Trebuie sa stiti ca si in literatura rusa au existat frictiuni si invidii intre protagonisti de seama, ca de altfel in orice literatura de pe mapamondul asta. Dar nu despre asta mi-am propus sa va scriu astazi, desi cu o fraza inainte am fost tentata sa schimb subiectul articolului si sa ma ocup de orgoliile a doi mari scriitori, Solohov si Soljenitin. Si nu ma pot abtine sa nu amintesc acel episod care a creat dispute literare la nivel mondial. Cand Solohov a publicat primele doua volume din romanul “Donul linistit”, avea 23 de ani si absolvise 4 clase primare. Colegii sai de breasla l-au privit atunci neincrezatori , dar convinsi in sinea lor de genialitatea romanului si s-a tras concluzia ca ar fi fost un plagiat, dar nu se stia si nici demonstra al cui. Cine putea fi fericitul autor al acestei geniale carti? Altii chiar au indraznit sa ii ia apararea invocand nume deja consacrate din litaratura rusa precum Esenin, Gogol, Puskin si Lermontov care au demonstrat masura talentului lor inca din tinerete. Colegii de breasla din lumea intreaga s-au coalizat cauzei lui Solohov, culminand chiar cu refuzul lui Sartre in 1964 de a accepta premiul Nobel pentru literatura, motivand ca Solohov inca nu fusese onorat cu acest premiu pe care l-ar fi meritat inaintea sa. Desi se pare ca, la inceputul contestarii paternitatii romanului lui Solohov, Soljeniţîn ii luase apararea, in cel de-al doilea val de contestatii, acesta a trecut in tabara adversa, indoindu-se de faptul ca romanul fusese scris de autor, dar fara sa nege valoarea lucrarii. Dupa primul val de contestatii, Solohov facuse imprudenta sa dea spre pastrare cele doua manuscrise unui bun prieten, un ziarist moscovit, Vasilii Kudasev, sa le pastreze. Solohov era urmarit si se temea sincer sa nu ii fie furate. Dar amicul lui, plecat pe front, a comis o mare nedreptate siesi, dar si iubitorilor de literatura: a murit pe front, inainte sa ii inapoieze autorului pretioasele manuscrise. Sotia raposatului, Matilda Cebanova, care nu nutrea o mare simpatie pentru Solohov, s-a facut ca nu stie nici de intelegerea celor doi, nici de existenta celor doua manuscrise si si le-a insusit. Abia dupa moartea ei, fiica acesteia le-a vandut unui colectionar care s-a lasat convins greu sa le vanda cu 50.000 de dolari. Asta se intampla chiar in timpul celui de-al doilea val de contestatii cu privire la apartenenta romanului lui Solohov. Desi au fost examinate de nenumarati experti, cercetarile tuturor aveau sa conduca spre una si aceeasi concluzie: romanul ii apartinea lui Solohov si era acelasi manuscris care fusese prezentat in primul val de contestatii, imediat dupa publicarea lui, in 1929.
Dar
sa revenim la jurnalul sotiei lui Tolstoi, marele romancier rus, si sa aruncam
un ochi in viata lui personala. Sofia Andreevna Tolstaia s-a nascut in 1844 si a fost fiica medicului
de curte
Andrei Evstafievici Berg si a sotiei lui, Liubov Aleksandrovna, din familia
Islavin. Marele romancier a cunoscut-o cand tanara era studenta in anul intai
la Universitatea din Moscova, pregatindu-se pentru o cariera de invatatoare
particulara, si a fost sincer
impresionat de talentul ei literar si muzical. Desi era curtata de catre multi
tineri cu pozitie sociala si materiala, ea a acceptat cererea in casatorie si
s-a maritat cu contele Tolstoi, daruindu-i acestuia 13 copii.
Tanara visa la o
iubire adevarata alaturi de barbatul cu care avea sa isi construiasca o
familie, iar marturia sa este dovada clara ca o legau sentimente profunde de el: “Iubesc aceste vise, iar Tolstoi urma să fie
întruchiparea și prelungirea acestor vise nespus de romantice” si tot ea
mentiona: “Dintotdeauna am visat un om pe
care să-l iubesc ca pe o fiinţă cu totul nouă, deplină, curată. Îmi imaginam,
erau nişte visuri de copil de care îmi e aşa de greu să mă despart şi acum, că
pe omul acesta o să-l am mereu în faţa ochilor, că o să-i cunosc până şi cel
mai mărunt gând, sentiment, că toată viaţa el o să mă iubească numai pe mine,
că, fără să ţinem seamă de modelul celorlalţi, amândoi, şi eu, şi el, o să ne
facem de cap, aşa cum îşi fac toţi de cap şi apoi devin oameni serioşi. Aşa de
dragi îmi erau visurile acelea!” , iar Tolstoi mentiona si el in jurnalul
personal: „Nu are nimic din ceea ce au avut pentru mine totdeauna celelalte,
ceva convenţional poetic şi fermecător, dar mă atrage inevitabil“ (din vol. Lev
Tolstoi, Jurnal, I, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, de unde vor fi consemnate si restul citatelor
din jurnalul lui). Sotul ei avea
deja venerabila varsta de 35 de ani si era deja un nume consacrat, deoarece ii
aparuse romanul “Copilaria” care era foarte apreciat. Visele literare ale tinerei
sotii nu aveau sa fie primite cu optimism de catre talentatul ei barbat. Se
pare ca planurile lui erau altele, nu isi dorise ca sotia sa fie ancorata in
viata literara, ci in cea domestica, nu sa impartaseasca succesul lor comun ,
ci sa contribuie si sa fie martora succesului lui. De fapt, ea se straduia sa
construiasca un camin in care toti sa fie multumiti si, daca se putea, fericiti.
Viata pe care aceasta a descris-o in jurnal este cronica aristocratiei rusesti, supusa
acelorasi ritualuri marcate de nasterea si educatia copiilor, de suferinta
adusa de bolile celor dragi, dar si de moartea lor, de timpul petrecut cu
treburile si sarcinile gospodaresti, de seratele muzicale, partidele de
vanatoare, de exercitiile si demonstratiile de patinaj, de rolul ei de sotie,
mama si confidenta, de sarcinile asumate in societate. Jurnalul contesei
Tolstaia este confidentul ei, este cealalta viata a ei pe care o traieste in
paralel cu propria casnicie. Nimic nu pare anormal in maniera in care vorbeste
despre Rusia secolului 19, in care casatoria era un fel de contract semnat
intre un barbat cu experienta si o tanara naiva si plina de idealuri, fara
iubiri promise si furate, dar cu o viziune aproape idealista asupra mariajului.
Tot aici asistam la maniera in care femeia era educata sa slujeasca barbatul si
familia si sa renunte usor si sigur la visele si dorintele ei pana la
renuntarea de sine. Poate tocmai asta m-a impresionat, ca la nici un an de
mariaj, tanara de 18 ani deja era un suflet trist, in cautarea unor raspunsuri
care sa o faca sa inteleaga si sa accepte diferentele dintre cele doua lumi in
care fusese desemnata sa joace rolul principal: cel de tanara educata, curtata
si adulata si cel de sotie resemnata, trista si dezamagita, uitata pusa sa
interpreteze un rol decorativ intr-un
mariaj ce se dorea sa fie acasa. In casa de la Iasnaia Poliana, Sofia Andreevna Tolstaia
si-a trait in tacere grijile, supararile, geloziile si sperantele. A renuntat
la scris, la fotografie, la muzica. A renuntat la tot ce visase odinioasa sa o
defineasca. Tolstoi a fost reticent la toate, dar mai cu seama la muzica.
Intotdeauna il napadeau geloziile fata de compozitorul si talentatul pianist S.I.Taneev, cel care i-a fost alaturi Sofiei in
tinerete, in efortul de a o indruma sa descopere tainele muzicii. Reactia
violenta a romancierului vis-à-vis de orice incercare a sotiei sale de a atinge
clapele pianului ajunsese sa ridice semne de intrebare tuturor membrilor
familiei care dezaprobau acest exercitiu ce tensiona atat de tare viata
familiei. Iar Tolstaia se
razbuna in momentele care se succedau dupa certurile zgomotoase , cantand cu o
frenezie nebuna. Toate aceste
nelinisti i-au apropiat si indepartat de nenumarate ori unul de celalalt si de
fiecare data au gasit forta sa se regaseasca si sa mearga mai departe. Din
pacate, intreaga lor casnicie a fost marcata de respingeri si cautari, ce
certuri si impacari, de plecari si reveniri, de lacrimi si de bucurii. Unii
spun ca Sofia Tolstaia era excesiv de posesiva, in vreme ce Tolstoi excela in
manifestarile de gelozie. Acesta facuse imprudenta sa ii dea sotiei sale
jurnalele din tinerete din dorinta de a-l cunoaste mai bine in care el insusi descrisese
cu patima cuvintelor atent alese amorurile pasagere, chefurile si orgiile
pudrate cu batai, betii si jocuri cu noroc la care acesta participase alaturi de
prietenii lui. Toate acestea au condus-o la concluzia ca tocmai aceste experiente
erau generatoare de tensiuni in casnicia lor si acesta a fost momentul care a
declansat ruptura dintre cei doi deoarece neincrederea se strecurase in
sufletul ei si nu avea sa o mai paraseasca niciodata: “Nu pot să-l iert nici pe
Dumnezeu că a făcut așa încât toți sa-și facă de cap, înainte de a deveni
oameni serioși”. Tocmai aceasta indoiala avea sa ii arunce pe cei doi in poli
opusi si sa ii faca sa il priveasca suspicios pe celalalt. Tolstoi ii reprosa faptul ca nu il
iubeste, iar ea, inmarmurita si mirata, marturisea in jurnal: “L-aș sufoca cu
dragostea mea în clipă aceea, dar mă tot urmărește gândul : nu mă crede, nu mă
crede”. Ce declansase aceasta stare de neliniste si suspiciune continua fata de
femeia pe care o iubea? Iata ce scria tot ea in jurnal: „de ieri, de când a spus
că nu crede în dragostea mea, a început să-mi fie cu adevărat groază. Ştiu eu
de ce nu crede“, „E o situaţie groaznică, fără ieşire – cum să-i demonstrezi iubirea
unui om care s-a căsătorit tocmai pentru asta, „că altfel nu pot, iar ea nu mă
iubeşte“. Şi există oare acum vreo clipă în viaţa mea, în care aş invoca pe
cineva din trecut, sau aş duce dorul cuiva, există oare vreo clipă în care nu
numai că nu l-aş iubi, dar m-aş gândi să nu-l mai iubesc ? Şi oare el chiar se
simte bine când eu plâng şi încep să simt din ce în ce mai puternic că în
relaţiile noastre a apărut ceva deloc simplu, care, treptat, ne va despărţi din
punct de vedere moral ? Uite, unul se bucură, altul plânge. Bucuria asta nu e
de durată, o să dispară şi o să înceapă şi el să plângă”. Referitor la acest
aspect, chiar din jurnalul scriitorului aflam numele celui care provocase gelozia sa, M.V.Polivanov, unul dintre fostii
pretendenti la mana Sofiei Aleksandrovna, care i-a transmis acea stare de
nesiguranta si care avea sa se interpuna intre ei.
Cu toate astea, nu exista
nici o indoiala asupra faptului ca scriitorul a iubit-o intr-un mod profund:
„Adesea îmi trece prin cap că fericirea şi toate trăsăturile ei caracteristice
se duc, iar nimeni nu o cunoaşte şi nu o va cunoaşte, nimeni n-a avut-o şi nici
n-o va avea, şi eu sunt conştient de ea. (...)O iubesc, atunci când noaptea sau
dimineaţa mă trezesc şi o văd că se uită la mine şi că mă iubeşte. Şi nimeni –
şi în special eu – n-o împiedică să mă iubească aşa cum ştie ea, în felul ei.
(...) Îmi place când suntem mult timp singuri şi eu îi spun : „Ce ne facem,
Sonia, ce ne facem ?“ Râde. Îmi place când se supără pe mine şi, dintr-odată, cât
ai clipi, are uneori şi gândul, şi vorba aspre – „lasă-mă, mă plictiseşti“ ; şi
după un minut îmi şi zâmbeşte timid. Îmi place când nu mă vede şi nu mă ştie, iar
eu o iubesc în felul meu...” Dar toate acestea tineau cumva de trecut, iar Tolstoi
ii citea pe ascuns jurnalul si am certitudinea ca ea ii intorcea gestul de
vreme ce tensiunile sporeau pe zi ce trece in loc sa se atenueze. Nemultumirile
si reprosurile pe care ea le nota de cu seara atrageau furiile partenerului ei
care se grabea sa noteze in jurnalul lui: „Tot ce e scris în acest caiet e
aproape minciună, fals. Gândul că şi aici ea citeşte peste umărul meu îmi
diminuează şi alterează adevărul. (...) Trebuie să mai scriu ceva pentru ea –
căci va citi ; pentru ea nu scriu lucruri neadevărate, dar alegând dintre multe
ceea ce numai pentru mine n-aş fi scris.“ Iar ea, la randul ei, era dezamagita
ca in toate insemnarile lui cu trimitere la ea nu nota nici un fel de afirmatii
pozitive cu privire la meritele ei de mama si sotie, de administrator al
mosiei, de secretar si corector al manuscriselor lui, ci doar obiectul unor
descarcari de furie si grosolanie pe care se grabea imediat sa i le ierte sau
sa le justifice. Dar cel care se schimba intr-un mod accelerat era tocmai
romancierul, care visa la starea de puritate absoluta si incerca sa faca o mica
revolutie filozofica in sanul familiei sale si in societate. Desi tainuita
multa vreme, el luase decizia sa renunte la proprietati si sa traiasca din
veniturile facute din munca sa proprie: „Mi-am spus adesea : dacă n-ar fi soţia
şi copiii, aş trăi o viaţă de sfânt ; le-am reproşat că mă încurcă, când, de
fapt, ei sunt ţelul meu, cum spun mujicii.“ Binenteles ca Sofia nu intelegea
rostul unei asemenea experiente prin care ii era sortit sa treaca impreuna cu
copiii, sa renunte la toate privilegiile castigate si sa invete sa traiasca intr-o maniera simpla
care nu cadra cu statutul lor social: „Locuim la Iasnaia mai mult decât de
obicei. Nu am puterea de a întreprinde ceva. Dar conştiinţa nu doarme şi-mi
reproşează că-mi scade energia. Trebuie să merg ferm pe drumul pe care îl consider
corect, şi uite, merg pe el, din inerţie. Merg (se pare) din nou la Moscova,
unesc familia, mă ocup de cărţi şi fac rost de banii pe care, cu o indiferenţă
prefăcută şi cu ostilitate, mi-i tot cere din toate părţile Lev Nikolaevici
pentru acei favoriţi şi săraci care nu sunt chiar aşa de săraci, dar care au
înţeles cum să se poarte mai bine şi mai perfid cu el pentru a obţine ceea ce vor
: Konstantin, Gania, Aleksandr Petrovici şi alţii. Copiii care tăbară asupra
mea din cauza neînţelegerilor cu tatăl lor îmi cer şi ei tot ce pot... Să plec,
să plec, şi o să plec, într-un fel sau altul. Nu mai am nici putere suficientă,
nici dragoste suficientă ca să muncesc, să lupt şi să rabd”, iar apoi se abandoneaza
pe sine si cauta sa il justifice: „Sărmanul, dragul meu soţ, aştepta de la mine
acea uniune spirituală care era aproape imposibilă în condiţiile vieţii mele materiale
şi a treburilor de care nu puteam şi nu aveam unde să fug. N-aş fi putut să
împărtăşesc nici măcar în cuvinte viaţa lui spirituală, dar s-o mai şi aplic în
viaţă, trăgând după mine o întreagă mare familie, era de neimaginat şi peste puterile
mele“, completand „haosul acesta al grijilor nenumărate care se suprapun unele
cu altele mă face adesea să-mi pierd minţile, şi-mi pierd echilibrul. E uşor să
spui, dar în fiecare clipă de acum sunt îngrijorată
de copiii care învaţă, de starea de igienă, şi, lucrul cel mai important, de
starea spirituală a soţului, de copiii bolnavi cu treburile lor, de datorii,
copii şi serviciu, de vânzarea şi planurile moşiei de la Samara, de o nouă
ediţie şi de partea a treisprezecea din Sonata Kreutzer, de cererea de
partajare a hotarelor cu popa din Ovsiannikovo, de corecturile la volumul al
XIII-lea, de cămăşile de noapte ale lui Mişa, de cearşafurile şi cizmele lui Andriuşa;
de amânarea plăţilor la casă, de asigurare, muncile la moşie, paşapoartele
oamenilor, de ţinerea socotelilor, de corespondenţă
ş.a., ş.a., şi toate acestea trebuie neapărat să mă privească pe mine”. Tolstoi
era animat de idealuri sociale care vizau desfiintarea mosierimii si intentiona
sa isi doneze prin testament drepturile de autor bunului public, fara ca
familia sa aiba vreun beneficiu.
El era incurajat de catre V.G. Certkov, care
sustinea aceasta cauza si se transformase in dusmanul declarat al sotiei
romancierului. Acesta a incercat sa il izoleze pe Tolstoi de familie si sa il
incurajeze sa traisca in randul taranilor, devenind unul de-al lor. Dar Tolstoi
a ignorat tocmai starea sanatatii sale cand a plecat de acasa, iar aceasta
decizie i-a fost fatala. Multi au acuzat-o ca a parasit caminul de gura ei, ignorandu-i
devotamentul si sacrificiile pe intreg parcursul vietii lor impreuna. Sofia
Tolstaia s-a dedicat familiei, a suferit pentru cei 6 copii pe care i-a
ingropat inainte de vreme, i-a transcris romanele barbatului ei si s-a straduit
din rasputeri sa ii dovedeasca lui Tolstoi cat de mult il iubeste, strangand in
sufletul ei nemultumire peste dezamagire pana n-a mai putut. Si-atunci se intorcea la scris: „Eu încep
să-mi creez lumea mea, iar el pe a lui - una plină de neîncredere”. Nici el nu se simtea fericit, desi nu se implica
in viata familiei decat sporadic, dar avand pretentia ca ceilalti sa se
roteasca in jurul lui, adulandu-l: ”Mă tot minunez de faptul că nu am nevoie de
nimeni; singurătatea mă asaltează, dar nu mă deranjeaza”. Toata aceasta atitudine avea sa o conduca la
o stare de izolare pe femeia care ratacise drumul catre barbatul pe care il
iubea in singuratatea ei. Isi facea ganduri ca “ce e rău vine numai de la mine”,
ca nu era suficient de buna pentru cel caruia ii dedicase viata si caruia nu facea altceva decat “să-i otrăvească viață cu toanele ei, că e
nesuferită, plină de neliniști și teamă, torturată de pusee de melancolie și
gânduri suicidale. Și mai presus de toate, este o proasta și o banala”. „Vreau
un singur lucru, că toți să fie fericiți”
marturisea ea, neputincioasa in efortul de a-si masura dezamagirile. Chiar daca fiecare s-a repozitionat in relatia lor comuna, acest
lucru nu a facut altceva decat sa caste alte hauri intre cei doi, greu de
sarit, greu de ignorat: „A venit la mine şi a început să-mi facă o criză de isterie, în sensul că
nu se poate schimba nimic şi că e nefericită şi că trebuie să fugă undeva. Mi-a
fost milă de ea, dar, totodată, eram conştient că nu mai e nicio speranţă. Va
rămâne până la moartea mea o piatră de moară de gâtul meu şi al copiilor mei.“ Fiecare
a incercat din rasputeri sa il schimbe pe celalalt dupa chipul si asemanarea
sa. Si cu cat s-au staduit mai tare, cu atat au reusit mai putin. Intotdeauna,
ramasi in solitudine, au tanjit unul dupa celalalt, ca mai apoi, regasindu-se,
sa se asmuta unul impotriva altuia. Iata ce scria Tolstoi dupa una dintre
impacarile lor: „Mi-e milă de faptul că-i e atât de greu, că e tristă şi
singură. Ea mă are numai pe mine, de care se ţine şi, în străfundul sufletului,
se teme că n-o iubesc, că n-o iubesc, cum pot eu, din tot sufletul, şi că
pricina e diferenţa noastră de vederi asupra vieţii. Şi crede că eu n-o iubesc,
pentru că n-a venit spre mine. Să nu crezi asta ! Te iubesc încă şi mai mult,
înţeleg totul şi ştiu că tu n-ai putut, n-ai putut veni spre mine şi de aceea
ai rămas singură. Dar nu eşti singură. Eu sunt cu tine, cu tine aşa cum eşti,
te iubesc şi te iubesc până la capăt, cum nu se poate mai mult”. Reprosurile au
continuat sa vina si dintr-o parte, si din cealalta, fiecare amenintand cu
plecarea, uneori transformand-o in fapta, urmate reveniri, precedate de impacari patimase percepute de
fiecare in mod diferit. Pe parcursul celor 48 de ani de
casnicie, Tolstoi a parasit-o de nenumarate ori. Chiar si pe patul de moarte,
acesta a fost asistat de doctorul lui curant, iar Sofiei i-a fost interzisa
prezenta. In ciuda tuturor acestor lupte care le-a marcat viata deopotriva,
concluzia este una: iubirea te urca, dar tot ea e cea care si te coboara, daca
fortele implicate nu stiu sa o tina in echilibru perfect. Deci luati aminte… si
cititi cartea!
Si acum, la final, mi-am adus aminte de Puskin. Ce viata, ce amoruri! O lasam pe altadata!
cred ca femeilor nu le-a fost usor in nicio epoca. si nu cred ca in prezent le e mai usor decat le-a fost mai acum cateva secole sau decenii. persista inca un anume fel de patriarhat, care mie una nu-mi place. cat despre Sofia, ce femeie! mi se pare puternica in special pentru ca putut asterne pe hartie toate gandurile, trairile...
RăspundețiȘtergereEi! Să nu exagerăm! Femeile au nevoie de autoritate; lăsate de capul lor, puţine, foarte puţine ar urma o cale decentă în viaţă.
RăspundețiȘtergereDetest bărbaţii grobieni şi neînţelegători cu femeile, dar - în aceeaşi măsură - detest femeile care-şi bat joc de bărbaţi!
Jun 9 : Eu cred ca femeile nu au nevoie de autoritate, ci de un barbat care sa le insufle respect si afectiune. In general, oamenii isi aleg singuri drumul in viata, dupa propriile lor valori, indiferent de sex. Daca tu crezi ca o femeie doar dusa de mana de catre un barbat poate alege drumul potrivit, eu cred ca gresesti. Parerea mea este ca nu exista padure fara uscaciuni si oameni onorabili fara sa aiba printre ei oameni detestabili. Asta nu tine de sex, ci de calitatea umana! Si barbatii isi bat joc de femei, dar asta nu inseamna ca toti sunt construiti dupa acelasi calapod. Aceeasi regula e valabila si in cazul femeilor! Prin urmare, sa nu exageram! Sa nu le lungim si scurtam dupa un pat al lui Procust, fie el si imaginar :) Facem pace????
RăspundețiȘtergere