Ocsko Piatz sau Talciocul banatean

Nu stiu cum sunteti voi, dar mie imi place sa ma plimb prin pietele de vechituri. Prima data am citit despre existenta lor in romanul calinescian “Scrinul negru” , dar Talciocul bucurestean era doar un simplu exercitiu de imaginatie si-atat. In 1986 am venit prima data in Timisoara si am mers tot pentru prima data in “Ocsko piatz” unde marfa adusa din Italia, Germania, Yugoslavia si Ungaria se vindea expusa pe jos, pe ziarele care impanzeau  terenul viran de la marginea orasului, formand siruri nesfarsite de ispite. Sambata si duminica dimineata era inghesuiala mare in toate firobuzele care mergeau pline catre Mehala si se intorceau pana dupa pranz goale ca sa mute tot Banatul din centru la periferie. Asta daca apucai sa urci! Si sa ajungi cu banii in buzunar! Stateam intr-un picior sau agatati de cordoanele suspendate in aer, inghesuiti ca sardelele, bucurosi, curiosi si nerabdatori de cumparat chilipiruri, dar si expusi hotilor de buzunare care de multe ori ne temperau entuziasmul, fie ca ne trezeam fara bani sau cu posetele crestate cu lama. La marginea Timisoarei se reconstruia o mica enclava capitalista aruncata intr-o tara in care comunismul ne sufoca pe toti si ne obliga sa semanam unii cu ceilalti, transformandu-ne intr-o mare de anonimi tristi. Toti cascam ochii si ne goleam buzunarele pe jeans-ii originali “Riffle” sau “Levi’s”, pe helancile colorate, pe vegeta sarbeasca si cosmeticele frumos mirositoare care ne luau ochii si ne umflau narile de parfumuri ispititoare pana ne plezneau plamanii, pe lenjerie fina, sexi si delicat dantelata intr-o antiteza definitiva cu ceea ce reprezentau chilotii tetra si sutienele de carpa, pe pantofii Otter sau tenisi albi, varianta cosy a pantofilor Guban, scumpi, eleganti, comozi, care de regula mergeau incolonati si cuminti  la export. Pe de alta parte, se scoteau la lumina lucrurile vechi, dosite si prafuite de timp si indiferenta in podurile ticsite cu lucrurile parasite la granite dintre doua lumi. Balansoare, minuscule lazi de zestre cu vopseaua scorojita si balamale din arama, lampi cu abajururi de matase si boluri din maolica pictata manual si abajururi Gale/Kosmos Brenner, mojare din alama, rame cu poze vechi, canapele cu tapiterii complicate si cu lemnul mancat de carii, orologii cu cuci ragusiti - toate stateau aliniate pe ziare asteptand nostalgicii colectionari! Era o lume rupta in doua: in care cei batrani visau la vremuri apuse, iar cei tineri isi deschideau in taina apripile sperand sa zboare departe de cuib. “Ocsko piatz” era o bucatica de rai din care plecai intotdeauna cu parere de rau fie ca n-ai vandut mai mult, fie ca ai cumparat prea putin.  Pret de jumatate de zi, schimbai tara si sistemul si te teleportai in orice loc doreai, chiar si in paginile unei reviste de Neckermann, veche de un an! Ceea ce n-am sa inteleg niciodata este cum numele unei luptatoare comuniste originara din Banat, Ocsko Tereza, a fost dat unei piete in care se vindeau toate lucrurile aduse dintr-un occident blamat sau din tarile vecine in care sistemul comunist era mult mai relaxat. In 1940, aceasta avea 23 de ani si era muncitoare la Fabrica de Ciorapi Standard din Timisoara. Ocsko a fost o militanta comunista convinsa si dedicata luptei impotriva fascismului. Aceasta a fost arestata in urma unei razii la una dintre casele conspirative aradene, folosita ca punct de intalnire de catre militantii comunisti din vestul tarii, care a murit in timpul anchetelor desfasurate in beciurile chesturii de militie din Arad. N-avea nimic comun cu rochia mea roz din crepon italian, smulsa de nerabdare din mana unui precupet batran, nici cu fardurile Max Factor sau Helena Rubinstein pe care al meu mi le cumpara in cantitati satisfacatoare cat sa uit ca nu se gaseau altele similare in rafturile drogheriilor romanesti, cu ceasurile Seiko cu bratarile delicate si inchizatori sofisticate sau cizmele din piele cu caramb. Masa aceea imensa de oameni se plimba in sir indian printre ziarele pline cu marfa expusa in care fiecare, cumparator si vanzator, devenea expert in arta negocierii. Era un spectacol sa vezi sarboaicele rotunde de dimineata cum deveneau suple catre pranz, umpland de invidie orice diva autohtona mai rotofeie de fel, caci marfa era atent dosita pe sub fustele crete sau prin sutiene generoase folosite pe post de pungi si geamantane. La fel procedau si-ai nostri atunci cand umpleau pietele strategic asezate de cealalta parte a granitelor. Vamesii inchideau ochii, militienii la fel, toti constienti de faptul ca fiecare  luni marca inceputul altor 5 zile cenusii, cartelate si infometate, pentru toti oamenii obisnuiti. As minti sa va spun ca targul nostru timisorean si-a pastrat farmecul! E plin de turcisme si chinezarii, de second hand-uri si prostii. Dar farmecul de altadata il regasesc sporadic in tagurile de vechituri din alte orase ale lumii, in postura de calator strain, melancolic si curios. Dar despre asta am sa va povestesc alta data!