„Ce este mai dulce decât mierea şi ce este mai tare decât leul?” Luna de miere!

De cateva zile ma bantuie un citat: “oamenii sunt mai degraba litere, nu cifre. Caci literele formeaza cuvinte, iar cuvintele povesti”. Iar povestile traite se povestec in cuvinte. Potrivite. Dar mai cu seama traite si impartasite. As vrea sa va creez prilejul sa va rememorati povestile frumoase, iar una dintre ele este cu siguranta luna de miere.

Un obicei stravechi de mai bine de 4000 de ani si metamorfozat in sute de traditii. Traditia  in sine nu are nimic de-a face cu originea termenului. In Babilon exista obiceiul ca, timp de o luna intreaga,  tatal miresei sa dea de baut ginerelui atata bere cata putea bea.  Berea era facuta din miere, iar obiceiul era cunoscut sub denumirea de “luna mierii”. Legendele sunt multe si incep cu povestea frumoasei Euridice si a iubitului ei, Orfeu. Se spune ca Euridice a scapat printr-un miracol de un viol al carui protagonist era Aristaios, zeul pastoritului si al apiculturii. Acesta fusese odinioara muritor, dar beneficiile pe care le-a adus omenirii l-au innobilat si l-au ridicat la rang de zeu. Aristaios a urmarit-o pe Euridice prin padure in vreme ce culegea flori impreuna cu naiadele.  Dandu-si seama ca e urmarita, aceasta ar fi luat-o la fuga si ar fi calcat pe un sarpe veninos care ar fi muscat-o. Insusi Hades, fermecat de frumusetea ei, ar fi grabit momentul mortii, dar avea sa fie induplecat de cantaretul Orfeu sa i-o dea inapoi cu conditia sa nu o priveasca pana nu ajunge la lumina. Aristaios a fugit in muntii Traciei si, neputand sa uite iubirea pentru Euridice, s-a angajat in relatii de amor cu tineri barbati, starnind furiile femeilor.  Astfel, zeului pastoral ii revine si termenul de pederastie.

Sunt etimologi care atribuie originea termenului de “luna de miere” scandinavilor, care obisnuiau sa isi rapeasca viitoarele soate pe care le ascundeau timp de o luna, timp in care se straduiau sa le lase insarcinate, pana familiile consimteau mariajul si alti pretendenti se retrageau. In aceasta luna, tinerii obisnuiau sa bea vin indulcit cu miere. Altii spun ca termenul provine de la mied, o bautura tot pe baza de miere, care era afrodisiac. Dupa mariaj, tinerii beau mied in dorinta de a spori fertilitatea cuplului si de a concepe urmasi. Exista varianta potrivit careia obiceiul “lunii de miere” dateaza din perioada lui Atilla, hunul care a baut numai vin cu miere la nunta sa, inainte sa fie asasinat. In antichitate, tinerii nu plecau in calatorii. Ar fi fost cam greu sa o faca. Dar in luna de miere sexualitatea si pasiunea aveau un rol important, pe de-o parte ajutand tanara familie sa se consolideze, iar pe de alta parte, ca tanara mireasa sa dea nastere unui urmas.

Daca ne luam dupa sursele literare, cercetatorii ne duc in traditia persana si atribuie expresia Orientului, sustinand ca s-ar gasi mentionata in renumita carte Zend Avesta:  “prima luna de casatorie e luna de miere, iar a doua- luna de pelin”.  Un lucru este cert: in Vechiul Testament exista o referire clara la aceasta perioada (fara a se mentiona termenul de luna de miere!): “Daca cineva si-a luat femeie de curand, sa nu se duca la razboi si sa nu i se puna nici o sarcina; lasa-l sa ramana slobod la casa sa timp de un an, sa veseleasca pe femeia pe care a luat-o”.

Ceea ce noi cunoastem astazi ca “luna de miere” este un obicei modern, datand cam din anul 1880, dar care era la indemana oamenilor cu stare sociala. In epoca victoriana, cuplurile instarite plecau in voiaj de nunta pe la rudele care nu participasera la ceremonie, de regula in alte tari sau in zone mai indepartate. Obiceiul fusese preluat din India coloniala si adaptat canoanelor englezesti. In Abecedarium Anglico Latinum, publicat in 1552,  aparea pentru prima data termenul de “luna de miere”, adica perioada in care dragostea de la inceputul casniciei era comparata cu mierea, mentionandu-se totodata ca trecerea timpului consuma casnicia si dulceata se cam ducea pe apa sambetei (“honeymoon, a term proverbially applied to such as be new married, which will not fall out at the first, but the one loveth the other at the beginning exceedingly, the likelihood of their exceeding love appearing to assuage, the which time the vulgar people call the honey moon”).

Insusi Samuel Johnson avea sa scrie ca “prima luna de dupa casatorie, atunci cand intre cei doi proaspeti casatoriti nu exista nimic altceva in afara de tandrete si placere; initial nu facea nici o referire la o perioada de o luna, doar compara afectiunea reciproca a celor doi cu schimbarea fazelor lunii, care nici bine nu se umple ca si incepe sa scada”.

Acum ce sa spun? Stiti si voi cele doua definitii ale casniciei, nu? Prima zice ca se aseamana cu un butoi plin cu rahat care printre doage are cate un strop de miere. Iar ce-a de-a doua compara casnicia cu o fortareata in care prostii de afara vor cu orice pret sa intre inauntru, in vreme ce, cei de dinauntru vor cu orice chip afara! Eu cred ca o casnicie este o relatie de parteneriat in care fiecare vine cu plusurile si minusurile lui, incercand prin efort si compromis sa se armonizeze constant.  Fie ca ii spunem “luna de miere”, “luna de miel”, “honeymoon”, “luna di miele”,  “balayi”, “yerach d’vash” sau “mah e asal”, astazi toata lumea se gandeste la un voiaj dupa nunta, in care cei doi parteneri se pot iubi in linistea intimitatii lor.  Un lucru as vrea sa mai spun! Daca ati avut o luna de miere, chiar si de o saptamana! J, romantismul tine aproape partenerii, chiar si dupa ani buni de casnicie! Puneti bani de-o parte si ridicati-va munti de amintiri comune. Banii…mai lasati-i dracului pomana! Ca stiti si voi vorba aia: din castigul cinstit iti ia dracul jumatate, din cel necinstit ti-l ia tac-su pe tot!