In
copilaria mea din intinderile nesfarsite ale Baraganului, aveam bucurii cuminti
si incarcate de magie. Mintea cruda si sufletul curat aveau puterea sa le
primeasca si sa le creada, daruindu-le toata valtoarea trairii si dulceata ludica.
Sarbatorile Pascale veneau cu tristeti amare si lacrimi de crocodil, caci mieii
albi cu blanita moale si privirea calda cadeau jertfa in reintruparea lui Isus.
Dadeam roata bucatariei, lingeam cremele ramase pe marginea castroanelor, ne
piteam dupa lazile cu faina si malai ridicand stergare – vajnice aparatoare ale dolofanilor cozonaci. Ce miresme, cate tentatii pentru nasul, ochii si guritele
pofticioase. Spargeam oua colorate si ne agatam de fustele bunicelor ce
pregateau drobul de miel si borsul menit sa ne spele de pacatele spovedite in
Ziua de Inviere. Dar bucuria noastra de copii abia acum se pregatea sa isi
celebreze nerabdarea si asteptarea. Caci, in a treia saptamana dupa Pasti, veneau
pe rand Martea Dracului, Joia Manioasa si Vinerea Schioapa care aduceau
dezlegare la ritualurile misteriaose si dadeau motive de petrecere in satele marcate
de stravechile traditii populare. In aceste zile, magicul se-mpletea cu profanul,
permitand suflarii omenesti sa se desfasoare in procesiuni fascinante:
Paparudele si Caloianul – cele doua ceremonii aducatoare de ploaie si belsug,
alungand de pe glie seceta si blestemele. Tinere despletite purtand coronite
bogate pe cap, cu coapsele acoperite cu mladite de salcie, brusture, fag,
stejar sau alun, impodobite cu panglici rosii, cu salbe de firfirici, incantau
un cantec ritual si interpretau dansul ploii in ritmul cand alert, cand
silentios, cu miscari lascive si cu tenta usor erotica, inaltandu-si bratele
catre cer si coborandu-le imperativ catre pamant, in vreme ce invocau ajutorul
Paparudei:
“Paparuda-ruda,
Vino de ne
uda,
Cu
galeata-leata
Peste toata
gloata,
Cu
ciubarul-barul,
Peste tot
poporul.
Da-ne,
Doamne, cheile,
Sa descuiem
cerurile,
Sa porneasca
ploile,
Sa curga
siroaiele,
Sa umple
paraiele,
Hai,
ploita, hai,
Uda, tu,
pamanturile,
Ca sa
creasca granele
Mari ca
porumbele.
Hai,
ploita, hai.”
Paparuda
sau Papaluga este o divinitate preromana care tine de mitologia romaneasca, zeita a
ploii fertilizante. Cantecul cunoaste si versiuni in functie de zona:
“Paparuda,
ruda,
Vino de te
uda
Ca sa cada
ploile
Cu
galetile, Paparudele,
Sa dea
porumburile
Cat
gardurile…”
Ritualul
era inchinat ploii, numita in traditia romaneasca Paparuda sau
Dodoloaie, la sarbi si croati Dodola-Dodole, la bulgari Peperuna sau Perperuda,
iar la aromani Pirpiruna sau Duduletu. Daca ne intoarcem la etimologia
cuvantului, cultul zeitei Dodola este prezent in mitologia slava si se traduce
prin cuvantul de origine slava “Ruda” care inseamna rudar si “papa” care inseamna tata. Cu alte cuvinte, Paparuda inseamna “tatal aducator de ploaie”.
Dansul rudimentar, cu incantatii magice, era sustinut de vestimentatia
realizata din vegetatie. Era imperios necesar ca dansul fetelor sa fie urmat de
cortegiul batranelor satului care aveau datoria sa le stropeasca cu apa, in
unele locuri existand obiceiul pe timp de seceta sa le toarne chiar si cate o
galeata de apa in cap. Dansul Paparudei era menit sa evoce puritatea naturii,
gata de a fi fertilizata prin minunea stropului de ploaie. Fetele deveneau
astfel simbolul pamantului, iar ritualul era menit sa invoce puterea cereasca care
le ajuta sa rodeasca. Fetele bateau din palme, pocneau din degete, invocau apa
inaltand si coborand bratele, batand tobele improvizate din oale si tigai,
cerand bunastare pentru oameni, belsug pentru ogoare si fertilitate pentru
animale. Apele, ploaia, vegetatia si
femeia deveneau simboluri intr-o ceremonie in care tanara era simbol al vietii
si al mortii, iar dansul ei era menit sa atraga puterile siderale ale
universului. Fetele treceau prin toate curtile oamenilor in ritmul lor magic si
cadentat in vreme ce gospodarii le stropeau cu apa. Pentru dansul lor, erau rasplatite cu daruri care semnificau belsugul: oua, cas, lapte, malai,
grau, fructe si colaci. La finalul procesiunii, tinerele se retrageau pe malul
unei ape unde isi aruncau vesmintele inverzite, salbele si coronitele impletite
in apa curgatoare, dand drumul somoioagelor arzande, confectionate din paie
uscate, pe ape la vale. Mai intotdeauna se lasa seara, iar cumpana isi legana
franghia in abisurile fantanii asezata la raspantia de drum, in vreme ce vitele,
mugind si insetate, faceau ocol sa isi pololeasca setea, inainte sa umple
ulitele satului. In vreme ce dansul care invoca ploaia este interpretat de catre
tinere si conduse de regula de o femeie gravida, ca semn al fertilitatii, al
reinventarii si renasterii, fetitele imbracate in mirese, veneau cu propriul
ritual, Caloianul.
Copiii isi construiau patutul din ramurele pe care il
impodobeau cu frunze crude si flori proaspete. Cand era gata, turnau apa in
colbul strans in galetusa si modeleau papusi de lut si lemn, pe care le
impodobeau cu coji de oua colorate, cu flori, frunze si pietricele. Papusa se
numea Caloian si el era personajul caruia i se dedica acest ritual
prezentat sub forma unei inmormandari simbolice. Papusa din lut era asezata pe patul
confectionat din ramurele, bocita, petrecuta cu alaiul pana la rascruce
de drumuri sau data la vale pe apa curgatoare in vreme ce toate cantau:
“Iene,
Iene, Caloiene,
Ia ceurlui
tortile
Si deschide
portile,
Si porneste
ploile,
Curga ca
suvoile,
Umple-se
paraiele
Prin toate
vaile,
Umple-se
fantanile
Sa rasara
granele
Florile,
verdetele,
Sa creasca
fanetele,
Sa s-adape
vitele,
Fie multe
pitele.”
La final,
copiii imparteau “pomana Caloienilor” executand si ultima parte a ritualului:
“Iene,
Iene, Caloiene,
Tinerel
te-am ingropat,
De pomana
ca ti-am dat,
Apa multa
si vin mult
Sa dea
Domnul ca un sfant,
Apa multa
sa ne ude
Sa se faca
poame multe”.
Initial,
atat Paparudele, cat si Caloianul au fost ritualuri de initiere care s-au
suprapus ulterior pe sarbatoarea romana a primaverii, transformandu-le intr-o ceremonie de invocare a ploii. Ele apartin tipologiei cultelor agrare si sunt
menite sa lege si sa dezlege ploaia.
De dragul traditiilor si trecutului, iata sarbatoarea primaverii in splendoarea copilariei de odinioara:
Bibliografie:
Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura
Albatros, București, 1983;
Mircea Eliade, Mitul Reintegrării, Editura Humanitas,
București, 2003, pag. 17-18;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.