Arquiste - dialog imaginar cu “the architect of desire”

Dragostea, sexul si adevarul din spatele parfumurilor Arquiste imi apartin in egala masura. Eu sunt un arhitect indragostit iremediabil de arome afrodisiace, menite sa invoce amintiri. Numele meu este Carlos Huber si sunt fondatorul Casei Arquiste. Te uiti la mine cu ochii mari si nu poti sa intelegi ca inauntrul meu se afla doua muze rebele: una ridica cetati pe verticala, alta imprastie fum pe orizontala. Caci, in vreme ce arhitectura daruieste perpetuarea, cealalta te momeste cu efemeritatea si-ai crede ca impreuna nu au cum sa ridice o casa impreuna.

Carlos Huber, tanarul si talentatul arhitect mexican, zambeste in coltul gurii si privirea ii joaca pe sub pleoape intr-o scurta si sagalnica ironie. Caci el stie! Stie ca amandoua sunt trasate cu precizie intr-o simetrie ridicata pe fundatia unei culturi. Si gesticuleaza vorbind cu mainile cand nu ii ajung cuvintele, explicand cum ingredientele sunt asemeni materialelor cu care ridici un camin, si nu o casa.

Ambele activitati au la baza un proiect in care te apleci asupra fiecarui aspect. Pentru ca , asemeni unei case, arhitectul gandeste amanuntit conceptul de “acasa”, la fel si parfumierul, creeaza o proiectie a ceea ce suntem fiecare. Evident ca se impune aceeasi dedicare spre fiecare detaliu. Ceea ce mirosi si simti este la fel de important cu ceea ce vezi si traiesti. Arquiste este un cuvant pe care l-am inventat amestecand cuvintele arhitectura, istorie si arhiva pana cand s-a nascut un concept al unui brand.

Tanarul contemplativ isi misca trunchiul intr-o parte, iar un brat se sprijina pe spatarul scaunului asemeni unei aripi frante. Se uita ganditor la un punct inexistent din podea si spune cu glas moale si cuminte: 

Cum sa restaurezi o cladire daca nu te intorci in trecut? Cauti informatii, descoperi povesti si construiesti o imagine care sa transmita stari, amintiri. Eu proiectez stari ascunse in povesti. Unele adevarate, altele inchipuite, dar toate cu happy end. Parfumul e asemeni unei case, vai de cel care nu-i vede sufletul din pricina zidurilor.

Isi trece degetele fine si lungi printr-o suvita imaginara si rebela incercand o ancorare in spatiu si timp.

Pentru mine istoria este sursa de inspiratie, iar arta imi este scut, caci fiecare dintre ele isi trage esenta din iubirea unei femei, iar femeia…femeia este miracolul vietii, caci ea stie sa faca dintr-o casa un camin si dintr-un parfum o amintire sau o stare de bine. Parfumurile se inspira din nostalgia trecutului pastrand vigoarea prezentului. El evoca acel concept de “epoci-multiple”. Pentru ca oamenii iubesc povestile din spatele lucrurilor pe care si le doresc.

Ma uit la el, inocenta si avida de cunoastere, si il provoc:

No 31! isi lasa capul pe spate si rade. Dantura alba sclipeste precum margaritarul.

Imagineaza-ti un tablou: New York, 1943, Peggy Guggenheim intr-o superba rochie albastra este gazda primului show de arta moderna “Art of This Century” dedicat exclusiv femeilor. Este fragila si puternica, este sigura pe sine in toata delicatetea pe care o emana asemeni unei femei parguite.

No 57! plusez eu.

O sala de club care miroase a lemn de stejar, cedru si scortisoara, in care barbatii imbracati in frac beau whiskey si fumeaza trabuc. Se simt bine impreuna, siguri pe sine, sexi, multumiti de ceea ce sunt.

Fleur de Louis! soptesc fascinata, iar el raspunde ganditor:

Ludovic al 14-lea o intalneste pe Infanta Maria de Spania. In salon miroase a flori de portocal si lemn de cedru. Intr-o vaza superba se odihnesc irisi florentini si flori de iasomie. Pluteste in aer o vraja si-o emotie cuminte se infoaie intre faldurile rochiilor infantei. Cei doi isi leaga azi destinele.

Flor y Canto – se lasa pe spate, iar zambetul i se largeste pe toata fata scotand la vedere dantura perfecta.

Suntem in anul 1400, in Tenochtitlan, la cel mai parfumat festival aztec, tobele ridica ritmuri de slava catre zeii adormiti, iar florile se revarsa intr-o mare de culoare pe altarele templelor strabune. Rauri de nori de copal imprastie arome de tuberoze mexicane, magnolii si plumerii. Parfumul e o stare, o emotie sublima.

Infanta en Flor! soptesc fascinata, iar el raspunde ganditor:

Suntem in 1660, pe Insula Fazanilor, in mijlocul raului Bidasoa, pe cel mai exclusivist condominiu din lume, la granita care desparte Franta de Spania, in regiunea Basca. Cu cativa ani inainte pe aceasta insula care nu masoara mai mult de un acru, Ludovic al 13-lea al Frantei si Filip al 4-lea al Spaniei si-au intalnit pentru prima data sotiile. Astazi, un nou mariaj e pe cale sa se infaptuiasca spre a aduce pacea intre cele doua popoare. Un pavilion regal a fost construit din lemn de pin si cedru proaspat taiat. Ludovic al 14 isi face intrarea inocent parfumat cu apa de portocal, intr-o tinuta scrobita, nerabdator sa isi vada pentru prima data mireasa. Astazi o intalneste pe Infanta Maria de Spania care isi face timida intrarea, uitandu-se pe furis la cel ce-i fusese harazit. Regele isi vede pentru prima data logodnica.

L’etrog! zic eu.

Suntem in Calabria medievala si sarbatorim recolta manoasa. In jur sunt frunze de palmier si aerul miroase a ramuri lemnoase, a citrice si vetir. E veselie si prospetime, e bucurie care exulta in caldura noptilor mediteraneene. Un parfum intotdeauna trebuie sa fie prilej de bucurie.

The Architects club! ingan ca o soapta, iar el raspunde ca o parere.

Suntem in 1930, invitati la un cocktail londonez. Barbatii eleganti sunt stransi in fumoarul Mayfair construit in stil Art Deco. Inauntru aromele sunt amestecate razbind miros de lemn, piele si catifea. Din pahare se ridica vapori de Martini, amestecandu-se cu fumul alb de trabuc si vanilie.

Aleksandr – rostesc uitandu-ma in ochii lui.

 O, da, ne intoarcem in gerarul lui 1837, la curtea tarului Alexandr din St Petersburg. Intr-o dupa amiaza geroasa, un domn elegant inainteaza prin troiene raspandind in jur parfum de neroli si violete. Printre cizmele negre si lustruite i se incurca lesele a doua cateluse jucause scoase la plimbare. Se uita ingrijorat la ele de frica sa nu dea peste ele vreo sanie grabita. Copacii isi scutura crengile incarcate de zapada, iar mirosul de brad se revarsa in cascade. Lumina invaluie scena in tonuri de chihlimbar si parca aerul insusi miroase a iarna imperiala.

Boutonniere no 7 –

Ha,ha,ha! E o superba seara de mai din anul 1899. Suntem in foaierul Teatrului de Comedie din Paris, in pauza dintre acte. Tinerii au umplut la refuz sala in cautare de noi flirturi. Mirosurile apelor de colonie plutesc in aer razbatand arome de gardenie, bergamota, mandarina italiana, vetivert si lavanda. E o explozie de virilitate combinata cu eleganta studiata. Toti au in gand domnite imaginare dornice sa fie curtate.

Am sa iti spun un secret! Parfumurile mele capteaza spiritul publicului avangardist, inspirat de mirosul de cocktailuri si parfumuri grele, de vermut rosu si brandy, de trandafir bulgaresc si pruna, de patchuli si licheni. Caci eu vreau ca parfumurile mele sa fie un indelung proces de “recuperare a memoriei”, de restaurare de intamplari si refacere a conexiunilor unor experiente olfactive ratacite in timp si spatiu.  Ca sa ma intelegi mai bine, te-as intreba: ce culoare are dorul? Asa e si cu parfumul…

http://arquiste.com/