: „Staţie de tramvai. Trăsuri la fiecare tren în gară. Se primesc bilete de tren spre toate direcţiile la hotel. Cafenea şi restaurant proprii. Grădină de vară frumoasă, plăcută şi umbroasă. Berărie Schwechat cu mic dejun bogat. Iluminat electric în toate încăperile. Camere de de la 1,60 coroane în sus. Bucătărie şi pivniţă renumite. La o şedere mai lungă, preţuri moderate. Locul de întâlnire a elitei timişorene şi a regiunii. Telefon judeţean şi orăşenesc Nr. 156. Deservire precisă şi cordială. Ludig Janos, hotelier". In „Ghidul oraşului Timişoara”, apartinand lui  Ion Stoia-Udrea se mentioneaza faptul ca  în anul 1937, aici s-a mutat de la Arad în Piaţa Brătianu nr. 4, societatea de asigurări „Agronomul”  , într-o clădire renovata ,  „una dintre cele mai frumoase case vechi ale Timişoarei, fostă pe vremuri vestitul local Cerbul de Aur“, iar la parter, s-au deschis magazine moderne.  Tot in Cetate se aflau: restaurantul „Porumbelul Alb”, berăria Wolf, cafeneaua-casino Schenk, Ceasul cântător, restaurantul lui Kralik, cafeneaua Cele două chei.  Ulterior s-au inceput lucrarile de renovare la hotelul de prim rang Prinţul moştenitor Rudolf (Kronprinz Rudolf),  care exista în 1873 , utilat cu ascensor si grădină de vară. Hotelul avea peste 50 de camere, frumos ingrijite si dotate cu cele necesare. Sunt amintite ca mai existând: berăriile Pilsner (pe vremuri Pummer), Trimmel, din Palatul Casei Timişorene de Economii, Ceasul Muzical (Spieluhr). Hoteluri sau hanuri de rangul doi erau încă pe la 1780 în oraşul interior:  Cununa, Leul, Trei Coroane, Căluţul, Goarna Poştală, Trei Mauri şi Boul Roşu. Majoritatea aveau „restaurant, ospătării bune, berării şi crame de vin”.

Istoria decenta a bordelurilor din Romania


Vara trecuta am ajuns prima data in Amsterdam impreuna cu sotul meu, un popas intr-un circuit prin mai multe orase din Europa. Desi cu ani in urma, intr-un concediu la Paris, ajunsesem amandoi in cartierele Place Pigalle si Montmartre, pe Bulevard de Clichy, sa vedem Moulin Rouge, aveam curiozitatea nebuna de a vizita cu orice pret Cartierul Rosu din Amsterdam. 
In grupul nostru erau multe persoane de varsta a doua si a treia, dar erau si cativa tineri in perechi rataciti. Cand l-am rugat pe ghid sa includa acest cartier in traseu, s-a lasat o tacere mormant, aproape stanjenitoare. Sotul meu, amuzat de curiozitatea pe care nu mi-o temperam, a sustinut cererea mai degraba din solidaritate conjugala decat dintr-un interes real. Ghidul a propus sa vizitam cartierul seara, cand spectacolul stradal inregistreaza alt puls al animatiei si culorilor. Mirarea mea cea mare a fost cand, seara, la ora stabilita, am fost prezenti apropae “in par” tot grupul. Lipseau doar tinerii pe care i-am intalnit ulterior pe acelasi traseu.
Evident ca am fost dezamagita. Nu am regasit nimic din atmosfera misterioasa pe care mi-o imaginasem, din cochetaria ascunsa, din flirtul studiat, din jocul seductiei. Era un business ca oricare altul care se desfasura dupa propriile sale reguli si strategii de marketing. 
Strada oferea un veritabil spectacol de culoare si lumini prin multitudinea de sex shop-uri, fete expuse in vitrine, cimenatografe cu filme pentru adulti, muzee ale sexului, restaurante si magazine cu suveniruri in care erau expuse cele mai traznite si bizare obiecte. Cand m-am intors acasa, am fost curioasa sa aflu istoria bordelurilor romanesti, in speranta ca voi afla lucruri care vor indulci oarecum naratiunea. M-am inselat din nou. Parca era prima data?
Mai intai de toate, voi incerca o explicatie a termenilor, cat si o descriere a acestui fenomen vechi inca din antichitate. Lupanarul-termen deja consacrat, inseamna casa de toleranta sau bordel. In perioada interbelica, doamnele si prostituatele stiau unele de celelalte si se ignorau reciproc, desi nu isi vorbeau isi acceptau prezenta tacita in viata barbatului pe care il imparteau.Era vorba de protejarea statutului, iar fiecare dintre ele isi adjudeca atu-urile cum stiau ele mai bine. Singurii care aveau acces in cele doua lumi dominate de sexul frumos erau barbatii.
O vorba din popor spune ca prostitutia este “cea mai veche meserie din lume”. Primele bordeluri au fost infiintate in vremea persilor. In Romania, fenomenul a fost mentionat prima data in Moldova, in anul 1472, in timpul domniei lui Stefan cel Mare si se referea la incercarea domnitorului de a stopa retelele de racolare a fetelor care erau duse sa se prostitueze la turci, la Constantinopol, in Palatul Topkapi, resedinta haremurilor sultanilor otomani, unde se aflau femei din toate colturile lumii. Majoritatea erau rapite sau capturate din tarile vecine:Grecia, Serbia, Bulgaria, Tarile Romane, Cercheziam Georgia, Ungaria si Persia. Existau si femei exotice primite cadou din tari indepartate precum Rusia, Spania, Italia, Franta, Arabia, China, India sau Africa neagra. Inainte de ridicarea palatului, cadanele sultanilor traiau in cladirile administrative. Ele ii urmau in campaniile militare si erau transportate in carute speciale. 
Multe dintre ele erau furate din carutele turcesti si eliberate. In 1751, la Timisoara, Imparateasa Maria Tereza a Austriei a ordonat sa fie adunate toate prostituatele din imperiu si sa fie aduse in Banat pentru a-l popula. De frica bolilor venerice au aparut aici primele norme de igiena sexuala, fiind impuse vizitele obligatorii si periodice la doctor. Cu toate astea, in perioada respectiva au fost mentionate primele epidemii de sifilis in Caras-Severin, Arad si Timisoara. 
Numele de “Cartierele rosii” provine de la felinarul rosu asociat caselor de toleranta. Alegerea acestei culori pentru industria placerilor isi are originea in lampile rosii purtate de catre lucratorii de la caile ferate pe care acestia le lasau la usa bordelurilor pentru a putea fi gasiti mai usor in cazul in care apareau probleme pe sinele de cale ferata sau se modifica traseul vreunui tren.

Casele de toleranta din Bucurestiul interbelic ai antebelic functionau legal inca de la finele sec 19. Bordelurile, alaturi de cafenele si baruri, ofereau tuturor un refugiu din calea mizeriei razboiului sau a saraciei. Erau luminoase si placute, frivole si joviale. Totusi, existau hanuri sau locuinte unde prostitutia se practica si clandestin. prima incercare de reglementare a prostitutiei s-a realizat in 1859, dupa ce 6 ani mai devreme fusese introdusa obligativitatea “conduitei”. Matroanele bordelurilor erau numite “femei pezevenghi”, iar legea mentiona faptul ca numai femeile puteau fi patroane de bordel. Ulterior, din 1895, a intrat in vigoare regulamentul dupa modelul frantuzesc prin care se interzicea plimbarea prostituatelor pe anumite artere bucurestene la orele promenadei. Intre 1862 si ai 1930 a functionat in in Romania sistemul prostitutiei colective, al prostitutiei practicate individual cu o condicuta de sanatate.
Conditia era ca fiecare practicanta sa fie inregistrata in prealalbil la Politie si la Serviciul Sanitar i sa corespunda limitei de varsta si stare de sanatate. “Privegherea” cadea in sarcina Prefecturii Politiei care trebuia sa le asigure un serviciu sanitar special. Toate femeile erau supuse vizitelor medicale regulate, de 2 ori pe saptamana, iar bolnavele erau tratate. Chiar si primarul era obligat sa tina evidenta femeilor usoare din oras intr-un registru special. Taxa Consiliului Comunal pentru aceasta meserie era de 16 lei pe luna pentru prostituatele pe cont propriu si de 8 lei pe luna pentru cele din bordeluri. Prostitutia individuala sau “singuratica” era practicata in locuinte particulare private sau inchiriate, iar racolarea se facea direct din strada, in vreme ce la bordel, barbatii erau asteptati in incinta, in sali special amenajate sau la intrare. 
Dezvoltarea acestei afaceri a impus elaborarea unui “Regulament pentru privegherea prostitutiei” in anul 1899 potrivit caruia prostituatele erau inscrise in registre speciale in baza unei cereri formale si primeau un libret de sanatate. Ele aveau obligatia de a avea o “condica”personala in care sa treaca vizitele medicale si numarul clientilor catre care prestasera activitati sexuale. Clientul avea dreptul sa ceara carnetul cu vizele lunare, iar, daca fata nu se prezentase regulat la controlul medical, putea sa o reclame la Politie, iar fetei ii era interzisa practicarea meseriei. In budoarele bordelurilor, pe perete, langa lavabou era afisat un imprimat al Ministerului Sanatatii cu instructiuni referitoare la masurile pentru evitarea contaminarii cu boli venerice.
Tarifele, implicit impozitele, erau diferite in functie de categoria bordelului. La intrare se platea o taxa de intrare si se elibera un bilet. In anii 1920, prostituatele castigau in medie 7.500 de lei pe luna. Doar 10% dintre ele strangeau peste 10.000 de lei, in vreme ce un muncitor castiga in medie 2.000 de lei, un avocat-6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru -54.000 de lei. Pe baza condicii se stabilea impozitul fiecareia. In 1921 s-a pus in aplicare legea contributiilor directe, potrivit careia femeile usoare erau obligate sa plateasca impozit 10% din venitul realizat.
Afacerea era atat de rentabila incat uneori se formau cozi interminabile la intrarea in bordel. Din acest motiv a fost introdus abonamentul pentru clientii fideli. Pe acesta era trecuta suma platita de client, numele prostituatei la care avea intrare si alte doua mentiuni: prima”o noapte intreaga se socoteste doua numere”, clinetul trebuind sa plateasca in plus pentru restul partidelor amoroase, iar cea de-a doua referitoare la orele in care bordelul era deschis numai pentru abonati in zilele de duminica si cele de sarbatoare. Intre 1925 si 1927, in baza unei noi legi aparute, era interzisa prostitutia in casele de toleranta , dar persoanele care doreau sa practice in continuare aceasta meserie se expuneau riscului penal al delictului de contaminare cu boli venerice. Condica a fost inlocuita cu o fisa de sanatate care a devenit confidentiala si cuprindea starea de sanatate a practicantei.  
Intr-un documenta care dateaza din 1927 este mentionat faptul ca in Romania practicau prostitutia 12.431 de femei: 9610 romance, 8 italience, 17 frantuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1404 de unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice, si 947 de alte nationalitati. O bogatie! In 1930 a aparut legea sanitara care prevedea desfiintarea prostitutiei, aceasta fiind scoasa in afara legii, dar a continuat sa functioneze sub protectia tacita a autoritatilor. Regulamentul nr 24 din 1943 a redefinit statutul prostituatei si al patronului de bordel. Frecventarea si stationarea in spatiul public si de consumatie publica au fost interzise si s-a reintrodus carnetul medical in care erau inregistrate consultatiile medicale, locatia autorizata de practica si instructiuni din vechiul regulament.
O declaratie a unei prostituate care dateaza din 1944 mentioneaza practicarea unor tarife personale care erau cotate astfel:”500 de lei fiecare client, cu doua, trei rapoarte sexuale si dormit cu el”. Asta in conditiile in care salariul vremii oscila intre 200 si 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotiva – una dintre cele mai bine platite meserii- castiga in jur de 850 de lei si o paine de 2.5kg  ratie pe zi. Tot atunci a aparut “livretul de economii” al prostituatei si obligativitatea patronului de a depune la Casa de Economii 10% din incasarile zilnice ale femeii. Dupa 1949, prostituatele au fost “reeducate”, iar din 1957, practicantele prinse in flagrant erau pedepsite cu inchisoarea.
Elevii de liceu si barbatii cu posibilitati financiare reduse mergeau la bordelurile destinate unei clase sociale cu venituri mici unde aglomeratia era foarte mare in zilele de simbrie. Nu numai prostituatele isi rotunjeau astfel veniturile, ci si nevestele lautarilor, iar acest fenomen se desfasura cu asentimentul sotilor care cantau in acelasi local. Bordelurile de lux aveau restaurante scumpe si elegante, iar fetele erau foarte frumoase si educate, imbracate in toalete aduse direct de la Paris. 
Multe dintre ele vorbeau fluent franceza si engleza. In holul de la intrare era garderoba unde o fata iti lua haina, iti prezenta catalogul cu pozele iubaretelor si era mentionat tariful. Cea aleasa isi prelua clientul cu care se retragea in iatac. Multe dintre aceste curtezane traiau in doua lumi paralele: ziua aveau loc de munca onorabil, iar seara se transformau in dame de consumatie pentru a-si completa veniturile. O dama de lux avea in jur de 6-7 clienti pe noapte si nu primea altii noi. In general, acest serviciu era solicitat de catre domni cu venituri financiare mari si stabile care isi doreau o relatie stabila cu o amanta de profesie. Curtezanele care nu erau solicitate de catre clienti erau nevoite sa se “pensioneze”, iar cele trecute de prima tinerete erau recomandate adolescentilor timizi. 
Incepand din 1948, spre marea tristete a populatiei masculine, casele de toleranta au fost desfiintate. Vremea fetelor cu condicuta apusese. Ultimele case de toleranta din Bucuresti au fost inchise de ziua lui I.V. Stalin in 1957. Dupa acest moment, prostituatele au fost trimise in centre de reeducare pentru “adaptarea lor la exercitarea unei meserii si al redresarii lor morale”. Incriminarea prostitutiei s-a facut prin publicarea articolului 433 din Noul Cod Penal din 1957 prin care practicarea prostitutiei era considerata infractiune. Cele prinse in culpa erau angajate in fabrici, dar ramaneau in serviciul sefilor comunisti si numai aparent figurau ca si angajate. Intre 1965 si 1970, tinerele care in urma cu 2-3 decenii fusesera dame de consumatie detinatoare de condica si carnet erau acum muncitoare cu vechime in campul muncii si se transformasera in femei respectabile, cu familie si copii. Doar securitatea le mai folosea uneori in diferite misiuni. printre cele mai cunoscute matroane poreclite cu nume dintre cele mai hazlii se numarau: Schioapa, Pica, Tanti Berta, Ovreica, Madam Gonda, Unguroaica, Tiganca Mandica. Nici “pestii” (protectorii fetelor) nu scapau de porecle: Iancu Chelbosu, Mitica Buzatu, Gonea, Victor Talantu- ultimul fiind eroul bordelurilor, ucis miseleste in bataia cu cheia de la roata trasurii de catre un birjar furios caruia refuzase sa ii achite cursa. La sfarsitul sec 19, curtezanelor li se spunea”mititica”, “lelita”. “talinca” sau “vino’ncoa”. Toate damele, “grizetele” sau “podaresele” cum erau denumite in perioada interbelica aveau un nume format din doua silabe: Lili, Mimi, Sisi sau Bibi. Printre cele mai renumite erau: Lina Magazia, Lili Gheorghiadis, Maria Studenta, Napoleon, Foamea Neagra, Angela Marioteanu si Cur de Fier care a murit sub daramaturile balconului Carlton la cutremurul din 1940. Constantin Beldie, istoricul care a studiat acest fenomen, analizand un catalog al prostituatelor din prima generatie a sec 20, vorbeste despre cateva personaje renumite: “Lili Gheorghiadis, cea blonda, azi tarandu-si picioarele adipoase ca de elefant; Lina Magazia, proprietareasa cuminte, peste drum de Liceul lazar; Mita Biciclista, fosta mai tarziu nevasta a bunului meu coleg, premiant de onoare al Sf. Sava, azi maritata cu un general si avand 83 de ani, dar parand numai de 50 si locuind in casele ei din fata bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la inceputul inceputurilor dusa la Paris, decortata, stilata si culcata cu berberul rege Leopold I al Belgiei; apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei, Pokliewski-Koziel, amanta regelui Alfonso al 13-lea si ctitora a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie; Angela Marioteanu, fosta amanta atitrata a printului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o riviera de 140 briliante mari” -(Constantin Beldie – Memorii). 
Mita Biciclista, pe numele ei real Maria Mihaescu, fiica unei spalatorese, s-a nascut intr-o localitate din judetul Prahova. ea a fost remarcata pe la 15 ani si luata cu consimtamantul mamei la Bucuresti unde si-a inceput cariera de curtezana. Aceasta a fost trimisa la pension in strainatate unde a primit educatie in arta conversatiei de salon, a in vatat fluent franceza, fapt care a ajutat-o in cariera ulterioara, primul ei amant fiind Regele leopold al Belgiei. Mita isi alegea singura clientii care, de regula, erau persoane foarte bogate si influente. “Era o demimondena, ma rog, hai sa ii spunem in mod vulgar, o curva de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, in anii ‚20, facea ciclism prin Bucuresti pentru a-si mentine silueta. Facuse avere si una dintre casele ei era cea in care am locuit noi” povesteste istoricul neagu Djuvara in cartea “Un secol cu Neagu Djuvara”. La sfarsitul sec 19, bicicleta era un mijloc de locomotie rar intalnit pe strazile capitalei, iar Mita a fost prima femeie care iesea pe strazile Bucurestiului pedaland. Frumoasa blonda cu ochii verzi atragea privirile barbatilor ca un magnet. Mita traia in lux: avea trasura, masina si servitori, manca numai la Athenee palace si frecventa cel mai scumpcoafor. A fost curtata de Octavian Goga, Nicolae Grigorescu, iar Regele Ferdinand ar fi fost un admirator infocat. Alexandru Predescu o descrie in lucrarea “Vremuri vechi bucurestene”: “Cand aparea pe Calea Victoriei, aristocratii de la Capsa, burghezii de la Otetelesanu si boemii de la Kruber abandonau politica si svartul ca sa admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple si elegante fiice a Evei, cu zulufii negri, cu pantaloni de catifea mov stransi pe picior, cu bluza corai din care fluturau maneci inflorate, cu ghete inalte si cu o cascheta de matase alba, infasurata in voal alb, din care rasareau incrucisate doua ace mari a la madame Buttefly”. Unul dintre cei indragostiti pana peste urechi de frumoasa curtezana a fost ziaristul George Ranetti care, respins de Mita, a poreclit-o “biciclista”. Folclorul dambovitean mentioneaza extravagantele sale: facea baie in mare in costum de baie pe cand ceilalti intrau in apa in halat.

O alta curtezana de lux a carei frumusete a pus pe jar sufletele barbatilor bogati a fost Zaraza. Povestea ei inca se mai canta prin localurile care ne fascineaza cu povestile triste ale Bucurestiului interbelic:
“Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza
Cine te-a iubit?
Cati au plans nebuni dupa tine
Si cati au murit?
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza
Sa ma-mbete mereu.

De-a ta sarutare Zaraza vreau sa mor si eu.“
Cel care a transformat-o intr-o legenda a fost renumitul cantaret interbelic Cristian Vasile care a facut o mare pasiune pentru Zaraza si a compus romante in care a cantat frumusetea acesteia. Focoasa tiganca era o femeie senzuala, cu parul lung si negru, uns cu ulei de nuci, cu ochii verzi si buze rosii si carnoase. Purta culori vii si pastelate, iar din urechi ii atarnau cercei lungi in stil baroc.In picioare purta pantofi impodobiti cu strasuri care faceau ca fiecare pas al ei sa fie o tainica melodie pentru privitori. Legenda spune ca a murit de tanara, ucisa de un barbat platit de un admirator gelos, iar lautarul care o iubea ca un nebun, i-ar fi mancat cenusa cu lingurita. In 1944 Cristian Vasile canta in cele mai renumite birturi din capitala alaturi de Titi Botez, Jean Moscopol si Zavaiduc, cel care avea sa lupte pentru un loc in inima Zarazei. 
Povestea dintre Cristian Vasile si zaraza a inceput in localul “Vulpea Rosie” de pe Lipscani unde lautarul canta seara de seara. Cand a vazut-o prima data, nu si-a mai putut lua ochii de la ea. Se spune ca ar fi fost dragoste la prima vedere si din acea noapte, Zaraza a devenit femeia lui vreme de 2 ani.Dar frumusetea ei salbatica continua sa atraga privirile barbatilor care il invidiau pe lautar. Istoricii mentioneaza rivalitatea dintre el si Zavaidoc care a planuit sa il ucida pe lautar si sa ii fure femeia, dar a renuntat la plan din pricina faptului ca Vasile era celebru si ar fi riscat sa se afle repede cine ar fi planuit crima. In schimb, acesta a decis sa puna ca Zaraza sa fie ucisa si l-ar fi tocmit pe Borila, un tigan din anturajul lui, “antrenat” sa ucida la comanda. 
Istoricul Dan falcan spune ca: “A fost omorata de un tigan gelos pe malul Dambovitei in timp ce mergea sa cumpere tutun”. Lautarul a fost devastat de moartea ei, astfel incat ar fi furat din crematoriu urna cu cenusa si ar fi mancat-o cu lngurita. Vasile a murit la Sibiu in anul 1974. Insa nimeni nu stie cu certitudine daca Zaraza chiar a existat cu adevarat, dar un lucru ramane cert: legenda ei inca dainuie si va ramane pe buzele multor cantareti din zilele noastre.

                
In Romania au existat numeroase bordeluri. “Crucea de Piatra” a fost cel mai celebru in capitala si era amplasat intr-un cartier al placerilor, fiind situat intre Posta Vitan si zona Dristor de astazi. Numele i se tragea de la o cruce masiva din piatra amplasata in fata unei biserici, ambele distruse in timpul Primului Razboi Mondial. Cei care ii treceau prajul proveneau din toate paturile sociale, de la adolescenti naivi si curiosi pana la oameni maturi, de la servitori la burghezi si de la hamali la scriitori renumiti. Se zice ca insusi Carol al II-lea frecventa bordelul si ar fi avut o aventura cu faimoasa prostituata Foamea Neagra. Regele a fost un client cunoscut in bordelurile amplasate pe strada Brezoianu, iar “fetele” stiau orele cand majestatea sa obisnuia sa se plimbe cu masina. Armand Calinescu ar fi vrut sa ia masuri eficiente de triere si selectie a celor care ii ajungeau in pat, dar a ales sa fie ingaduitor cu “problema” regelui care avea deja renumele de afemeiat.
Fetele de lux populau cabaretele Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele selecte ale unor hoteluri precum Bulevard, Lido, Continental, Ambasador si Hotel de France. Existau si proxeneti pentru doamnele de companie. “Fetite dulci ca-n Bucuresti” puteau fi gasite atat pe ulitele mahalalelor, cat si pe vechea strada regala, evident, la tarife pe masura. daca in 1875 existau 243 de prostituate inregistrate, in 1898 erau 354, iar dupa 30 de ani, numarul lor crescuse de 10 ori.

In Timisoara, Sari_Neni a fost cel mai cunoscut bordel interbelic si se afla in cartierul Elisabetin, la intersectia strazilor Romulus cu Odobescu. Proprietarul era Madam Foldessy Charlotta, zisa Sarlota. Aceasta patrona un restaurant cochet cu o atmosfera intima care era frecventat de oamenii cu bani. Acestia aveau de unde alege dame frumoase si tinere, astfel incat veneau cat de des puteau. Madama era foarte grijulie si se asigura ca servicile prestate de fetele ei sa fie impecabile. Oferta de servicii de budoar era prezentata in albume cu fotografii realizate de profesionisti. Dupa cel de-al Doilea razboi Mondial, localul a fost desfiintat. Astazi, aici functioneaza Restaurantul Intim.
Cetatea avea numeroase bordeluri cu standarde mai scazute care erau amplasate si in cartierele marginase din Fabric sau Iosefin. In 1750, acolo se aflau cele mai multe case de toleranta din oras, precum si cele mai multe birturi, adunate ciorchine in jurul portului din Iosefin.  
In ziua de astazi fenomenul inca este prezent, dar nimeni nu ne poate spune cat de amplu este si care este numarul fetelor care se prostuteaza. Morala si decenta ne obliga sa inchidem ochii si sa ne prefacem ca nu exista, desi fetele sunt vazute la fiecare iesire sin oras. Inca scoasa in afara legii, prostitutia este un flagel care ne macina societatea si asupra caruia autoritatile nu exercita nici un fel de control. Nu se iau in calcul riscurile si nici nu se doreste preintampinarea traficului sexual. Pentru ca nimanui nu ii pasa de toate tinerele care cad victime acestei meserii. Desigur, decizia ne apartine, dar cine sa-si gaseasca timp pentru o atitudine?