In vecinatatea mortii impreuna cu fratii Minovici

N-am sa fac un secret din faptul ca mi-a placut la nebunie romanul "Solenoid" al lui Mircea Cartarescu. O carte care te obliga la introspectie serioasa, la redefinirea eului, la repozitionarea propriei personalitati in destinul pe care ni-l construim singuri. Nu am sa fac nici un fel de analiza a romanului pentru ca fiecare cititor il simte in mod diferit, iar emotiile sunt oarecum personale si imposibil de descris. Dar au fost cateva capitole care au condus de repovestirea unor experiente si biografii care pe mine m-au impresionat. Una dintre ele a fost o scurta trecere in revista a vietii fratilor Minovici. Sa fie datorita faptului ca sotul meu este medic legist si oarecum unele informatii le stiam trunchiat, iar curiozitatea m-a fortat sa cercetez ceva mai aprofundat? Sau poate pentru faptul ca viata nu poate fi judecata si interpretata decat pusa in balanta cu moartea? N-as sti sa va dau un raspuns concret. Insa ceea ce stiu cu certitudine e ca n-as putea sa trec mai departe fara sa va spun si istoria acestui domeniu asa cum l-am inteles eu.

La marginea Bucurestiului, langa lacul Herastrau, s-a nascut in anul 1872 dintr-o familie de armeni veniti din Botosani arhitectul si inginerul roman Hristea (Cristofi) Cerchez. Acesta era unul dintre cei 17 frati  din care 11 isi gasisera sfarsitul in urma epidemiei de holera. A absolvit "Scoala Nationala de Poduri si Sosele" in 1894 si si-a continuat cursurile de arhitectura la Politehnica din Milano in urma unei burse private pe care i-a acordat-o doamna Elena Turnescu. La intoarcerea in tara, mentorul lui avea sa fie arhitectul Ion Mincu, reusind mai tarziu sa isi impuna stilul sau personal caracterizat de casele cu cerdac, marcate de foisoare laterale, stalpi decorativi din lemn cu capiteluri si discuri ceramice. Constructiile sale au fost proiectate cu un singur etaj, cu pivnite la subsol, cu spatii de primire (sufragerie, salon si birou) la parter si dormitoarele cu bai si toalete la etaj. Se inspirase  din arhitectura traditionala a caselor targovetilor din sec 17, dominate de fatade asimetrice, geamlacuri ornate cu panouri de stuc si intrari care copiau portile taranesti “garlici”.

Viata lui avea sa se intersecteze cu cea a unei familii de vlahi aromani, familia Minovici. Batranul Stefan Minovici, primar in Ramnicu Sarat, a avut 13 copii din care au trait doar 9: 6 baieti si 3 fete, dar 3 dintre ei aveau sa ii duca numele si renumele in istorie: Mina, Stefan si Nicolae.

Mina era cel mai mare dintre cei trei si a intrat in istoria medicinei ca parintele medicinii legale si farmacist. Situatia grea a familiei avea sa ii forteze destinul si sa il oblige sa isi construiasca o cariera de succes prin propriile sale puteri. Tatal le murise de tanar, iar Mina a fost obligat de conjunctura sa preia fraiele autoritatii parintesti ajutandu-si mama sa le dea un rost in viata fratilor mai mici. Din lipsa posibilitatilor financiare, si-a intrerupt studiile gimnaziale si s-a inscris la Scoala Superioara de farmacie. A obtinut atestatul de asistent in farmacie o data cu dreptul sa urmeze cursurile academice pentru obtinerea licentei. Carol Davila a fost impresionat de inteligenta si seriozitatea lui si l-a pastrat preparator la catedra de chimie, oferindu-i sansa sa urmeze in paralel cursurile Facultatii de Medicina. Dupa ce a absolvit, s-a specializat in toxicologie si medicina legala la Paris. A facut sacrificii imense ca sa isi poata finaliza studiile, rabdand de foame si de frig pana cand efortul lui a fost incununat cu titlul de doctor in urma sustinerii tezei de doctorat cu tema “Studiul medico-legal despre moartea subita in urma loviturilor primite in abdomen si laringe”. Astfel, Mina si-a facut intrarea in mediul academic francez, primind “Certificat de Scolarite” si fiind ales membru al Societatii de Medicina Legala din Franta. Ulterior au urmat studiile cu adevarat valoroase: “Studiu medico-legal asupra alcaloizilor cadaverici””, “Putrefactia din punct de vedere medico –legal”, “Asupra criminalitatii feminine in Romania” si “Tratat complet de medicina legala” in doua volume. Cand s-a intors in tara, visul lui a fost sa infiinteze primul institut de medicina legala din Romania care astazi ii poarta numele. El considera medicina legala “o stiinta cu totul speciala” datorita rolului “eminamente juridic, prescris si fixat prin lege”. 

Cladirea a fost construita in 1892 de catre arhitectul Hristea Cerchez la intersectia strazii Cauzasi, astazi Splaiul Unirii, si daramat de catre Ceausescu in 1985. Era o constructie masiva, cu o cupola uriasa absolut impresionanta prin dimensiuni si sobrietate. 

In “Solenoid”, Mircea Cartarescu descrie intr-o maniera alegorica aceasta cladire : ”Era o constructie ciclopica, o cupola uriasa de piatra, ca un ochi deschis spre cer, inconjurata pe inelul lat care-i dadea ocol, de douasprezece statui ale starilor de umbra ale sufletului: Tristetea, Disperarea, Groaza, Nostalgia, Amaraciunea, Mania, Revolta, Melancolia, Greata, Oroarea, Jalea si Resemnarea. Toate erau de bronz innegrit, de trei ori mai mari decat proportiile umane, si reprezentau femei in vesminte searbede, cu fete de carbune. Singurele vii si pline de-o forta convulsiva erau bratele lor goale, neinchpuit de expresive in gesticulatia lor incremenita. Mainile acelea terminate cu gheare, inaltarea blasfemator catre cer, pareau labele articulate ale unei capuse exorbitante. In apexul cupolei se ridica in postament pe care levita, la jumatate de metru de piatra lucioasa (incat de jos nu se observa ca marea si greaua statuie nu atingea soclul in nici un punct), a treisprezecea statuie, Damnarea, de patru ori mai inalta si mai masiva decat celelalte, ridicandu-si direct catre zenit fata cu gura cascata intr-un urlet mut, inspaimantator, etern.” 

Cladirea a costat Comuna Bucurestilor 87 de mii de lei aur, iar statul roman alte 50 de mii lei aur. Institutul a fost o premiera mondiala, tinand seama ca morga pariziana si cea londoneza au fost inaugurate in jurul anului 1920, si a servit ca model si altor tari. Daca imi aduc aminte, cred ca in Brazilia exista o copie fidela a acestei cladiri. 

Imensul mausoleu al mortii era compartimentat in camere pentru expunerea si conservarea  cadavrelor, salile de autopsii, salile de prelevare de organe, laboratoare de microscopie, fiziologie, anatomie patologica - toate dotate cu aparatura ultramoderna, un amfiteatru cu o capacitate de 300 de locuri, o biblioteca, o capela si un muzeu cu exponate anatomice si instrumente folosite in comiterea crimelor sau a cazurilor de sinucidere. 

Fiecare exponat avea atasat un scurt istoric, o poveste. Tot de institut apartinea si Scoala Stiintifica de Politie, similara astazi serviciului de criminalistica. Pe langa munca din cadrul institutului, Mina a avut si o activitate academica: in 1896 a inceput sa predea cursuri de medicina legala la Facultatea de Drept, iar in 1919 a devenit decanul Facultatii de Medicina. A murit in anul 1933 la varsta de 75 de ani lasand cu limba de moarte ca “oriunde voi muri, corpul meu sa fie adus la Institutul Medico-Legal unde voi fi depus la capela. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o parada. Voi fi transportat in cimitirul Bellu cu dricul automobil. Sotia mea, care dispune de corpul meu, este rugata sa nu-mi incalce ultima dorinta.” Din fericire, n-a mai apucat ziua in care buldozerele comuniste puneau la pamant cel mai mare si modern institut medico-legal din Europa la vremea cand a fost inaugurat si o importanta cladire de patrimoniu national. In urma lui a ramas primul tratat de medicina legala redactat in Balcani care reprezinta si astazi biblia medicinei legale romanesti. Cand starea lui de sanatate s-a agravat, la conducerea institutului a fost numit Nicolae care a ocupat aceasta functie pana in 1938 cand conducerea i-a revenit profesorului Theodor Vasilescu, ginerele lui Mina Minovici.

Stefan a fost cel de-al saselea fiu din familia lui Stefan si Sofia Minovici. Nici acesta nu a avut o copilarie fericita, dupa moartea tatalui fiind obligat sa isi aduca si el aportul la intretinerea familiei. In fiecare duminica si de sfintele sarbatori mergea la biserica sa traga clopotele, sa bata toaca, sa ajute preotul la oficierea slujbei si sa cante in strana alaturi de paracliser. Banii pe care ii castiga ii ducea mamei pentru hrana. Viata lui avea sa se schimbe in bine cand Mina a prins cheag in capitala si si-a adus familia langa el. Tot datorita lui, Stefan a plecat la Berlin si a studiat farmacia. La intoarcerea in tara, a infiintat “Asociatia generala a corpului farmaceutic din Romania” , “Catedra de chimie analitica” si “Societatea de chimie din Romania”. A murit in 1935 in urma unei hemoragii cerebrale.

Doua dintre proiectele lui Hristea Cerchez au fost comandate de catre fratii Minovici: primul – Institutul de Medicina Legala, iar cel de-al doilea a fost Vila Minovici sau Vila cu 40 de clopotei, situata in apropierea lacului Herastrau in prelungirea strazii Lucaci, pe care arhitectul a construit-o in anul 1904 in stil traditional romanesc si care avea sa devina un punct de referinta pentru lumea buna care se plimba cu trasura la Sosea. In primavara anului 1903, dintr-o birja au coborat in plin camp doi barbati: Nicolae Minovici, proaspat medic legist cu doctorat obtinut la Paris si arhitectul Cerchez. Venisera sa discute despre noul proiect care avea sa prinda contur chiar in acel loc intins pe care tanarul medic il cumparase la margine de oras. Aici dorea sa isi ridice o vila moderna cu gradini care aveau menirea sa sporeasca frumusetea arhitecturii vilei. Avea sa ii lase libertate creativa deplina, iar arhitectul a ales sa proiecteze un asezamant in stilul neo-romanesc intr-un camp pustiu populat de lupi, ciute si pasarile salbatice ce-si facusera cuib in salbaticia lacului din imprejurimi. Cerchez nu s-a dezmintit si a ridicat “prima casa in stil popular romanesc” langa bariera de nord a Bucurestiului. 

Aici dorea Nicolae sa isi expuna colectia de opere de arta populara si sa organizeze intalniri familiale sau cu prietenii si colegii de breasla. Doi ani mai tarziu, aici functiona primul muzeu privat. In 1936, tot Nicolae avea sa doneze muzeul prin testament capitalei cu conditia ca niciodata sa nu i se schimbe destinatia. Vila era inconjurata de o superba gradina a carei frumusete a fost sporita de sculpturile decorative realizate de Wilhelm August von Becker.

Nicolae Minovici a fost cel de-al 7-lea copil al familiei Minovici si avea reale inclinatii artistice. Dupa ce absolvise cursurile liceului Sf Sava, s-a inscris la Scoala de Belle-Arte, dar s-a retras dupa primul an de curs. Mina, fratele mai mare, l-a convins sa se inscrie la Facultatea de Medicina, dar el a ramas un iubitor si colectionar de obiecte de arta toata viata. Meritele sale in medicina legala au intrat in analele de specialitate, fiind cel care a reusit sa identifice un hot in baza amprentelor digitale. Era fascinat de lumea periferiilor citadine care isi purta cu mandrie ostentativa tatuajele, fapt care l-a incurajat sa isi dea un doctorat cu lucrarea “Tatuajele in Romania”, lucrare cu tematica unica in Romania pana in acest moment. El a inteles importanta tatuajului ca forma de identificare a unui cadavru. In acea perioada, cele mai multe persoane tatuate erau straini, dintre 66 de cadavre, 56 nu erau romani. Desenele erau dintre cele mai ciudate: cuplul regal al Romaniei sau “nudul amantei sale care facea un mare contrast cu cadavrul fiului sau”. El platea persoanele tatuate cat inca erau in viata cu conditia ca, dupa moarte, pielea sa ii fie donata. A decupat aceste tatuaje si le-a expus in muzeul din Institutul Medico-Legal. Tot Cartarescu povesteste despre pasiunea obsesiva a lui Nicolae intr-o maniera extrem de pitoreasca: “ “De mic, spun cercetatorii vietii sale , fusese atras de arta abstrusta a tatuajului. Cutitarii si puscariasii de care era plin orasul dunarean pe vremea copilariei sale aveau pe trupurile lor slabe si viguroase, din frunte pana la labele picioarelor si de pe buze pana pe testicule, nenumarate desene incrustate grosolan in piele, o adevarata cronica primitiva, grotesca, hilara si terifianta in acelasi timp a cucerniciei lor, a iubirilor lor, a poftelor lor, a nelegiuirilor lor, a fricilor si extazurilor lor. Erau inimi strapunse, serpi cu solzi verzi si albastri, femei cu sani enormi si fete oligofrene, coane si dumnezeiesti ochi triunghiulari, sfinti cu aureole, picioare cracanate cu vulve desenate obscen, rosii tipatoare,-ntre ele. (…) Cand intrase student, in 1888, la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, Nicolae isi cumparase un aparat foto Kinetograph, o simpla lada de placaj cu doua lentile montate-n tuburi de alama lustruita si se-ntorsese in fabuloasa Braila. Rezultasera patru sute de fotografii de barbati si femei goi, tatuati de sus pana jos, si un studiu etnografic numit “Tatuaje din zona dunareana”, care a fost primit excelent intre specialisti. Cu aceeasi ocazie incheiase contract cu zeci de braileni care, contra unei sume nici macar generoase, se angajasera ca, dupa moarte, sa-i cedeze lui Nicolae pielea inainte de a fi ingropati. Si intr-adevar exista si azi la muzeul Morgii cinci sau sase astfel de piei tatuate, umplute cu zegras de taxidermistii abili ai institutului si cu ochi de sticla, asemenea animalelor de la celalalt muzeu initiat in epoca, cel de stiinte naturale, opera lui Grigore Antipa”(pag 364 si 365). Tot lui i se datoreaza infiintarea primei Societati de Salvare din Balcani, intretinuta vreme de 3 decenii din venituri personale. El a creat primul spital de urgenta din Romania si al doilea din Europa. Socant a fost faptul ca a studiat vreme indelungata efectul spanzurarilor asupra corpului uman, bazandu-se pe experientele personale rezultate din actiuni atent controlate si monitorizate,  care au condus la publicarea altei lucrari de referinta, “Studiu asupra spanzurarii”. Nicolae folosise un fel de parghie cu ajutorul careia un asistent il tragea progresiv in lat. Intre cei doi se stabilise un fel de cod nonverbal, prin care Nicolae ii arata cand trebuie sa slabeasca latul si sa il lase pe pamant. Unele experimente durau de la 4-5 secunde pana la 25-26 de secunde, iar spanzurarile au fost nenumarate. 

Tot Cartarescu descrie in stilul lui caracteristic aceasta pasiune a lui: „Timp de doua decenii, Nicolae Minovici avea sa experimenteze pe el insusi tehnici tot mai sofisticate de spanzurare controlata, in cadrul programelor de cercetari ale Institutului de Medicina Legala. Initial construise un aparat simplu de autoasfixiere: o saltea, un scripete atarnat de tavan, o funie ce era trasa cu putere de chiar cercetatorul lungit, cu streangul de gat, pe saltea. (…) Nicolae Minovici se aspanzurase astfel de sute de ori in cele doua decenii, in adancul straniu al Morgii, dar numai in ultimii cinci ani ajunsese-n Nirvana. Abia atunci publicase principala sa opera, “Studiu asupra spanzurarii” “ (pag  369). El vroia sa stabileasca clar cine se sinucidea prin spanzurare si cine comitea o crima simuland o spanzurare. Competentele sale profesionale l-au ajutat sa promoveze in pozitia de sef de lucrari si apoi de conferentiar la Facultatii de Medicina la Catedra de Medicina Legala. La CV-ul profesional a adaugat in 1926 un mandat de primar al sectorului 3, care avea in componenta mahalalele Rahova, Grozavesti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, Calea 13 Septembrie, Serban Voda, toate prezentand un tablou general cu strazi nepietruite si fara trotuar, fara canalizare si neiluminate, cu maidane pline cu gunoi. Ca un bun gospodar, a decis ca salubritatea sa isi faca treaba in mod constiincios: strazile au fost curatate periodic, arterele principale au fost pavate cu piatra, focarele de gunoi eliminate si locurile transformate in parcuri. A ridicat locuinte pentru gunoieri si maturatori, au fost construite WC-uri subterane, i-a ajutat pe cei sarmani cu bani pentru tratamente medicale sau pentru lemne si alimente, a finantat asociatiile de caritate care se ingrijeau copiii orfani sau abandonati. A eradicat cat a putut medicina empirica practicata de vraci, moase si vrajitoare. Locuitorii l-au poreclit: “Minovici darama tot/Minovici e tarnacop!” A murit in 1941 dupa o lunga suferinta de 3 ani generata de un cancer in laringe, fara sa fi fost vreodata casatorit.

Nepotul lui Nicolae, Dumitru Furnica-Minovici, fiul surorii fratilor Minovici, Elena Minovici, si a negustorului brasovean, Zaharia Furnica, a deschis si el in 1947 Muzeul de Arta Veche Apuseana intr-o casa ridicala in stil Tudor care a fost proiectata de catre arhitectul italian Enzo Canella. Aici au fost expuse colectii de arme medievale si moderne: trofee, arbalete, pusti cu cremene, halebarde, vitralii austriece, germane, flamande si elvetiene, tapiserii flamande, mobilier carti rare, opere de arta a pictorilor flamanzi, italieni si germani, scaune Chippendale, o oglinda venetiana si o superba soba de teracota. Intrarea se facea printr-o poarta din fier forjat, iar aleea mergea pana la usa din stejar masiv care avea aplicata un “martello” din bronz reprezentand-o pe Diana, zeita vanatorii. Deasupra usii se afla un superb basorelief care il reprezentau pe Hubertus, zeul vanatorii.

De ce va scriu acest material? Pentru ca, fara sa vreau, in multele dati cand citesc si incerc din rasputeri sa ma informez, sa descopar si sa invat, constat cu mirare ca cei mai multi dintre cei care au scris istoria Romaniei si au facut ceva cu adevarat important pentru popor, nu au fost romani neaosi. Dar poporul, in marea sa stare de gratie, i-a pretuit asa cum se cuvine.

Bibliografie:

http://www.b365.ro/tur-fotografic-in-bucurestiul-arhitectului-cerchez-povestile-caselor-pe-care-le-vedem-zilnic_209662.html#sthash.DIMZB0uc.dpuf

“Prof.Mina Minovici”in pragul unui secol de activitate – Prof Dr, Moise Terbancea, 1982

“Solenoid” – Mircea Cartarescu