The Sea of Trees sau A perfect place to die

Nu cred ca exista multe persoane care sa nu fi auzit de padurea japoneza Aokigahara, situata la poalele muntelui Fuji, cunoscuta pentru numarul mare de sinucideri inregistrate aici. Localnicii spun ca padurea e plina de demoni si spirite denumite Yurei sau Tamashi si reprezinta una dintre cele sapte porti ale iadului. Practica locala este ca orice vizitator sa fie frecat cu sare pe spate inainte sa intre in padure, astfel incat spiritele rele sa nu se prinda de spatele curiosilor si sa le duca acasa. Padurea este cunoscuta sub numele de “Marea de copaci” (The Sea of Trees) si se intinde pe o suprafata de 35 de kmp. Legenda spune ca cei care se aventureaza in desisurile copacilor nu mai gasesc calea de intoarcere niciodata. Intinderea ascunde pesteri de gheata si peisaje ciudate care genereaza o frumusete peisagistica stranie. Ea este al doilea loc renumit pentru numarul mare de sinucideri inregistrate in lume, dupa “The Golden Gate Bridge” din San Francisco.

Povestile locului sustin faptul ca bastinasii din vremuri stravechi isi abandonau aici rudele bolnave din considerente pur sociale, pentru a-si proteja resursele de hrana pentru copii si cei aflati in putere. Locul a devenit renumit o data cu publicarea nuvelei “Kuroi Kaiju (“Black Sea of Trees”- Padurea neagra de copaci) a autorului nipon Seicho Matsumoto in anul 1959, in care relata povestea a doi tineri indragostiti care decid sa se sinucida in aceasta padure. Un alt autor japonez, Wataru Tsurami, a scris in 1993 o alta carte de succes intitulata “Manualul complet de sinucidere” in care mentioneaza faptul ca aceasta padure reprezinta “locul perfect de a muri”. In carte sunt descrise diferite metode de sinucidere, recomandand moartea prin spanzurare. Sursele confirma ipoteza ca numarul sinuciderilor ar fi crescut imediat dupa publicare si ca multe cadavre aveau asupra lor acest ghid sinistru. Nu sunt eu in masura sa confirm  veridicitatea acestor informatii, dar pot sustine ipoteza ca aceste romane au fost sursa de inspiratie a mai multor ecranizari de succes de-a lungul timpului, inclusiv a unui amplu documentar intitulat “Suicide Forest”. 

Eu am vazut doar doua filme interesante: primul, “The Forest”, avand-o in rolul principal pe actrita Natalie Dormer care interpreta rolul Sarei, o americanca venita in Japonia in cautarea surorii ei disparute in padurea Aiokigahara, 

si “The Sea of Trees”, avandu-l in rol principal pe Matthew McConaughey.

Aseara l-am vazut pe ultimul si trebuie sa recunosc faptul ca mi-a placut mult. Un film trist, despre dragoste si moarte, despre singuratati asumate, despre boli imprezivibile, despre credinta si tradare, despre angoase, nostalgii, temeri si sperante. Semnele apar din primele cadre, din momentul in care un tanar american, Arthur Brennan, este intrebat la aeroport daca doreste sa cumpere un bilet dus/intors pentru Tokyo. Un taxi il preia dintr-o suburbie rurala a capitalei Japoniei si il lasa la marginea padurii, dupa care face rapid cale intoarsa. O masina parasita, o carare marcata, sfori colorate care sa te opreasca sa inaintezi  in desis sau sa te ajute sa iti gasesti drumul spre liziera padurii, panotaje pe care sunt scrise avertismente menite sa te indemne la reflectie, iar apoi padurea frumoasa, contorsionata si deasa. Tacerea se lasa tot mai grea pe masura ce lumina devine tot mai difuza. Personajul isi cauta locul potrivit ca sa inghita somniferele ascunse bine intr-un buzunar interior, dar atunci apare el, barbatul japonez -Takumi Nakamura , care nu gaseste drumul spre iesirea din padure, interpretat magistral de catre actorul Ken Watanabe. Actiunea este construita in zig-zag, prin multiple intoarceri in trecut, aducand-o la rampa de frumoasa actrita Naomi Watts in rolul Joan-ei - sotia tanarului american, decedata in ambulanta care o transporta intr-o clinica recuperatorie dupa o operatie la cap, in urma unui stupid accident. Cei doi soti Brennan au avut un mariaj normal, s-au casatorit din dragoste, dar viata, prin capcanele ei, i-a indepartat unul de altul la un moment dat ("cu cat ma dispretuia pe mine mai mult, cu atat se ura pe ea mai tare"). Increzatoare la inceput, iar mai apoi trista si insingurata in nevoia de a intelege aventura sotului ei, afla de incurabila boala si de iminenta operatie pe creier. Intelege riscurile si nu se teme de moartea in sine, ci de singuratatea actului asumat pe o masa de operatie, inconjurata de straini, departe de cei dragi. Exista un schimb de replici emotionante, scurte si dense, care ascund alte simboluri care nu se vor dezvalui pana la final. Povesti in alte povesti: fapte din trecut se succed rapid cu cele prezente, din padure. Sunt ganduri si reprosuri asumate cu vinovatie de catre personaj si marturisite prietenului de circumstanta: traiesti o viata cu un om alaturi si, dupa moartea lui, iti dai seama ca nu l-ai cunoscut indeajuns: nu stii care sunt culoarea , anotimpul si cartea preferata. In capela, cineva ii spune ca surorile ei ar fi mentionat o carte pentru copii, dar Arthur nu face conexiunea cu povestea "Hansel si Gretel" la care facea trimitere la un anumit moment dat Takumi. Dialogul dintre cei doi barbati care ratacesc prin padure in cautarea drumului spre viata devine din ce in ce mai profund, din ce in ce mai incarcat de simbolurile menite sa ii arate sotului devastat de moartea sotiei calea catre viata. "Scara catre Paradis" (Rakuen Kaida), orhideea ("se spune ca o floare infloreste cand sufletul ei trece dincolo") , apa ("apa este paradisul meu"), Legea lui Columb, numele sotiei (Kiiro - galben) si al copilului lui Tamuki (Fuyu - iarna). Este o lupta continua pentru supravietuire: frigul din padure, asperitatile vietii, nevoia de ajutor de a da si de a primi atat de atent mascata incat fara sa vrei te intrebi :cine pe cine ajuta acum? Finalul este de-o sensibilitate impresionanta: Takumi este incapabil sa se mai miste si se afla pe moarte, fapt care il obliga pe Arthur sa gaseasca singur drumul catre iesirea din padure, implicit catre viata, promitandu-i sa se intoarca. El este recuperat de catre echipele de salvare in vreme ce repeta insistent sa mearga sa il salveze pe Tamuki. Desi l-au cautat, nimeni nu a gasit nici o urma a existentei acestuia. Dupa o perioada de refacere, Arthur revine in padure, iar in locul in care si-a parasit prietenul inflorise o frumoasa orhidee.  Intors acasa, in America, gaseste in cutia postala cartea pentru copii "Hansel si Gretel" in care strecoara biletul pe care notase numele sotiei si copilului lui Takumi, doua cuvinte traduse de catre un tanar student: iarna si galbena. Acesta este momentul in care se dezleaga epica filmului si deducem ca prietenul anonim nu fusese nimeni altcineva decat spiritul sotiei sale. Desi aparent isi dorise sa traiasca, sa iasa la liman, rostul lui fusese sa il ajute pe Arthur sa regaseasca drumul spre propria viata, invatand sa accepte moartea partenerei sale si sa se lepede de povara vinovatiei. Caci, nu-i asa, dragostea isi intinde eternitatea, dincolo de nume si personaje, intr-o gratioasa stare de fapt.