O zi in Sankt Wolfgang si Sankt Gilgen - Austria

Urmatoarea zi avea sa debuteze putin dupa ora 4 jumatate. Mi-era teama de ploaie, dar cerul era senin si imbobocise in miliarde de stele. Mi-am pus perna in cap, dar degeaba. Am sfarsit prin a-mi lua planul de vacanta, hartile si pliantele si m-am refugiat in baie. Aveam sa modific inca o data traseul. Si am stabilit: Sankt Wolfgang si Sankt Gilgen, doua statiuni renumite din Salzkammergut, ambele asezate pe malul lacului Wolfgangsee. Pregatisem cafeaua cand al meu a inceput sa se foiasca in pat. Cand rezervasem camerele la pensiune am fost instiintati ca nu ne puteau oferi nici un fel de masa si ca toate cadeau in sarcina noastra. Cu toate astea, in fiecare dimineata, patroana pensiunii aseza pe masa din hol cutiile cu cafea ness si cappuccino, checul frumos feliat, fursecurile in cutia metalica, sticlele cu ulei de masline, sarea, zaharul, piperul, fructele si o multime de alte lucruri. Noi ne uitam mirati de fiecare data cand treceam prin hol, pentru ca ramaneau de fiecare data merele in cos, felii de chec sub bol, fursecuri in cutie. Niciodata nu indraznisem sa luam nimic, caci nu prea stiam noi rostul tuturor acestor lucruri lasate la - ndemana fiecarui locatar. Cand al meu a deschis ochii aveam ruta deja stabilita, obiectivele clare si pregatita sufleteste de drum. Initial nu fusesera incluse pe traseu, dar luasem o decizie curajoasa: sa dedic o parte din concediu si placerilor cuminti ale sotului meu, mare iubitor de natura si mai putin sensibil la cele citadine. Era putin suparat ca refuzasem croaziera pe lacul Hallstattesee, motiv pentru care decisesem sa se bucure si el de ceea ce ii placea mai mult. Aceasta era una dintre ele. Cand am iesit din camera, chiar in fata usii erau asezate pe prag doua sticle cu bere. Gazda remarcase faptul ca in fiecare dimineata gasea langa cosul de sub chiuveta o sticla de bere goala, astfel incat a vrut sa ne faca o bucurie. Sau si mai bine zis: sa ii faca o bucurie! I-am povestit fiicei mele, adoptata de niste ani buni de catre statul austriac, iar explicatiile aveau sa vina de la ea. Statul incurajeaza orice forma de business, fie prin facilitati fiscale, fie prin programe dedicate. In turism exista o asociatie la care proprietarii de hoteluri si pensiuni pot cotiza cu o parte infima din profit si beneficiaza de cursuri gratuite in care le sunt prezentate ultimele tendinte in materie de turismul mondial. Una dintre ele este aceea de a-si fideliza clientii prin atentii menite sa ii atinga emotional, sa ii faci sa vorbeasca despre tine din proprie initiativa, facandu-le mici daruri in functie de preferintele particulare si evidente ale acestora. A mea mi-a zis: "mama, nu-ti face iluzii sa crezi ca a procedat asa doar cu tine. Poti sa fii convinsa ca fiecare turist cazat in pensiune a fost atins la coarda sensibila cu ceva. Dupa cum vezi, gestul ei te-a dat gata. Scop indeplinit. O promovezi peste tot gratuit. Daca ar fi sa te intorci vreodata in Hallstatt sunt sigura ca te-ai caza tot la ea." Odata si-odata vom invata si noi aceste legi simple, dar atat de eficiente! 

Prin urmare, iarasi ne-am urcat in masina si am pornit la drum. St Wolfgang este o statiune care se intinde de-a lungul lacului cu acelasi nume, inconjurat de munti cu creste inalte care se oglindesc in apele de la poale. Era o zi frumoasa cu un soare jucaus pe cer care cand raspandea raze calde, cand se ascundea

dupa nori. Era un joc de-a baba oarba care ne-a tinut cu sufletul la gura o buna bucata de drum. Statiunea este brazdata de stradute care urcau si coboarau in jurul unor cladiri superbe.

Prin marea de turisti, treceau galagioase trasuri trase de cai frumosi, cu spinarea cambrata, cu coamele pieptanate si impletite, struniti de vizitii tineri si vanjosi, imbracati in costume traditionale. Statiunea era pitoreasca si cuminte, cu cladiri viu colorate, cu multe hoteluri si pensiuni, cafenele, restaurante, magazine mici si cochete in care erau expuse suveniruri tentante si scumpe. Peste tot ghivece cu verdeata in care explodasera pete de culoare. Lumea se plimba in tihna pe strazi ca intr-o zi in care s-ar fi putut presupune ca lenea era cucoana mare.

Eu nu-mi gaseam locul, vroiam actiune, avalanse de emotii, al meu traia in lumea lui o tihna binemeritata. 

Am ajuns in centru si privirile ni s-au oprit pe zidurile bisericii Wallfahrtskirche de pe al carei platou putea fi admirat printre ochiuri de geam sapate in stanca lacul. Dedesubt, pe un strand plutitor, lumea facea plaja. Altii se plimbau cu barca sau faceau surfing. In zare, doua vapoare se salutau zgomotos ambaland claxoanele marine. Sus pe cer, doua baloane cu aer cald se leganau de-o parte si de alta a punctelor cardinale. O parapanta se apropia periculos de tare de luciul apei cand o pala de vant a ridicat-o iarasi in slava. In sec 12, localitatea era cunoscuta ca un centru renumit de pelerinaj. Biserica a fost construita pe locul in care Sfantul Wolfgang si-a construit o sihastrie. 

In interiorul bisericii, numeroase picturi si statui, un frumos altar care purta semnatura lui Michael Pacher. 

In turnul bisericii a fost amenajat muzeul cu pretioase obiecte de cult.  Localnicii ii spuneau Sanctuarul si acest lacas de cult a fost ridicat in sec 14, fiind cel mai reprezentativ obiectiv turistic al orasului. 

 Asta daca nu punem la socoteala Hotelul Weisses Rossl devenit renumit datorita operetei “Hanul calul alb” care apartine compozitorului Ralph Benatsky. 

Ne-am plimbat de-a lungul si de-a latul, dar niciunul dintre noi nu era tentat de magazinele care se insirau de-a lungul strazilor. De aici se poate merge cu Schafbergbahn (un tren cu cremaliera) pana la cota 1796 de unde pot fi admirate lacurile Attersee, Mondsee, Wolfgangsee si Zellersee. 

The Scafberg Cog Railway facea o reala concurenta firmei care asigura croaziere pe lac. Pretul trenuletului, destul de piperat: 43 euro/persoana. Cam mult. Pentru cei interesati trebuie stiut faptul ca e musai sa se respecte programul si rezervarea pentru intoarcere. 

Ultimul tren pleaca din statiune la ora 18.00 si se intoarce la 21.30. Vazusem tot si nu trecusera decat vreo 3 ore. Nu am avut prea mult de zabovit, prin urmare ne-am urcat pe cai si –am dat bice catre urmatoarea destinatie. Statiunea pe care tocmai o vazusem este cunoscuta sub denumirea de domeniul minelor saline, urmatoarea facea parte tot din acest traseu alaturi de alte localitati: Bad Hall, Gmunden si Traunkirchen. Noi ne-am dus catre St Gilgen.

St. Gilgen este un orasel mai mic decat St Wolfgang, dar noua ni s-a parut mult mai frumos. 

Am parcat in fata statiei de teleferic si am luat-o pe jos catre nicaieri. habar nu aveam incotro ne indreptam, dar eram impresionati de tot ce ni se arata in cale.

Fiecare dintre cele doua statiuni are frumusetea ei aparte. Asta aveam sa descoperim incet, dar sigur pe tot parcursul concediului.

NU stiu cum am reusit performanta sa ajungem tot la lac. Ne-am plimbat pe perioada pe malul lui si am luat-o spre centru. 

Pe aici s-au plimbat odinioara Imparatul Franz Josef si suita navigand pana la St Wolfgang. In sec 19 a fost construita o cale ferata, iar viata simpla si tihnita s-a evaporat, caci multi vienezi instariti si-au ridicat case de vacanta aici. 

Drumul ne-a dus la casa in care s-a nascut mama lui Mozart, Ann Maria Pertl. Desi localitatea este denumita orasul lui Mozart, compozitorul nu a locuit niciodata in casa bunicilor dinspre mama. Cladirea a fost mostenita de sora compozitorului, Nannerl, care a locuit aici dupa casatorie. Pe fatada cladirii sunt pictate portretele familiei Mozart, cu toate ca in interior functioneaza tribunalul. 

Cu cat ne apropiam de Rathaus, cladirile deveneau din ce in ce mai frumoase.

Primaria cu obloane verzi la ferestre era o bijuterie cu acoperis ascutit, tunulet si baconas ca o casa din povesti. 

In micul parculet, asezata intr-un cerc perfect, se afla o fantana cu statuia lui Mozart interpretand o imaginara partitura. Aceasta este Fantana lui Mozart. 

Pe partea opusa, un biet pitic cara in spate turnul altei cladiri. 

Oarecum intre ele era Gasthof zur Post, vechi han unde odinioara se oprea postalionul si se odihneau peste noapte caii, care avea pictata pe lungime o interesanta scena de vanatoare. Nu departe de piateta se afla biserica parohiala

cu hramul Sfantului Giles, acum in renovare, motiv pentru care nu era permis accesul inauntru, iar vis-à-vis de ea, Hotelul Radetzky cu ferestre albe strajuite de obloane si balcoane albastre. Peste tot orasul era luat cu asalt de flori. Orasul traieste din turism si comert, aproape fiecare cladire avea deschisa la parter o mica pravalie. Mi-au atras atentia doua magazine de antichitati care expuneau produse extraordinar de frumoase si excesiv de scumpe. N-am intrat. De teama. Daca scapam la cumparaturi riscam sa plecam a doua zi spre casa.

Cand ne-am uitat la ceas era trecut de ora 6, iar pana la Hallstatt mai aveam de mers cu masina prin tuneluri si serpentine. A doua zi aveam sa ajungem din nou in rai! La alt numar, dar tot acolo! Pana atunci, sa aveti parte doar de ce va place.

Castelele Mautendorf si Anif, fortareata Hohenwerfen si palatul Hellbrunn

Vremea si-a facut din nou de cap. Si-a asmutit norii, s-a razboit cu vantul, s-a dat cu capul de crestele muntilor si-a plans cu lacrimi de crocodil. Ploua din nou cu clabuci. Ne-am trezit in zori, dupa ora noastra, nu a lor. Sa fi fost 5? Ne-am baut cuminti cafeaua si ne-am lansat in dezbateri prelungi. Eu vroiam sa plecam, el sa ramanem pe loc. Pensiunea era muta, nimeni nu misca, nimeni nu respira. Doi romani nebuni negociau in schimb la sange. Greu cand unuia ii place natura, iar altuia arhitectura. Usor, usor a trecut de 7.00. Strazile erau zburatacite de pasii asiaticilor care vanau poze in rafale de vant. Priviti de la geam, pareau mai sprinteni ca tot neamul pasarilor care facea o larma infernala pe lac. Al meu s-a lasat cu greu convins abia cand ploaia s-a mai oprit putin si soarele cand radea in barba dupa nori, cand tragea ploaia de par inapoi.

Alesesem sa mergem la castelul Mautendorf aflat la vreo 171 de km de Hallstatt, la sud de Salzburg, in regiunea Lungau, asezata la granita cu Carinthia si Stiria in apropierea trecatorilor din Hohe Tauern. 

Localiatea a devenit prospera datorita taxelor rutiere pe care le percepea in trecut si astazi principala atractie in zona era castelul medieval construit in sec 13 si renovat 3 secole mai tarziu. 

Acesta a fost resedinta de vara a arhiepiscopilor de Salzburg incepand din anul 1023 si a indeplinit rolul unei fortarete, fiind in prezent unul dintre cele mai conservate monumente medievale din Europa. 

In sec 16, arhiepiscopul Leonhard von Keutschach a largit fortareata si si-a amenajat aici resedinta. In 1894, chirurgul militar geman Hermann von Epenstein a cumparat-o si-a lasat-o mostenire finului lui, Hermann Goring. 

Datele despre acest castel- fortareata sunt destul de sumare. Pretul de intrare este si el destul de piperat (11.50 euro/persoana), dar pana nu vezi nu stii daca merita sau nu banii. Imediat ce treci de poarta si intri in curtea interioara, papusi in marime naturala simuleaza fel si fel de actiuni: de la indeletnicirile casnice

precum ingrijirea animalelor pana la cele specifice paturii nobiliare.

Incaperile sunt amenajate dupa tematici in care sunt exemplificate obiceiurile locale: cum se imbracau oamenii, ce indeletniciri aveau, cum se aparau, fiecare dintre toate activitatile prezentate fiind redate prin manechine pe post de personaje: cantareti, episcop, soldati, paznici, fierar, grajdar, bucatari etc. 

Interesant de vizitat au fost sala cavalerilor, 

dormitorul episcopului 

dotat cu buda - sa te spargi de ras nu alta, caci gaura avea iesire directa chiar in curtea interioara a castelului (poate aici s-a nascut vorba aia: "sa te c... in capul cuiva" sau "ti-a picat norocu'-n cap")

ritualul scaldatului, capela Sfantului Henric cu superbele sale fresce si altarul care dateaza din sec 15.  

In turnul de aparare era prezentata organizarea in vreme de razboi sau asediu: ce faceau soldatii, cum se incarcau armele, ce munitie foloseau, unde tineau hrana si animalele. 

Dupa ce sunt vizitate salile castelului, pasii duc spre o garderoba unde sunt asezate pe umerase haine de epoca pentru toate varstele si sexele. 

Entuziasmul tuturor atingea cote maxime, copiii se bateau pe hainute si accesorii spre marea disperare a parintilor. In schimb nici un adult nu se dovedea a fi interesat sa incerce sa intre in joc alaturi de cei mici. 

In afara de mine. V-am spus cum austriecii stiu sa faca profit din absolut orice. 

Familii cu copii veneau in valuri din Austria, Germania, Italia si al meu se tot intreba de ce castelul este atat de tentant ca destinatie turistica. Ei bine, raspunsul era simplu: turism educativ. Imbracati in diferite personaje, copiii erau preluati de catre angajati, evident – costumati si ei, care ii conduceau in salile in care erau amenajate decorurile si personajele statice dispuse in rol. Copiii aveau sarcina sa genereze povesti si sa interpreteze roluri in echipa tinand cont de décor si costumatie. Unii s-au trezit ucenici de bucatari, altii luptatori, cantareti, grajdari sau cameriste. 

Copiii au o imaginatie surprinzatoare. La final, cei mai talentati actori au fost innobilati si premiati. 

Cand am plecat de la castel al meu a decretat: pierdere de timp, n-a meritat. Copilul din mine s-a revoltat: ba a fost interesant. Ne-am urcat in masina, dar ploaia nu ne-a iertat. Se incapatana sa se smiorcaiasca marunt si constant. 

In drum spre Salzburg am intalnit mai multe castele, destul de departe de autostrada, dar vremea nu ne prea lasase loc de intors si spiritul nostru de aventura nu mai era atat de curajos. 

In schimb, cum rulam noi pe sosea, pe partea stanga, ne-a lovit direct in cap o superba fortareata: Hohenwerfen, mare, impunatoare. 

Constructia medievala cocotata pe culmea dealului dateaza din sec 11 si gazduieste o impresionanta colectie de arme si alta de fresce romane. Tot aici a fost amenajat primul muzeu al soimilor de vanatoare. Nici nu stiu de unde a avut prezenta de spirit sa iasa pe prima iesire spre Werfen, sa-i dam roata  pana am ajuns la poalele ei. 

Erau doua posibilitati: fie urcai pe munte pret de vreo 45 de minute si plateai 8 euro/persoana, fie te asezai la coada la funicular pret de vreo ora si plateai 13.5 euro/persoana. 

Coada mergea ca melcul, caci zeci de autocare umpleau nonstop parcarea la refuz, iar ghizii rezervasera tururile cu mult timp inainte. 

Ne-am lasat pagubasi si-am procedat si noi exact la fel ca vulpea-n vie: oricum nu erau decat colectii de arme si nu ne-ar fi interesat prea tare. Ba da, ne-ar fi interesat, dar si sa stai in ploaie… 

Am continuat drumul pana la Anif sa vedem castelul cu acelasi nume: pas, proprietate privata, acces interzis. Aici exista un mic castel in stil neogotic care dateaza din sec 15 care si el a apartinut odinioara episcopilor de  Chimsee intre 1693 si 1803. Cand castelul a fost scos la vanzare, a fost cumparat de catre contele Alois Arco-Stepperg si a ramas in proprietate privata. Aici si-a semnat actul de abdicare pe 13 noiembrie 1918 ultimul rege al Bavariei, Ludwig al III-lea. 

Asa ca am tinut drumul catre Palatul Hellbrunn, capodopera de arhitectura italiana si numit pe buna dreptate Palatul Placerii – Lustschloss. 

Ploaia ne iertase, soarele ne cam lua peste picior deasupra capetelor noastre si toti aratam ca niste veritabile curci plouate. Si acest palat a apartinut

arhiepiscopului de Salzburg Marcus Sitticus (multi arhiepiscopi au avut si unul mai bogat ca altul!), construit in stilul vilelor venetiene (ilustra lui mama a fost o veritabila italianca). Se pare ca acest print iubea viata si distractia si nu ierta pe nimeni care l-ar fi putut sa il faca sa se tavaleasca de ras. Totodata avea un simt artistic deosebit. 

Cladirea principala a fost ridicata in anul 1613, are forma rectangulara si doua pavilioane. 

Intrarea se face pe scara dubla, ambele ducand catre intrarea principala a palatului. 

Sub scara se afla Fantana Grotto realizata de Santino Solari. La primul etaj se aflau apartamentele printului – Furstenzimmer care au fost decorate de catre Arsenio Mascagni si unde sunt  expuse darurile primite de catre printul sarit de pe fix: un papagal, pesti uriasi, un cal cu 8 picioare, altul mic si auriu, un cerb alb, figurine, o masca ce scoate limba si scoate apa pe urechi si alte traznai, una mai ciudata decat alta. Asta mi-a adus aminte de balciurile din copilarie cand orasul era impanzit cu afise enorme in care erai somat sa vii sa vezi femeia sarpe si piticul cu 8 picioare. In fata palatului se afla Curtea de onoare – Ehrenfof, iar in spatele palatului se afla Gradina Placerii – Ziergarten,

care are in mijloc un iaz cu o mica insula rectangulara.  Locul cel mai vizitat nu este interiorul palatului, ci, culmea, gradina cu fantani ornamentale si cele 5 grote artificiale impreuna cu toata galeria de sculpturi si statui  in care exista un

teatru mecanic, cu fantani artiziene inselatoare - Wasserspiele si papusi mecanice actionate de apa. Cea mai renumita este masa de marmura unde isi servea cina printul intotdeauna insotit de invitat. Acestia nu aveau permisiunea sa se ridice de la masa inaintea gazdei, astfel incat momentul in care jeturile de apa tasneau de sub scaune facandu-i pe toti ciuciulete reprezenta apogeul distractiilor sale. Printul era singurul participant care scapa de fiecare data

neudat. Evident ca exemplele sunt multe: fantani care scuipa apa, scaune din care tasneste apa, Zeitati precum Diana, Neptun, Poseidon populeaza grotele

alaturi de tritoni, gnomi si animale din piatra. O lume intreaga se pune in miscare: unii bat cu ciocanele, un olar invarte-o roata, o fatuca da cu acul, un erou se lupta cu-n dragon. Tot acest vacarm este supravegheat de catre frumoasa Sissi, zambind ingaduitoare. Aceasta nebunie care aduce astazi

hoardele de copii in pragul delirului a fost construita pentru placerea si bucuria Printului Arhiepiscop de Salzburg si toata liota lui de invitati. N-am putut sa nu ma-ntreb cati dintre ei nu veneau la masa ca mielul la taiat! Teatrul mecanic este format din 200 de figurine de lemn care danseaza in ritmul muzicii, datorita unui mecanism care functioneaza cu jeturi de apa. In apropiere se afla pavilionul

unde s-a filmat “Sunetul muzicii”. La finalul traseului, fiecare turist primeste cate o poza facuta pe parcursul traseului, surprins fiind in cea mai caraghioasa ipostaza. Pretul biletului de intrare este de 9.5 euro/persoana. La iesirea din palat ne-am oprit la o terasa. Ne razbise foamea, ploaia isi luase o pauza si ne-am gandit sa profitam. Ne-am asezat la coada in fata unei gherete sa cumparam cate un hotdog si-o apa. In fata noastra, un grup de musulmani: femeile imbracate in burka, toate vorbind si gesticuland cam in acelasi timp. Ma uitam usor amuzata de situatie pentru ca, recunosc, nu eram obisnuita cu astfel de situatii, clar, alta cultura. Cand ajung in fata vanzatorului, una dintre ele intinde mana si pipaie cateva produse de patiserie. Austriacul ia repede o punga si baga TOATE produsele atinse inauntru zicand in engleza: noua, austriecilor, nu ne place sa puna altii mana pe mancarea pe care noi o mancam. Aveti de plata 8.5 euro, va rog! N-as vrea sa trageti concluzii pripite, caci nu am nimic cu nici o natie de pe pamant. Mesajul era evident si transant: esti in tara mea, te porti ca mine. In tara ta te porti ca tine. Mi-a placut, ce sa zic?