Placa de ceramica din Toledo

Pe o placa de ceramica, care dateaza de acum 800 de ani si care a fost descoperita in Toledo, societatea era descrisa astfel :

• Saracul munceste,
• Bogatul il exploateaza,
• Militarul ii apara pe cei doi,
• Contribuabilul plateste pentru toti trei,
• Lenesul se odihneste pentru toti patru

Betivul bea pentru toti cinci,

Bancherul ii lasa fara bani pe toti sase,

Avocatul ii minte pe toti sapte,

Medicul ii omoara pe toti opt,

Groparul ii ingroapa pe toti noua,

Politicianul traieşte pe spinarea celor zece.

Sa imi spuna si mie cineva daca lucrurile s-au schimbat asa de mult in ultimii 800 de ani!

Noaptea de Sanziene, intre magie, mit si poezie

„Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile, si cerurile cu stele si vanturile", scria Mihail Sadoveanu in romanul sau "Noptile de Sanziene", descriind vremea de raspantie a vrajilor si descantecelor de dragoste. Cica in florile de Sanziene, cu parfumul lor afrodisiac, s-ar putea ghici ursitul si belsugul, s-ar lega si dezlega destine. Ele sunt galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen care miroase puternic a fan si a miere. Daca le atingi, oricat de delicat, din ele se scutura o spuza de aur. Viata lor este scurta si dureaza doar cat soarele isi arata puterea. Ele au fost numite Doamnele Florilor, Sant-zianele, in traducere libera insemnand Sfintele zeite sau zane. Le gasim oriunde: pe marginea drumului, prin livezi si poienite, pe campuri si prin pasuni, la margini de paduri. Si nu au puteri magice decat intr-o singura zi, in 24 iunie, de Sanziene.

Fetele de maritat asteapta sa se spele pe fata cu roua diminetii. Caci in noaptea de 24 isi vor visa ursita, atunci cand portile lumii se deschid larg larg catre duhuri si le lasa sa-si priveasca, in somn, viitorul. Cele cu pretentii de vrajitoare, vor spune ca in noaptea magica e timp de adunat ierburi de leac si de legat in farmece iubirea. Sanzienele investesc florile ce le poarta numele cu proprietati magice pentru a veni in ajutorul celor care isi doresc sa isi gaseasca perechea. Si, daca florile de Sanziene sunt folosite sa deschida portile lumii de dincolo de viata, magia imprumuta puteri miraculoase si altor plante tamaduitoare culese la ceas de noapte: cicoarea prinsa-n sold e datatoare de putere si spor la secerat. Maselarita alunga durerile de dinti muritorilor, dar le facilita zborul pe matura. Iarba sarpelui, care infloreste la miezul noptii de Sanziene si dispare a doua zi dimineata , odata cu cantatul cocosilor, e aprig folosita pentru vraji si farmece de amor. Desi pazita de duhuri rele, ea aduce noroc celor care o culeg, inlesnind cunoasterea gandurilor celor din jurul lui. Daca ai curajul sa o inghititi, atunci poti citi ca in carte soarta celor pe care pui mana. Verbina este folosita in descantecele de dragoste, la fel ca zarna – iarba dragostei. Oamenii isi impletesc cununi din ele  si le-arunca peste gard sau le atarna de poti, de icoane ca sa tina ielele la distanta. Dar ce inseamna noapte magica fara descantecul de Sanziene:

"Eu voi întoarce ulcica asta,
Si ulcica întoarce vatra,
Si vatra întoarce soba,
Si soba întoarce grinzile cu horna.
Si grinzile întorc podelele, Leaturile si sindilele,
Sindilele intorc crangurile,
Si crangurile întorc pe Sfantul Spiridon
Si pe Sanziene.
Si Maica Domnului
Sa intoarcă inimile celor împricinati
Unul asupra altuia.
Cu cugetele
Si cu dragostea
Sa se împaciuiasca !"

Si totusi, cine sunt Sanzienele? Etimologia cuvantului este asociata cu "Sancta Diana", o zeitate pagana, iar "Dragaica" este un termen de provenienta slava. Sarbatoarea Sanzienelor este la origine una pagana, fiind celebrata intotdeauna in data de 24 iunie. Nu intamplator este cea mai lunga zi a anului, de vreme ce noaptea este chintesenta magiei ielelor. Daca pana atunci zilele s-au aflat sub stapanirea zanelor rele, adica a Rusaliilor, care au marcat incheierea ciclului agricol, in aceasta noapte zanele rele fac jonctiunea cu suratele lor, Sanzienele, care marcheaza solstitiul de vara dand astfel frau liber iubirii si fertilitatii.

Sanzienele sunt ielele padurilor, fecioare frumoase si voluptoase, neiertator de seducatoare, pline de viata si jucause, ascunse in pesterile din munti sau in iazuri si lacuri adanci, descrise ca niste fecioare nebune, inzestrate cu puteri magice si de seductie. Ele apar noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora lor nebuna, dansand goale, cu parul despletit in vant si cu clopotei atarnati la gleznele picioarelor si cantand:
"Hai, de n-ai fi in lumea asta
Leustean si hodolean,
Avrameasa, cartineasa,
Usturoi de saramura
Toata lumea ar fi a noastra".
Marcel Olinescu descrie in "Mitologia Romaneasca" dansul lor smintit precum "se-msira in rand si dupa aceea se invartesc in fel si fel de forme, invartituri, jocuri, de-ti incanta ochii. Cand sa se desparta se-nvartesc roata si asa de iute, incat pare ca se vede ca un cerc luminos de foc, asa ca si cum ar lua cineva o faclie aprinsa si s-ar invarti repede-repede, iar cel din mijlocul cercului ramane zapacit, habauc si cu mintea sarita din loc." Datina strabuna spune ca acolo unde danseaza ielele, locul ramane ars ca de foc pana in primavara urmatoare cand iarba rasare din nou, iar locul devine sera ciupercilor "lingura zinei". Pentru ca ielele nu sunt fiinte pasnice, cei care au ghinionul sa le-ntalneasca raman pociti pe viata. Oamenii stau incuiati in case, ingrijindu-se fiecare sa nu-l prinda noaptea pe drum si oricat de cald ar fi-n odaie, nimeni nu doarme afara. Vorba din batrani spune ca nimeni in aceasta zi nu se-ncumeta la drum si nimeni nu munceste. In aceasta zi veti auzi cucul pentru prima oara in an cantand, dand buna vestire chiar ... in "ziua cucului". Oare de aici este vorba aia batraneasca: "Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul"? In aceasta zi fetele nemaritate impreuna cu tinerele neveste merg pe camp, la cules de Sanziene, florile galbene sau albe. Daca inainte erau folosite in prepararea leacurilor sau in decorarea altarurilor ritualice, astazi ele impodobesc cu delicate coronite icoanele, usile si portile ca sa alunge spiritele rele, bolile si blestemele si sa aduca prosperitate si noroc in toate.

Ochiul omenesc n-are voie sa vada ielele caci, fiind de-o frumusete rapitoare, le ia mintile oamenilor. Acestia se tem in noaptea de 23 iunie sa umble pe cararile neumblate, caci cei batrani spun ca aceia care le-au vazut goale, dansand in poiene, le-au luat duhurile mintile. Romulus Vulcanescu a cules si un descantec, inclus in lucrarea "Mitologie romaneasca, care descrie un astfel de moment:

Nemilostivelor,
Relelor,
Apucatelor,
Zănatecelor,
Bătrânelor,
Urâtelor,
Răşchiratelor,
Ţâfnoaselor,
Scârboaselor,
Ce v-a făcut
de nu v-a plăcut?
De ce l-aţi pocit şi nenorocit?
pe omul iubit?
De ce i-aţi luat
glasul de bărbat?
şi glas de femeie i-aţi dat?
De ce i-aţi luat bărăbţia?
De ce i-aţi luat mândria?
De ce l-aţi nenorocit
în câmp înverzit?
Daţi-i înapoi,
tot ce i-aţi luat,
glasul,
bărbăţia
şi mândria,
c-am să vă bat,
cu vergeaua de alun înodurat,
în pădure,
în câmp înflorit
şi-am să vă toc,
cu melitorul,
cu toporul,
cu securea până aţi pieri,
şi zâne n-aţi mai fi.
Fireaţi voi să fiţi,
de fete bătrâne,
urâte şi spâne,
de zâne spurcate,
de babe-nţărcate,
de destrăbălate”...

Ielele se razbuna doar atunci cand sunt provocate. Romanii le-au numit in fel si chip, dupa zonele in care ele au diferite nume:  Dragaica, Nemilostiva,  Soimanele, Domnitele, Sanziana, Iana, Mireasa, Doamna zanelor, a calusarilor sau a holdelor, Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase, Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, Stapana surorilor, Rusaliile. Cei care celebreaza sarbatoarea vor avea parte de recolte manoase de grau, de leacuri pentru boli si molimele, cu totii vom avea sufletul usor. Femeile vor avea pantec roditor si fetele de maritat, ursita de asteptat. N-aveti voie sa coaseti, sa spalati sau sa maturati caci exista riscul sa fiti fulgerati. Atentie mare, caci farmecele se prind in Noaptea Ursitelor.

Ca sa ramana tinere si frumoase, fetele aduna roua de pe florile de Sanziene si se spala pe fata si pe trup cu ea. Roua din noaptea de Sanziene are insusiri deosebite, crezandu-se ca daca te stropesti cu apa de stele pe trup, el va deveni frumos si suplu, iar daca te speli pe fata, te vei face si mai frumoasa. In popor, Sanzienei i se mai spune „iarba ce alunga diavolii si duhurile necurate". De aceea cand este agatata la fereastra, indeparteaza strigoii de casa si pe toti cei purtatori de ganduri rele. Credinta populara spune ca roua arsa, alunga spiritele si diavolii din casa. A doua zi de dimineata, tulbura apa din fantana inainte sa bei, ca sa nu vezi chipul ielelor in oglinda apei. Batranii povesteau ca ielele nu sunt alcatuite din carne si oase, ci sunt naluci luminoase care danseaza goale sau invaluite in voaluri. In noaptea Ielelor sa nu te orientezi dupa stele caci deseori pot fi inselatoare, sa nu te uiti la ceas caci timpu-i iluzoriu. 

Cei care se iubesc si fac baie impreuna intr-un lac sau o apa curgatoare, in noaptea de 23 spre 24 iunie, vor ramane toata viata impreuna. Tot in noaptea de Sanziene, stramosii sunt pomeniti cu daruri vegetale, in munti de fructe si legume. Daca pamantenii isi intorc fata de la cele crestinesti, Sanzienele pot face farmece intoarse blestemand pamantul sa fie neroditor si secetos, iar femeile sa devina sterpe. Cele care vreti sa va vedeti in somn ursitul aveti ceva treaba de facut: trebuie sa culegeti flori de sanziene, proaspat taiate cu cutitul si puse inainte de culcare sub perna sau sa le impletiti in coronite si sa le asezati in locuri tainice si curate in gradina asteptand sa fie scaldate cu roua. Daca vreti ca ritualul sa fie la vedere, mergeti dis de dimineata, cand roua le spala pe fata, la cules de sanziene si puneti-va pe impletit cununi ce trebuie aruncate sus pe casa. Daca raman agatate pe acoperis, exista sansa sa va maritati in acest an, daca va treziti cu ele-n cap, e clar ca ursitul mai intarzie sa apara cel putin inca un an. Abtineti-va cele maritate, nu luat soarta peste picior caci ielele sunt suparacioase. Acum e vremea cand glasurile fetelor rasuna pe ulitele framantate de pasi nerabdatori:

“Du-te, Soare, vino,
Lună Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea - floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.Hai frumoaselor ce stati,
Zane vreti sa ramaneti,
Ca venim dupa petit,
Pana nu v-ati razgandit."

striga feciorii neinsurati care umbla cu florile cazute de pe hornuri si prinse apoi la palarie. Ca striga de necaz ca mandrele lor dragi n-au avut indemanarea de a atrage ursita, ca striga de bucurie ca mai haladuiesc inca un an, n-are cine ce sa stie. Dar varianta satirica a primei poezii ma indeamna sa cred ca si feciorii ar fi vrut sa isi gaseasca mai repede perechea:

„Toate slutele-s grabite,
Toate vor sa se marite,
Cu-alde unii dintre noi,
Feciori mandri, vai de noi,
Ca la nunta stim hori,
La praznice stim pranzi,
Si la dragosti si mai si..."

La sat inca sunt pastrate coronitele de Sanziene tot anul, ca fecioarele din casa sa fie iubite de flacai vrednici si gospodari, sa fie ferite atat de blesteme, farmece si vraji, cat si de sagalnicii si nevolnicii de zburatori. Fetele ce se doreau a deveni si mai chipese se scaldau in apele curgatoare in ziua de Dragaica, "facandu-le frumoase si curate ca apa neinceputa".

Daca este sa dam crezare site-ului superstitii.ro, iata care ar fi leacul pentru tinerete fara batranete: “Spălatul cu rouă este foarte important de Sânziene. Nu doar fetele nemăritate au dreptul să simtă efectele sale benefice, ci şi nevestele care îşi pot reînnoi astfel frumuseţea. Babele din sat trebuie sa meargă în zori de zi prin locuri necălcate, unde strâng roua Sânzienelor într-o pânză albă, nouă, iar apoi o storc într-o oală nouă; pe drumul de întors spre casă ele nu trebuie să vorbească deloc şi nu trebuie să întalnească pe nimeni în calea lor, iar roua astfel păstrată se oferă fetelor şi femeilor care au nevoie de ea". Fecioarele care purtau flori de Sanziene la san deveau atat de frumoase incat furau de indata inima flacailor. Nevestele tinere purtau florile in snopuri mici prinse la brau ca sa le faca fertile, iubarete si apte pentru seceris. In unele zone ale tarii inca se mai practica Dansul Dragaicei, in vreme ce in altele tinerii alearga o Dragaica mireasa ca sa aduca rod bogat peste sate si ogoare. In multe localitati, in ziua de Sanziene, flacaii isi asteapta draga in poarta casei ca sa o stropeasca , ca pe o floare aleasa, cu apa din belsug, sa creasca mare si frumoasa si sa infloreasca. Dupa cum lesne reiese din context, Noaptea de Sanziene este una erotica inainte de toate, un fel de ritual al imperecherii sufletelor.

Probabil de aceea in unele zone s-a pastrat traditia "boului de Sanziene" alergat de flacaii din sat, care intruchipeaza pe insusi Dionysos, zeul fertilitatii. Boul este frumos impodobit cu buchete de flori, margele, panglici si clopotei prinse de coarne, cununi de flori trase pe grumaz, cu covoare tesute aruncate pe spinare si plimbat pe toate ulitele satului. Boul este insotit de alaiul de flacai marcati ca niste draci si o "cuva", un flacau costumat in femeie ce simuleaza ritualul imperecherii cu toata hoarda de draci.

Dupa ce boul este plimbat si dus acasa, flacaii se scalda in apa curgatoare de toate relele si se pun pe petrecut. Sarbatoarea de Sanziene apare mentionata in multe opere literare romanesti, incepand cu Dimitrie Cantemir si terminand cu romanele lui Mihail Sadoveanu sau Mircea Eliade. Toti insa vorbesc despre ea ca despre o sarbatoare aflata sub semnele magiei, o sarbatoare de celebrare a iubirii , o incercare de aflare a celui ursit. In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir numea ielele "nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi". Sadoveanu, in romanul deja amintit, descrie noaptea sfanta din poiana codrului Paraclis : "În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat." Nici Mircea Eliade nu a scapat de vraja acestei nopti pe care a descris-o atat de subtil in romanul Noaptea de Sânziene prin vocea personajului Stefan Viziru: „Unii spun că noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească..."

Daca veti avea curiozitatea sa cititi aceste lucrari, veti constata ca folclorul si-a pus din plin amprenta asupra lor, afirmand o serie de superstitii ridicate la rang de lege populara:

• cel ce culegete floare alba de feriga in noaptea de Sanziene va avea noroc tot anul;
• daca ai cules in aceasta zi frunze de artar, ele vor vindeca ranile si durerile de cap;
• daca inconjurati casa si acareturile cu faclii aprinse in noaptea de Sanziene, veti avea parte de un an bogat;
• daca vrei sa iti fortezi ursita, arunca buchetul de sanziene pe fereasta sau prin usa deschisa. Daca nu trece dincolo de pervaz sau de prag, mai ai de asteptat pana sa te imbraci mireasa;
• daca vrei sa auzi anumalele stand la divan, aceasta este noaptea in care le poti auzi;
• de vrei sa fii sanatos, fa-ti turte din aluat cu flori de soc.

Eu nu cred in superstitii, dar imi place sa le caut si le povestesc mai departe. Cred ca traditia are la originea sa o minte de femeie care si-a dorit ca macar o zi din an sa isi tina la distanta barbatul. Sa blesteme si afuriseasca, dar sa-si tina barbatii la distanta, sa fie seducatoare, senzuala, pasionala, dar vremelnic interzisa oricarei atingeri, sa fie dorita, dar inaccesibila, sa fie frumoasa pentru altii, dar libera pentru sine. Si cum numai maine nu-i poimaine, va spun de pe acum: aveti grija de Sanziene!

Bibliografie:

Tudor Pamfile – Sarbatorile la romani
Ovidiu Barlea –Foclorul romanesc
Romulus Vulcanesu – Mitologie romaneasca
Ion Ghinoiu – Sarbatori si obiceiuri romanesti
Mihail Sadoveanu - Nopţi de sânzâiene. Dimitrie Cantemir - Descriptio Moldaviae
Romulus Vulcănescu - Mitologie română
T. Rudică si D. Costea - Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare
Marcel Olinescu - Mitologie Romaneasca

Caragiale si Alexandrina Burelly

M-am trezit azi de dimineata decisa sa scriu despre Ion Luca Caragiale, dramaturgul si directorul de teatru, nuvelistul si scriitorul, comentatorul politic si ziaristul care se numara printre cele mai importante figuri din literatura romana. Scriitorul s-a nascut la 1 februarie 1852, in satul Haimanale din judetul Prahova, fiind fiul lui Luca Caragiali, avocat de profesie si secretar al Manastirii Margineni, si al Ecaterinei Karaboa, urmasa a unei familii de negustori greci din Brasov. Tatal si fratii lui erau iubitori de teatru si si-au dorit sa infiinteze un teatru romanesc pe scena caruia sa se joace piese romanesti. Destinul avea sa le implineasca dorinta. Asemeni tuturor scriitorilor, a avut o viata bogata, plina de satisfactii, dezamagiri, neimpliniri. A fost apreciat ca scriitor de catre Mihai Eminescu, George Cosbuc, Vasile Alecsandri, Emil Garleanu, Alexandru  Vlahuta, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Slavici, Titu Maiorescu, Mite Kremnitz,  Cincinat Pavelescu, I. Al. Bratescu-Voinesti, Iacob Negruzzi, dar si blamat de unii dintre colegii sai de breasla.

Este deja de notorietate procesul intentat de scriitor lui Constantin Al. Ionescu (Caion), un ziarist care a afirmat ca „Napasta" a fost plagiata dupa un autor maghiar. Se pare ca este meteahna veche de vreme ce asta se intampla si cu scriitorii de succes din zilele noastre. In viata lui Caragiale a fost inghesuiala mare de femei pe care le-a iubit in mod diferit, dar dedicat. Prima a fost mama lui, Ecaterina, urmata de sora scriitorului, Lenci, care avea sa moara de tanara de cancer.

La fel de mult a iubit-o pe Cella Delavrancea, copilul minune al prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea. Si-a iubit matusa, pe Ecaterina Momolo, zisa Momuloaia, care avea sa ii lase ca mostenire mosia de la Vlasca. Ecaterina Momolo Cardini era nepoata negustorului brasovean Mihail Alexovici si verisoara cu mama scriitorului, care a locuit o perioada la Schei. Sotul ei, Girolamo Cardini, zis Momolo, era un italian care detinea mari averi, printre care era si proprietarul terenului de la Universitate. Aici a construit primul teatru din Bucuresti. Pe Calea Victoriei detinea o cofetarie si un restaurant unde servea curcanul umplut, racituri, baclavalele si inghetate. Momuloaie si-a bagat nasul in afacerile barbatului ei si tot ei i-a venit ideea sa deschida un club la Berlin pentru aparatorii linistei publice si pentru cei care aveau bani de cheltuit. Toata viata ei a fost femeie strangatoare si cam inchisa la punga, astfel incat, la moartea ei, averea era estimata la 3 milioane de galbeni, bijuterii, obligatiuni pentru care rudele au inceput un adevarat razboi. Din averea acesteia, Caragiale s-a ales cu o sesime si s-a trezit bogat. A iubit-o pe Veronica Micle, cu care se zice ca ar fi avut chiar o idila prin 1882 si pe care Eminescu a trebuit sa o ierte. A urmat Leopoldina Reinecke, dar nici aceasta relatie nu avea sa dureze, caci nenea Iancu s-a indragostit de frumoasa Maria Constantinescu cu care l-a avut pe Mateiu Caragiale. Desi cei doi nu au fost casatoriti niciodata, Caragiale a recunoscut copilul, dupa care a parasit-o pe mama pentru ca se mutase intr-un alt amor cu tanara Alexandrina Burelly cu care de altfel s-a si casatorit. Cand Caragiale a cunoscut-o pe Didina Burelly, aceasta era una dintre frumusetile capitalei si avea 24 de ani, iar el 36. Aceasta era o tanara frumoasa, zvelt, bruneta, cu "ochii cei mai frumosi".

Pe prima carte postala romaneasca tiparita in 1894, care se vindea in perioada La Belle Epoque in Bucuresti, a fost imortalizat chipul ei frumos, reprodus in desen de Constantin Jiquidi, grafician si pictor, tatal caricaturistului Aurel Jiquidi, si Carol Popp de Szathmari. Cartea a fost editata cu ocazia organizarii la Bucuresti a “Expozitiei Cooperatorilor”, in parcul Cişmigiu, si prezenta prim – planul din profil al unei tarancute imbracata in costum national romanesc care tinea in brate un snop de spice de grau. Didina a fost una dintre cele trei fiice ale arhitectului capitalei, Gaetano Burelly.

Cand s-a maritat, n-a avut zestre si nu a interesat-o lumea mondena in calitate de sotie de scriitor, dar a fost in schimb o sotie si o mama iubitoare. Scriitorul a intalnit-o in fata teatrului al carui director era cand fata venise sa isi ia bilet la spectacolul renumitei actrite Sarah Bernard. Cand a vazut-o, Caragiale a fost fermecat imediat, iar a doua zi a batut la usa arhitectului si a cerut-o de nevasta. Un an mai tarziu s-a insurat cu ea. Fata s-a indragostit de Caragiale si l-a acceptat ca sot, impreuna cu fiul lui, si s-au casatorit in Bucuresti, la inceputul anului 1889.

Didina l-a crescut pe Matei ca pe fiul ei, iar in primul lor an de casnicie au avut primul lor copil, o fata pe care au numit-o Ioana, in anul urmator s-a nascut Agatha, dar ambele fete au murit in 1891. In 1893 s-a nascut Luca Ion (Luchi), devenit scriitor, iar in 1894 avea sa se nasca Ecaterina (Tuski). Cincinat Pavelescu scria in "Amintiri Literare" despre scriitor: “Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război. Azi cărțile lui sunt în toate mâinile și reputația marelui umorist, dramaturg și neîndurat tălmăcilor al numeroaselor noastre imperfecții fizice și sociale, a intrat de mult în conștiința publică. Dar dacă cititorii răspândiți în toate colțurile României mari pot să-i admire perfecția matematică a stilului, verva scânteietoare și finețea observației de o ironie uneori amară, sunt foarte puțini aceia care l-au cunoscut personal și au putut să-i prețuiască mobilitatea fizionomiei, dominată de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, și acel zâmbet neuitat ce-i îndulcea uneori amărăciunea sarcastică a gândirii. Încă de la debuturile sale, Caragiale, scriitorul, a fost depășit de imensitatea personalității sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde, că și-a trăit viața mai mult decât și-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversațiile lui zilnice și în discuțiile cu prietenii, unde își cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocințe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuțiile animate de la Convorbirile literare. Eu am fost dintre privilegiații care au trăit în stricta lui intimitate. Când l-am cunoscut, eram student la Drept. Venea deseori la dejunurile profesorului Const. Dissescu, care-i era prieten și avocat. La aceste dejunuri luau parte fundatorul Ateneului român, C. Exarcu, Costică Arion, Take Ionescu și alții. Joia trebuia să citesc totdeauna două-trei poezii sau epigrame inedite, Caragiale făcea critica justă și uneori chiar cu indulgență. Ceea ce i-a atras atenția asupra mea n-au fost atât primele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cât un concurs de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale în numărul de duminică al ziarului Epoca, a cărui parte literară o conducea. Caragiale propunea să se facă un sonet endecasilab pe niște rime imposibile.

Apărând Epoca joi seara la 6, eu am trimis la redacție, la ora 11, 30 de sonete pe rimele propuse. Maestrul a luat entuziasmat și mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune din toate pe care le-a primit peste câteva zile și de-atunci a început să mă aprecieze foarte mult și să mă trateze cu familiaritate. I-am adus într-o seară o poemă epică. Era o luptă într-un circ și moartea în fața împăratului a unui gladiator roman. A citit-o, i-a plăcut și mi-a luat-o s-o publice. Peste două zile îl întâlnesc neras, tras la față și-mi spune: Fi-ți-ar poema a dracului că sunt bolnav din cauza ei. Mi s-a părut că versul de 12 silabe în care ai scris-o era prea lăbărțat și de două nopți mă lupt, după ce am uzat 2 testele de hârtie, să scot din fiecare vers o silabă, lăsând rimele intacte. Cât ai lucrat tu la poezia asta? 2, 3, 4, 5 ore, să zicem 6. Dar eu lucrez de 48 de ceasuri fără să mă mișc de la birou. Înțelegi? Și cum m-am chinuit la ea mai mult decât tine, nu te pot lăsa s-o iscălești singur. Versurile au și apărut în Epoca literară, semnate de Cincinat și Ion Caragiale.

Mai târziu am întâlnit pe maestrul Ion L. Caragiale în amurgul luminos al unei zile de toamnă, pe o bancă din grădina Cișmigiu. Citea cartea a XVII-a din Aventurile lui Télémac de Fénélon. Când mă vede, își scoate ochelarii să-i șteargă, mă cheamă și mă întreabă: Ai citit pe Télémac? Da, în școală: Calypso ne pouvait se consoler du départ d Ulysse, dans sa douleur... . Mă, fraza asta o știe pe de rost orice găgăuță. Dar chiar dacă l-ai citit în liceu, nu l-ai înțeles. Să citești pe Télémac după ce vei împlini 40 de ani. Eu abia acum îl pricep. Mai am de citit numai cartea ultimă și-mi pare rău că se sfârșește. Ce roman minunat și ce stil! Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea știu să scrie. Câtă precizie, ce eleganță și cât natural în fiecare rând! Aș vrea să traduc aventurile astea ale lui Télémac! Dar e greu, mi-ar trebui o muncă titanică. Scrisul, mă băieți, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. În orice frază trebuie să găsești numai cuvântul care trebuie. Și cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, ești un caraghios. Se sculase de pe bancă, își pusese cartea în buzunar și cu un gest obișnuit își îndesa pe ceafă pălăria maron cu boruri moi și mici, dezgolindu-și fruntea largă și brăzdată de cute. Și începu o diatribă în contra unor anume scriitori prea fecunzi: Ăștia sunt, după mine, inconștienți.

Când mă gândesc că peste 100-200 de ani lumea cultă și înțelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la gândul că voi fi pus un cuvânt impropriu sau o întorsătură de frază neîngăduită. Când public cea mai mică nuvelă sau schiță ușoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor? Când tipăresc un articol, stau toată noaptea pe capul lor și le cer douăzeci de corecturi. Numai cu prețul ăsta se poate râvni la titlul de stilist! Seara m-am dus să-l văd la berăria lui. Sosește Coșbuc, Gorun, pianistul Dimitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea și alții. Se fac grupuri-grupuri și discuția se animează. Caragiale era într-o vervă drăcească. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe și susținea, azi pro și mâine contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare și o demonstrație uluitoare. Pe atunci se începuse în Adevărul literar faimoasa polemică asupra artei pentru artă și asupra artei cu tendință. Campionul artei cu tendință era strălucitul și spiritualul ziarist și pamfletar Tony Bacalbașa. Vlahuță susținea teza contrarie, a artei pentru artă, având în contra-i și autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea, restauratorul gării din Ploiești. În seri neuitate, marele Caragiale a fost o fântână luminoasă, care nu se mai sfârșea, de argumente irefutabile, de poezie întraripată, de logică strânsă și de inspirație sclipitoare.

Supremul lui argument, care a înfrânt ripostele adversarilor, a fost simplu: nu mă interesează în artă decât talentul. Spre marea satisfacție a lui Ion Caragiale, am rimat, într-o seară, miezul discuției cu învingătorul său argument:

Te miri cum este cu putință
Să vezi pe critici că se ceartă:
Când pentru arta cu tendință.
Când pentru arta pentru arta!
Și-n vrajba lor înflăcărată
Să nu-i auzi nici un moment,
Vorbind de arta-adevărată,
Adică arta... cu talent!

Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuția cu o doamnă foarte simpatică din tabăra lui Tony Bacalbașa, iam făcut să se reconcilieze lângă un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse câteva versuri cu tendință.

Doamnă, mi-e cu neputință

Să scriu versuri cu tendință,
Dar cum mă silești să-ți fac,
Voi învinge-anevoința,
Însă numai cu tendința
Să vă plac!

Ca să-l mai necăjesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevărat cult, i-am făcut în altă seară această epigramă la care a binevoit să colaboreze și el, modificând un vers. Un literat de la Constanța a susținut într-un foileton din Adevărul că această epigramă e întreagă a lui Caragiale. Dacă ar fi fost așa, n-aș fi publicat-o în volumul meu și în Flacăra, pe când Caragiale era în viață. De altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale această autoironie așa de exagerată.Iată epigrama în chestie:

Iancu Luca Caragiale...
Îți dă berea cu măsură...
Face și literatură...
Însă nu face... parale!

Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea ușurinței mele de a lega ideile în formă spontană și logică și de a le prezenta în unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.

El pleacă odată cu Coșbuc la Brașov, și în ultimul moment îmi spunea: Mai e o minută până la plecare. Ești în stare să-mi faci o epigramă de șase versuri contra mea și contra foiletoanelor mele din Universul, dar cele trei versuri de la început să nu rimeze deloc între ele, ci versul întâi să fie rimat cu al 4-lea, al doilea cu al 5-lea și al treilea cu al 6-lea? Toate versurile de 9 silabe, afară de cel din urmă, care să nu aibă decât 4. M-am executat, spre stupefacția lui Caragiale și indignarea lui Coșbuc, care detesta epigramele, susținând că e literatura civilizațiilor bătrâne și în decadență. Popoarele tinere, cum suntem noi, nu trebuie să scrie decât poezii lirice și epice. Dar iată epigrama de la Gara de nord: (Vă rog să observați că toate condițiile impuse de capriciul marelui prozator au fost îndeplinite):

Și fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar când nu vrea să-mi vie somnul,
Atuncea cumpăr Universul
Fiindcă într-însul scrie domnul Caragiale!

Altădată, maestrul Caragiale mi-a făcut o farsă nostimă. Îi aduc o poezie de 3 strofe pentru Epoca literară. A doua zi mă cheamă și-mi cere consimțământul să schimbe în versurile mele numai un singur cuvânt, sub pretext că vorba schimbată o să le dea o ironie superioară în genul ideilor lui Heine. Bineînțeles c-am consimțit. Subiectul poeziei era setea pe care o simțeam în dezordinea iubirilor facile și a sărutărilor venale, de imaculata puritate a celor culese pe buzele feciorești al unei soții adorate. Vă mărturisesc că eram în vorbă să mă logodesc cu fata unui consilier de la Casație.
Strofa ultimă suna așa: era vorba de sărutări:

Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce odată o să vii...
Necunoscuta mea soției.

Schimbând un singur cuvânt, maestrul Caragiale dase o turnură neașteptată strofei și poeziei mele prea candide:

Ascultați-o vă rog:
Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce c-o zestre o să vii
Necunoscuta mea soției.

Bineînțeles, după aceste versuri interesante, logodna nu s-a mai făcut.”

, iar despre Alexandra, acelasi Cincinat Pavelescu afirma ca "Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunatate si de o suprema distinctie, era nepoata castelanei Parepa si povestea e atat de frumoasa". Castelana era "o vară bună a mamei mele, născută Bucșan, coborâtoare din Spătarul Bucșan, decapitat de turci în secolul al XVI-lea" care "avea o culă la moșia sa Parepa, apropiată de gara Albești. Soția marelui Caragiale, femeie de o bunătate și de o supremă distincție, era nepoata castelanului. Ea auzise că nepoata ei, născută Burelly, luase în căsătorie pe un scriitor, care avea reputația că întârzie prin berării și face piese de teatru pe care le și joacă. (Îl confunda, desigur, cu artistul Caragiale, unchiul dnei Elena doctor Câmpeanu, născută V. Toneanu, din Brașov, și soția ilustrului chirurg Liviu Câmpeanu.) Si cum Caragiale a aflat de "bunul" sau renume si de ingrijorarile castelanei, si-a luat nevasta sa isi prezinte singur omagiile si-au plecat catre mosia acesteia. Cand au ajuns la Parepa era vreo 9.30 dimineata, caldura mare, iar matusa inca isi facea somnul de frumusete. Plictisit de asteptare, Caragiale a urcat in podul casei ticsit de mobila veche tablouri si carti rare, scrise in chirilica, greaca si franceza si s-a pus pe cercetat. Mare le-a fost mirarea mandrelor doamne cand, la ora 12 trecut de fix, cineva a scos capul prin usa podului si a strigat cat l-au tinut plamanii:  "Ei, creștine, aduceți-mi mămăligă, brânză, două cepe și un clondir de vin, că nu mai pot să cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneți cucoanelor să mă aștepte!"  Doamnele au tacut malc si nimeni nu a comentat nimic. Se racise aerul in camera iar tacerea spargea timpanele. Pe la ora 4 dupa amiaza, cand a coborat Caragiale cu bratele incarcate de editii princeps si de alte vechituri pe care abia putea sa le tina in brate mare i-a fost mirarea cand a constatat cum se racise temperatura in casa cu cateva grade cand afara era canicula mare. Cand a dat ochii cu ele, imediat a luat pulsul starii "vremii" , motiv pentru care s-a straduit sa plece cat mai repede si discret in sat de unde s-a intors cu un buchet imens de flori. Inainte sa isi faca intrarea triumfala in salon, imbracat in smoching, a trimis o scrisoare scrisa intr-o franceza imecabila in care isi cerea scuze castelanei. Gestul a impresionat-o profund, mai cu seama cand acesta si-a facut intrarea in salon, a facut o reverenta ca pe vremea domnitorilor si i-a dat personal buchetul de flori. Nu numai ca gestul sau a avut menirea de a drege busuiocul, dar a plecat acasa cu toate minunile gasite in podul cu pricina si a devenit nepotul favorit al castelanei. Pavelescu continua in stilul lui original povestirea: "Mătușii îi creștea inima și săruta pe Tita Caragiale, certând-o că nu i-a vorbit niciodată de calitățile extraordinare ale soțului ei, om cu educație, cultură și figură aristocratică. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod și din cămară, unde se mai găseau cărți rare și mobile străvechi. D-atunci Caragiale a rămas favoritul bunei mătuși și nu o dată i-a încercat generozitatea. Caragiale a revenit la Parepa de mai multe ori și a lăsat întotdeauna aceeași excelentă impresie, de la masa de seară, nu cea de la dejun. Se atașase de noi nobila epavă a unui alt secol și care trăia prin cultura ei în epocile galante ale seniorilor din veacul regelui Soare. Caragiale îi observase o slăbiciune. Era umilită că soțul ei, frate cu generalul Semeșescu și fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arăta revoltat de fatalitatea acestei denumiri. Mă gândesc, îi spunea el, că prefectul fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general. Desigur, răspundea bătrâna castelană, ștergându-și o lacrimă pioasă, dar melancolică. Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica și domnul Cuza și stăpânirea actuală. Și fără alte forme, Caragiale îi trimise de la Mützner, litograful Curții regale, cărți de vizită liberate în felul următor: Dna Smaranda Colonel M. născută Bucșan. Și a purtat gradul acesta buna castelană vreo 12 ani de zile. Atunci Caragiale se pregătea să-l avanseze pe mort la gradul de general. Din nefericire, acest gând delicat nu și l-a putut îndeplini. Între timp castelana, foarte înaintată în vârstă, a închis ochii și s-a dus să-i spuie colonelului să nu mai tragă nădejdi de avansare".

Didina era admirata de toata intelectualitatea bucuresteana Belle Epoque si a construit alaturi de Caragiale o familie fericita. Ea a fost aceea care a avut privilegiul de a privi in sufletul scriitorului si de a vedea ceea ce nimeni nu banuia. Intreabata de jurnalisti daca sotul ei era o fire foarte vesela, doamna Caragiale a raspuns cu o sinceritate debordanta: "– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multa durere sub glumele lui." Fiica lor, Ecaterina Logadi, scria in “Din amintirile mele despre tata’’ despre parintii ei: ,,Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă.” si continua despre tatal ei: „Avea o mare curiozitate pentru oameni, şi de la ei îşi găsea sursa de inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu intenţia de a le utiliza cândva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în povestirile lui orale. Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii, înveţi multe de la ei”. Îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea.” Tot fiica sa rememoreaza unele aspecte din viata lor de familie pe care le reda cu o caldura uimitoare: „Câteodată, în serile de vară, tata se retrăgea cu Luchi pe balconul apartamentului nostru de unde se vedea piaţa înflorită. Auzeam crâmpeie din discuţiile lor despre cer şi stele, despre timp şi nesfârşit, viaţă şi înţelepciune, literatură şi artă. Tata îl preţuia pe Luchi pentru inteligenţa, erudiţia şi simţul lui critic desăvârşit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburată niciodată nici de cea mai mică neînţelegere." sau povesteste despre partea ludica a personalitatii lui extraordinare: „Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbând accentul şi gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în povestiri, de fiecare dată în împrejurări diferite." Caragiale a murit la Berlin la 60 de ani. Suferea de insuficienta cardiaca. Didina l-a gasit intr-o dimineata cand trecuse de ora 11.00 si nu iesise inca din camera lui. Desi initial a fost inmormantat acolo, s-a decis ulterior ca trupul lui neinsufletit sa fie adus acasa, in tara. Ultimul lui drum parca a vrut sa ii razbune literatura de vreme ce peripetiile s-au tinut in lant. Iata cum povesteste un ziarist de la publicatia "Universul" al anilor 1912 momentul: "Ramasitele pamantesti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri, pe neasteptate, intr-un vagon special, in gara de Nord. Nimeni n-a venit intru intampinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anuntat. La orele 11 jumatate, seful Garii de Nord a fost intrigat de un vagon de marfa, sigilat, pe care se afla numele orasului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract si nici nu putea cineva sa-si inchipuie ca e un vagon mortuar, deorece nu avea nici o cruce pe el, cum se obisnuieste. Seful trenului, intrebat ce e cu vagonul, a spus ca l-a luat de la Predeal si ca nu stie nimic mai mult. Telefonandu-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a raspuns de la Predeal ca vagonul contine corpul lui Caragiale si ca fractul s-a pierdut. Cercetandu-se, s-a aflat ca vagonul rataceste de doua saptamani pe liniile germane si austriece. S-a anuntat rudele lui Caragiale si a sosit la gara domnul Zlatro, o ruda apropiata". Chiar si dincolo de moarte, Caragiale si-a spus cuvantul! Iar noi nu mai contenim nici azi sa il iubim.

Bibliografie:

Cincinat Pavelescu - "Amintiri Literare";

România Literară, 1999,,Scrisori de dragoste’’ de Z. Ornea;

Ion Luca Caragiale – Biografie 

TOTPAL’S DAILY NEWS - Lucreţiu Tudoroiu – “Caragiale şi ultima lui iubire”;

jurnalul.ro - Doamnele domnului Caragiale - Rodica Mandache;

adevarul.ro - Ion Cristoiu ,,Un bărbat care se pricepe la femei: Caragiale.’’

Berea sau apa?

Unde se produce bere, nu e necesar brutarul, vere - proverb ceh

Si unul romanesc: Mai bine burtos de la bere decat cocosat de munca.

Ce face un barbat care se gandeste la viitor? Cumpara doua lazi de bere in loc de una.

Berea este dovada vie a faptului că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea sa fim fericiti - Benjamin Franklin

Iubita mea are virtuţile apei: un surâs clar, un gest curgător, o voce pură care cântă strop de strop.
Când uneori - fără să vreau - un foc s-aprinde în ochii mei, ea ştie cum să mi-l stârnească-nfiorat: apă zvârlită pe cărbuni aprinşi.
Apa mea vie, iat-o toată împrăştiată în ţărână.
Alunecă, îmi scapă; şi mor de sete, şi într-una alerg după ea.
Din palme-mi fac căuş. Cu amândouă mâinile o stăvilesc, o strâng şi-o duc la buze:
Şi înghit un pumn de mocirlă. - Victor Segalen

Gloria e ca apa. Un pahar îţi astâmpără setea. Un fluviu, te îneacă. - Valeriu Buturescu

Inghetata cu aroma de vacanta

Iubesc vara cu ploile ei scurte in care stropii grei se sparg pe trotuarele incinse. Iubesc vara cu zilele ei lungi si toride, care-si astepata, puturoase, amurgurile racoroase. Iubesc vara pentru culorile inghetate in cornete desuete, pentru tonetele aruncate pe strazile prafuite. Da, iubesc inghetata, ca o declaratie de iubire pentru pupilele gustative. Iubesc inghetata fructata, vanilata, iute sau piperata, in cupe delicate, in pahare decorate sau cornete supraetajate. Iubesc inghetata care se topeste si se prelinge in valuri colorate si te-nfrupti din ea sarutand-o roata. Desi toti credem ca o cunoastem asa de bine, de fiecare data ne ia prin surprindere. Caci inghetata e cocheta si parsiva. Calatoreste –n timp, schimbandu-si gustul si aspectul in functie de ere si de continente. Desi cei mai multi sunt de parere ca s-a nascut in zonele polare in care locuitorii tinuturilor cu clima rece isi preparau zapada indulcita cu miere si aromata cu fructe presate, unii spun ca delicioasa crema inghetata vine de pe meleagurile chinezesti in care maestrii bucatari excelau in serbeturi, budinci reci si inghetata preparata cu apa de trandafir, sofran si fructe variate. Se pare ca inghetata era preparata din orez bine fiert in lapte, cu multe arome colorate. Compozitia era pusa apoi la racit in zapada timp de o noapte intreaga. Era apoi vanduta din niste carucioare speciale, pe toata lungimea drumului Pekinului, care era vesnic aglomerat. Initial, nu oricine avea staif sa guste deliciul racoros, de-accea vara doar aristocratii se delectau cu inghetata parfumata. Altii dau vina pe persani si spun ca "faludeh-ul" este urmasul celebrului desert care dateaza inca din sec 400. Zeama de lamaie si vermicelli erau amestecate cu gheata si arome de sofran si fructe. Erau mari maestri persanii caci reusisera sa isi cladeasca imense friginere din gheata naturala, "yakchals". Aceste camari inghetate erau captusite in gheata taiata de cu iarna.

In secolul 5, iCh, vechii greci vindeau in pietele din Atena gheata amestecata cu fructe si miere. Alexandru cel Mare era de-a dreptul lesinat dupa zapada amestecata cu miere si nectar de fructe. Se zice ca, in timpul asediului orasului Petra, generalul si-ar fi pus sclavii sa coboare gheata din munti si sa zideasca 30 de beciuri, pentru a putea avea bauturi racoritoare si fructe inghetate. Astazi, inghetata greceasca se poate mandri cu brandurile Pagoto Kaimaki (care foloseste doua ingrediente unice: masticul, care o face elastica , si salepi, folosit pentru ingrosare) si Pagoto Loukoumi cu aluat prajit sau Pagoto Kataifi Cacao, preparata din aluat de patiserie taiat subtire, ca taiteii, ori Mavrodaphne Pagoto preparata dintr-un vin grecesc de desert. Revenind in antichitate, insusi Imparatul Nero Claudius Caesar iubea inghetata indulcita cu miere ai asezonata cu alune, seminte si sirop de fructe. Califii Bagdadului au fost primii care au amerstecat zapada cu zaharul si tot ei au vandut-o prima data in pietele aglomerate.

In Asia Mica, mai exact in Anatolia, oamenii depozitau gheata in pesterile muntilor si o amestecau cu melasa. Tot in Turcia, prin secolul 18, a fost inventata Kahramanmaras, adica inghetata batuta si agatata in carlige mari de macelarie si portionata ulterior cu cutitul. Inghetata era preparata din radacina noduroasa de orhidee salbatica macinata si care a ramas in istorie cu denumirea de salep. In India secolului 16, imparatii moguli isi trimiteau calaretii rapizi sa aduca gheata din muntii HinduKush la Delhi ca sa isi prepare celebra inghetata ce avea la baza sorbeturile din fructe. Inghetata, cunoscuta sub denumirea de Kulfi, este comercializata si azi de catre vanzatorii ambulanti. Inghetata avea sa intre in Europa prin Sicilia si sudul Spaniei.

Francezii au facut cunostinta cu ea in 1553, atunci cand Catherine de Medici a devenit sotia lui Henry II al Frantei. Nu a mai durat mult pana cand un bucatar francez si-a deschis un magazin special pentru a vinde inghetata, fiind primul care a adaugat aroma de ciocolata sau de capsuni pe laptele inghetat. Totusi, aceasta a devenit disponibila publicului larg abia in 1660. Prima inghetata frantuzeasca dateaza din 1674, iar reteta a fost publicata de Nicolas Lemery. Prin anul 1600 si ceva, Anglia avea sa descopere si ea inghetata la curtea regala franceza. Regele Charles I i-a cerut bucatarului sa-i vanda reteta minune, oferindu-se sa ii plateasca pentru restul vietii… pensia pentru inghetata, cu conditia sa nu divulge reteta si sa ramana un desert regesc! Regele a vrut ca aceasta delicatesa sa fie servita doar la masa lui si i-a oferit bucatarului 500 de lire pe an ca sa nu divulge reteta. Bucatarul DeMirco insa nu si-a putut tine promisiunea, iar inghetata a ajuns pe masa aristocratilor inainte ca regele sa fie decapitat in 1649. In Anglia, prima atestare dateaza din 1718 si reteta a fost publicata la Londra de catre Mary Eales in cartea ei de bucate.

Sicilianului Procopio i se datoreaza reteta, prin intermediul careia combina laptele, smantana, untul si ouale, si pe care a comercializat-o in Café Procope, prima cafenea din Paris. Cativa ani mai tarziu, adica in 1730, reteta avea sa traverseze oceanul intr-o scrisoare trimisa guvernatorului din Maryland de catre William Bladen si sa ajunga si in America. Se zice ca Benjamin Franklin, George Washington, Thomas Jefferson erau mari consumatori ai celebrului desert…inghetat. Un comerciant din New York detine astazi colectia de chitante care demonstreaza faptul ca George Washington a cheltuit peste 200 de dolari in vara anului 1790 numai pe inghetata.

In 1776, prima mica fabrica de inghetata avea sa fie deschisa la New York, iar in 1843 a fost inventat congelatorul manual, un fel de galeata cu manivela, de catre Nancy Johnson. Productia de masa a inghetatei a inceput insa in 1926, atunci cand gheata a fost produsa artificial. Americanii au iubit inghetata, imediat de cum a ajuns pe pamantul lor. Nici nu este de mirare ca tot aici, in 1951, avea sa fie inaugurata prima fabrica de inghetata de catre Jacob Fussel, care si-a vandut produsul din vagon!

Mai aproape de zilele noastre, un alt impatimit al inghetatei, presedintele Ronald Regan, avea sa declare in 1984, luna iulie luna nationala a inghetatei in America, declarand ca este un "aliment sanator si hranitor" Si nu pot decat sa ii dau dreptate!

Dar expertii in inghetata au ramas italienii. Italo Marchiony a fost cel care a inventat si brevetat in 1903 cornetul, dar si el era emigrant pe pamanturile americane! Italianul vindea inghetata si limonada din carucior pe celebra strada newyorkeza Wall Street. Si, cum la inceput folosea pahare din sticla, iar acestea se spargeau prea repede si se spalau cam greu, el a produs un fel de foi de clatita pe care le turna in forme de cupa, cunoscute ulterior sub denumirea de waffele.

Deoarece inghetata in waffele, denumita de catre pofticiosi "toot", derivat din cuvantul italian "tutti" ( Italo le spunea clientilor sai sa manance tot!) a devenit foarte solicitata, el a fost obligat sa lanseze primul lant de carucioare la care vindeau 45 de angajati. Tot lui i se datoreaza si adaptarea dispozitivului waffe pentru productia in masa, adaptand schita formei pentru dublarea productiei de waffeuri odata. Daca este sau nu adevarata aceasta varianta, eu una, nu stiu. Dar pot sa va spun ca mai exista inca o varianta pentru inventarea cornetului care spune altceva.

Apare mentionat numele unui alt vanzator de inghetata, Arnold Fornachou, care se zice ca ar fi ramas fara vase curate in timp ce lumea statea la coada la inghetata. Langa el, vindea "zalabia", tot un fel de waffe, un emigrant sirian, Ernest Hamwi, care nu prea avea mare trecere cu produsele lui. Acesta s-a oferit sa ii prepare cornete din waffeuri care au avut mare succes umplute cu inghetata. In 1919, tot in America, a aparut prima inghetata invelita in ciocolata si in 1920 prima inghetata pe bat.

Primul anunt publicitar pentru inghetata a aparut in 1777, cand producatorul Philip Lenzi a anuntat ca „inghetata este disponibila aproape in fiecare zi".

Nici nu este de mirare faptul ca unul din cinci americani sunt morti dupa inghetata. Dar o si impart cu animalele de casa! Dar cei mai mari consumatori de inghetata sunt finlandezii! Si, cum am vorbit despre toti numai despre noi nu, va spun ca primul care a gustat inghetata in Tarile Romane a fost nimeni altul decat Constantin Brancoveanu! Mare amator de mizilicuri, acesta avea un ghetariu sapat in pamant la mare adancime care rivaliza cu cele de la cele mai nazuroase curti renascentiste. Domnitorul se lauda cu cele mai fine sorbeturi, apa de trandafiri, fructe si vin, creme inghetate si siropuri groase pentru ospetii domnesti. La Iasi, in conacul logofatului Constantin Bals, in odaile impodobite cu flori, doamnele serveau cafea, înghetata si siropuri. In perioada interbelica, la cofetaria fratilor Capsa se servea cea mai buna inghetata, preparata dupa retetele renumitilor bucatari francezi de insusi maestrul in ale artei culinare, Boissier. Delicioasa inghetata a devenit foarte competitiva. Canadienii din Alberta au vrut sa demonstreze afectiunea lor fata de inghetata si au construit in 1988 cea mai mare inghetata realizata vreodata. Ea cantarea 25.000 de kg. Cel mai mare sandwich din inghetata a fost realizat din efortul comun a foua fabrici: una de copturi, iar cealalta de …tabla! V-ati intrebat vreodata de cate ori trebuie sa plimbati limba de jur imprejurul unei cupe pana terminati o inghetata la cornet? De 50 de ori, spun specialistii!

Dar cum unii sunt prea lenesi, chiar si cand e vorba de inghetata, britanicii au inventat deja celebra inghetata rotativa! Doamne, dar cum ar fi sa ti se scranteasca limba! Sau sa ti se luxeze mana! Mai bine stai doar cu limba scoasa! Excentricii intotdeauna si-au pus mintea la bataie si au inventat… neinventatul! V-ati pus vreodata problema care este cea mai scumpa inghetata din lume? Aici e inghesuiala ma-re! Mare de tot! In Anglia, dar si in Scotia, renumitele case Langage Farm si Winstones Icecream vand CUPA de inghetata la 80 de LIRE! Celebra cofetarie newyorkeza, Serendipity, la aniversarea a 50 de ani de la infiintare, a fabricat cea mai scumpa inghetata de pana atunci, Grand Opulence Sundae, vanduta la fantasticul pret de 1000 de dolari.

Ea era formata din 5 cupe de inghetata de vanilie tahitiana, din vanilie de Madagascar, ciocolata pretioasa, acoperite cu frunze din aur de 23K , totul fiind decorat cu fructe din cele mai scumpe, drajeuri aurite si alte ingrediente rare. Imaginati-va acest delir gustativ pus intr-o cupa de cristal pretios si servita cu o lingurita de aur. Acum nu se spune daca in pret intrau si cupa, si lingurita sau doar inghetata! Dar nebunia nu s-a oprit aici, pentru ca 3 ani mai tarziu, aceeasi cofetarie avea sa lanseze Frrozen Haute Chocolate la pretul fabulos de 25.000 de dolari, realizat din cele mai scumpe trufe si din 28 de esente rare de cafea aduse de pe intreg mapamondul, totul fiind poleit cu 5 grame de aur comestibil.

De data asta pana ce si cupa era aurita si decorata cu diamante albe si crem, la fel ca si celebra deja lingurita de aur. Si asa a inceput nebunia! Au urmat alte excentricitati: Three Twins Icecream, un fel de banana split, vantuta la pretul de 60.000 de dolari portia al carei topping este realizat din trei vinuri rare: Vintage Port (1960), Chateau D’Yquem si Trockenbeerenauslese. Lingurita de aur a fost inlocuita cu alta antica din argint, realizata in 1850, ca pentru un desert regal! Cine e destul de tampit sa dea banii astia pe o portie de inghetata e recompensat cu un sejur pe muntele Kilimanjaro. Pentru ca producatorul a fost istet, a promovat astfel intalnirea anuala a celor care protesteaza impotriva incalzirii globale!Cald cu cald se scoate si frigul cu frig!
Si daca tot am zis ca inghetata este desertul cu aroma de vacanta, iata ce va spun:

• daca ajungeti la Venetia, sa stiti ca pana ce si gondola face o oprire pret de o inghetata. Se zice ca cea mai buna inghetata din lume aici se mananca.

• tot pentru romantici, inghetata buna pe mananca si la Praga. Oricum va fi dificil de ales, caci aici extraordinar de bune sunt renumitele clatite umplute cu inghetata ("palacinky") sau gem de fructe, glazurate cu frisca si migdale.

• daca mergeti catre nord, in Elvetia nu se mananca doar castane coapte, ci si delicioasa inghetata. In Zurich, la restaurantul "La Salle" puteti savura nebunia de inghetata de wasabi asezonata generos cu felii de ananas.

• daca sunteti curiosi cum e ighetata orientala, mergeti in Turcia. Poate nu gustul ei ne da pe spate pe noi, europenii, cat mai cu seama ritualul! In primul rand, trebuie sa va inarmati cu rabdare! Inghetata este facuta din salep si mastic, care face inghetata ca o guma. Multi comercianti turci, ca sa ti se lungeasca privirile si sa mori acolo de pofta sub privirile lor, fac spectacole de jonglerii cu cornetele si bucatile de inghetata!









• daca preferati locurile exotice, mancati o inghetata in Bali. Or sa va placa spectacolele traditionale de dans, peisajele superbe, siragul de insule, vulcanii, jungla, dar mai cu seama inghetata!

Cum va spuneam, parsiva este industria asta a inghetatei.

Si pentru ca te joci cu ispita, advertiserii s-au dat si ei in spectacol si au nascocit cele mai traznite mesaje, au folosit cele mai neasteptate imagini.

Una dintre campanii n-am uitat-o niciodata! Italienii au vrut sa cucereasca piata de profil din Marea Britanie si au lansat inghetata cu sloganul "conceptia imaculata" , slogan asociat imaginii unei calugarite gravide care manca, cu pofta, dintr-o ... inghetata, preoti care sa sarutau patimas sub alt slogan la fel de indraznet "credem in salivare".

Desi a fost urmata de o ploaie de reclamatii de la credinciosii jigniti de mesajele si imaginile de promovare, inghetata a avut mare succes. Prin urmare, a meritat si un proces.
Dar si fetele noastre frumoase au promovat pe mapamond inghetata, una dintre ele fiind  Catrinel Menghia. priviti-o si voi promovand inghetata italiana.

La final am sa recunosc faptul ca nu mi-am propus sa va conving sa mancati inghetata! Ci doar sa va spun cat de mult imi place mie sa o mananc! Si-mi doresc sa fie cat mai mare, sa nu se termine niciodata si sa nu fie vara fara inghetata! Indiferent ca este zi sau noapte