"Fiecare ceasca de CEAI reprezinta o calatorie imaginara"

“Fiecare ceașcă de ceai reprezintă o călătorie imaginară” – Chaterine Douzel

Asa o fi gandit si imparatul Chinei, Shennong, dupa ce, dintr-o greseala, a descoperit ceaiul. Trecuse demult faza cu umbra si copacul, apa si cu bolul.

Desi China a descoperit ceaiul, Japonia a fost tara care l-a transformat in arta. Ceaiul a fost un motiv si un prilej pentru dezvoltarea turismului boem de vreme ce artistii se inghesuiau in ceainariile asiatice pentru ceea ce avea sa devina mai tarziu prilej de „five o’clock” european.

Unul dintre artisti, Lu Yu, a scris tratatul  „Obiceiurile ceaiului” („chanoyu” - desi termenul in sine se traduce prin „apa fierbite pentru ceai”). Ritualul reprezenta o „cale” spirituala, o traire rafinata impartasita intr-un cadru estetic impreuna cu altii. Taina armoniei,  „chado”(calea ceaiului), era modalitatea prin care spiritul era adus in acord trupul, purificandu-se. Instrumentele delicate de care se folosea gazda, kimonourile imbracate, miscarile studiate ale corpului, maniera in care invitatii stateau asezati, felul in care gazda turna licoarea in cesti, gesturile, mimica, conversatia dintre participanti, totul era impartit in etape obligatorii ce se cereau executate si bifate in organigrama ritualului. Invitatii faceau plecaciune in fata cestii, o roteau apoi cu o precizie matematica, dupa care sorbeau licoarea cu inghitituri mici si rare, fara sa uite ca, la final, sa stearga marginea cestii cu degetele.

Asia apreciaza ceaiul alb, atat de rar si delicat in savoare, dar consuma mai mult ceaiul verde si ceaiul oolong. Astfel, ritualul misterioasei bauturi  si-a inceput pelerinajul: din China in Japonia, iar din Asia pana in Europa nu a mai fost decat pret de-o corabie ratacita prin Orient, care aproviziona negustorii medievali europeni cu mirodenii rare. Cei care aveau sa implementeze ritualul „ceaiului vorbit” au fost olandezii, care si-au extins casele cu o camera dedicata tot ceaiului. Asa cum grecii "discuta cafeaua", olandezii fac conversatie de salon in jurul cestii cu ceai, in salonul... ceaiului! Cea care a introdus ceaiul in Anglia a fost Infanta portugheza Catherine de Braganza, cea care avea sa devina sotia regelui Charles al II-lea, in anul 1662. In acea perioada, in Portugalia, nobilimea adoptase si exersase  obiceiul de a bea o ceasca cu ceai ("a cup of tea"), obicei pe care si ei il preluasera din coloniile pe care le guvernau in Asia. La casatorie, infanta a fost urmata de multe nave incarcate varf cu comori, unele venind direct din porturile Tanger din Maroc si Bombay din India! Dupa ce a traversat marea care leaga Portugalia de Anglia, ea ar fi cerut, epuizata, o ceasca cu ceai. Mirati, englezii i-au oferit in schimb un pahar cu ...bere!  Se spune ca ea ar fi fost de fapt initiatoarea "ceaiului de la ora 5", dar cum unii contrazic aceasta afirmatie, o lasam si noi suspendata in incertitudine. Catherine a adus inclusiv furculita in Anglia, impunand astfel folosirea acesteia la masa de seara in detrimentul mancatului cu mana! Dar sa revenim la ceai! Ea obisnuia sa isi invite  zilnic prietenele de la curte sa bea ceaiul impreuna, devenind astfel un obicei la moda in randul aristocratiei londoneze. Pe vremea aceea, adica in 1669, ceaiul era adus din Olanda, de la Batavia, care il importa direct din China. Tot in timpul domniei ei, Parlamentul avea sa introduca taxa pe ceai. Prima ceainarie in Regat a fost deschisa la Oxford in 1650, iar 50 de ani mai tarziu, deja existau peste 2000 de pravalii in care se putea bea un ceai sau o cafea. Ca sa isi mentina clientela, negustorii pregateau foi volante, adica, news-papers,  pe care scriau ultimele stiri.  Se zice ca asa s-a nascut si dezvoltat microbul jurnalistic, dar si ceea ce avea sa devina mai tarziu presa scrisa.

In Anglia secolului 17, ceaiul devenise bautura traditionala si, daca nu ma credeti, la Londra inca rezista eroic prima ceainarie deschisa in 1706  de catre Thomas Twining la adresa Strand 216, nu departe de Westminster, iar berea, ginul si cafeaua aveau sa fie definitiv detronate.

Prima ceainarie se numea Tom’s Caffe House si a devenit in scurt timp locul de intalnire al barbatilor din lumea buna care veneau nu numai sa bea ceaiul de la ora cinci, ci si pentru mica barfa de dupa amianza sau pentru afaceri.  Micile ceainarii aveau sa apara dupa aceea ca ciupercile dupa ploaie si fiecare avea clientela specifica: cele frecventate de poeti, ofiteri samd. Ceea ce facea diferenta dintre ele era calitatea ceaiului, la care Thomas nu facea rabat. Obrazul subtire doar cu cheltuiala se tine. Cand a deschis-o, el avea 26 de ani si a avut grija ca de-a lungul anilor sa mentina calitatea atat a produselor, cat si a serviciilor, daca tinem seama ca in 1706, 100g din ceaiul cel mai fin costa 160 de lire.

Si pentru ca nu era de bonton ca doamnele sa isi bea ceaiul in local, Thomas a gasit rezolvarea instituind obiceiul ca sa le fie adus ceaiul direct la trasura! Regula le interzicea sa intre in ceainarie, dar nu mentiona absolut nimic cu privire la servirea lui afara, in fata ceainariei.

In 1734 a aparut primul jurnal „Lista lui Loyd”, denumit dupa numele unuia dintre proprietarii de ceainarii, care mai poate fi lecturat si astazi pe internet ( http://www.lloydslist.com/ll/news/  ).  In 1749, fiul lui Thomas, Daniel, a exportat primul lot de ceai in America, onorand comanda guvernatorului orasului Boston. Americanii aveau sa fie aceia care au ambalat prima data ceaiul in pliculete, atent dramuind cantitatea, special pentru uzul in ceainarii. Inventatorul pliculetului cu ceai se numea Thomas Sullivan si detinea o ceainarie in New York. Cativa ani mai tarziu, tot ei aveau sa prepare pentru prima oara ceaiul cu gheata.  

Si ca sa nu existe nici un fel de confuzie, trebuie mentionat ca cel mai vechi logo comercial apartine tot Ceainariei Twinings, logo creat in 1787.  In 1800, Ducesa de Bedford a implementat obiceiul ceaiului de la ora cinci, renumitul deja „Five o’clock”, baut in portelanuri delicate aduse tocmai din China.

Apunea o era si isi facea loc alta noua. In 1837, Regina Victoria a desemnat Twining ca fiind furnizorul Casei Regale Britanice si asa a ramas de-a lungul timpului.  Englezii indulceau ceaiul cu zahar sau miere si il aromau cu lapte, rom sau lamaie, obicei pastrat pana in zilele noastre.

Dar nu numai Anglia a preluat si dezvoltat ritualul ceaiului. In Rusia, ceaiul a ajuns in perioada Tarului Alexis, adica prin 1618, dar a devenit o bautura populara abia in perioada Ecaterinei cea Mare.

Celebrele Samovare cu cesti agatate de jur imprejur, prepara ceaiul negru, puternic aromat. Spre deosebire de englezi, rusii il serveau dimineata sau dupa amiaza, asortat cu prajituri, dulceata si biscuiti cu gem. Si de regula, preferau ceaiul negru. Si nu o sa-mi permit sa inchei acest material fara sa mentionez ceaiul de menta turcesc, servit din caydanlik in celebrele cescute de sticla in forma de cupa de lalea, cu margini aurite.

In aceasta tara, ceaiul si cafeaua la nisip inca se bat pentru suprematie, dar sunt si veritabile simboluri ale ospitalitatii si prieteniei. Si nu e frumos sa refuzati tratatia atunci cand va este oferita de catre un turc! Tineti seama!

Fie ca este alb, negru, verde sau oolong, ceaiul are nenumarate proprietati pentru care merita consumat. Si, daca nu ma credeti, intrebati-i pe irlandezi! Ei sunt cei mai mari consumatori de ceai, adica 2.71 kg/an pe cap de locuitor! Asta da performanta. Iar daca va spun ca dupa apa, ceaiul este urmatoarea bautura consumata pe glob, urmata la diferenta considerabila de ...bere! Dar asta este deja alta poveste! Sa ne auzim cu bine! La un five o'clock???