"The Great Gatsby": Tobey Maguire - ”You can`t redo the past”

Nu cred ca exista cineva care sa nu fi citit romanul lui F. Scott Fitzgerald, "The Great Gatsby", care a fost publicat in anul 1925 si a devenit unul dintre cele mai cunoscute romane ale lumii. De-a lungul timpului, dupa acest roman s-au realizat cinci ecranizari: prima apartine anului 1926, in perioada filmului mut, cu regia semnata de Herbert Brenon, considerata cea mai fidela adaptare a cartii, dar care i-a nemultumit atat de tare pe Fitzgerald si pe sotia sa, Zelda, incat au parasit sala inainte de final. Dupa eveniment, Zelda i-ar fi scris fiicei sale, Scottie, o scrisoare in care afirma ca filmul i s-a parut ingrozitor. Urmatoarea ecranizare a fot facuta in 1949 de catre regizorul Elliott Nugent despre care nu stiu mare lucru. Filmul din 1974 apartine regizorului Jack Clayton si a fost realizat dupa scenariul scris de catre Francis Ford Copola, avandu-i in rolurile principale pe actorii Sam Waterston, Mia Farrow si Robert Redford.

Aceasta ecranizare reprezinta cea mai cunoscuta si apreciata versiune. Dupa premiera filmului, scriitorul Tennesse Williams a scris in „Memorii": „mi se pare ca mare parte dintre povestile si faptele mele ar putea constitui un material interesant si profitabil pentru cinematografia contemporana daca ele ar ajunge pe mana unor maestri ai regiei precum Jack Clayton, care a facut din «Marele Gatsby» un film chiar mai bun decat romanul lui Scott Fitzgerald." In anul 2000, Robert Marcowitz a realizat adaptarea pentru televiziune a aceluiasi roman pe care nu am vazut-o si ajungem astfel la filmul a carui premiera a avut loc in acest an la Cannes, regizat de catre Baz Luhrmann.

N-am sa ma apuc sa vi-l povestesc, deoarece sunt convinsa ca toti stiti subiectul. Ceea ce va pot spune este ca aseara m-a impresionat in primul rand maniera in care cei trei actori au dat viata personajelor si aici fac referire la Leonardi DiCaprio in rolul lui Gatsby, Nick Carraway in rolul lui Tobey Maguire si nu in ultimul rand de actrita Carey Mulligan in rolul lui Daisy, iar in al doilea rand decorurile absolut luxuriante care redau intocmai America anilor 1920, in plina explozie de de prosperitate economica, minunatele costume semnate de Miuccia Prada, accesorii care iti sparg retina prin opulenta si stralucire. Filmul debuteaza cu Tobey aflat internat intr-un sanatoriu si caruia i se recomanda terapia prin scris. Ecranizarea este rotund realizata de vreme ce filmul incepe si se termina avandu-l pe Tobey prezentat in aceeasi ipostaza: de narator al propriilor experiente de viata, un fel de translator al tuturor situatiilor si personajelor cu care a interactionat pana in momentul internarii lui , si implicit de personaj. Dincolo de aparenta poveste a sarmanilor oameni bogati care sunt condamnati sa traiasca intr-o nefericire continua care se amplifica in petrecerile luxuriante, in relatii amoroase extraconjugale, in sentimente superficiale, se contureaza si personalitati puternic marcate cum este aceea a lui Jay Gatsby, o celebritate locala, un barbat extrem de bogat, charmant si enigmatic, gazda unor petreceri in care invitatii nu l-au vazut niciodata.

Vecinul sau, Tovey Maguire nu rezista ispitei de a vedea cu ochii lui aceasta lume fascinanta si extravaganta. Fara sa vrea si fara sa stie el intra intr-o lume nebuna, manageriata de catre obsesii si dureri ascunse, pentru ca in spatele acestei opulente ametitoare, Jay ascunde o mare tristete legata si generata de femeia pe care o iubeste si care apartine altuia: Daisy Buchanan, interpretata atat de delicat de actrita Carey Mulligan. Aceasta se complace intr-o casnicie de suprafata, este macinata de gelozie cand afla ca sotul ei are o amanta, dar nici nu poate sa se ridice la intensitatea iubirii lui Jay, fiind in stare sa ii impartaseasca sentimentele. Desi frumoasa si isteata, ea este un fel de victima a societatii americane care a transformat-o intr-o femeie frivola si slaba, incapabila sa isi construiasca singura destinul. Faptul ca in anul 1920 jazz-ul era in mare voga l-a determinat pe Baz Luhrmann sa fie foarte selectiv cu cel care avea sa decida coloana sonora a filmului. El l-a ales pe Jay-Z, iar acesta a facut o selectie a melodiilor interpretate de: Beyonce, Florence Welch, Bryan Ferry, Jack White si Lana del Rey. Acum cine stie daca F. Scott Fitzgerald nu s-ar fi ridicat din nou de pe scaun si ar fi parasit sala deoarece muzica este mai mult moderna si nu prea are mare legatura nici cu foxtrot-ul, nici cu charleston-ul. Poate s-a dorit o apropiere a subiectului de muzica gustata astazi de catre publicul tanar?!?Este o presupunere si o parere personala. Au fost si cateva incercari de a sparge tiparele cartii, de a iesi din acele unduiri atent relatate in carte cu privire la personalitatea personajelor si , dupa vizionarea filmului, chiar am scos cartea din biblioteca si am cautat pasajul care se refera la scena in care Tom Buchanan il duce pe Nick, varul lui Daisy, la amanta lui unde se consuma acea scena a betiei incarcata de sexualitate aluziva. In carte, aceasta scena nu apare si cred ca aceasta insertie a avut acelasi scop: aducerea subiectului cat mai aproape de superficialitatea relatiilor din prezent. Atunci cand s-a decis sa faca acest film, regizorul Baz Luhrmann a stiut din start cui va da rolul lui Jay Gatsby, dar pentru rolul lui Daisy alegerea a fost ceva mai grea. La casting au fost invitate actritele Carey Mulligan, Amanda Seyfried, Keira Knightley, Blake Lively, Scarlett Johansson si Jessica Alba. Regizorul Baz Luhrmann este cunoscut iubitorilor de film datorita ecranizarilor "Moulin Rouge", "Romeo and Juliet" si "Australia". Ca si concluzie pot sa va spun ca si de aceasta data cartea a batut filmul! Dar un roman de acest gen greu ar putea fi pus pe pelicula si sa lase cartea in urma. Dar sunt datoare si sa recunosc faptul la DiCaprio a facut, din nou, un rol de zile mari.

Vengo

Astazi am vazut filmul"Vengo", o productie despre care regizorul avea sa spuna ca este un film despre muzica adevarata, despre dansul ca o declaratie de dragoste, despre onoare, despre razbunare, despre suferinta, despre familie si loialitate, este un imn pentru viata, "un imn la spiritul mediteranean".

Tony Gatlif ( numele real Michel Dahmani) este un regizor de film francez, care lucreaza ca scenarist, actor si producator. Nascut intr-o familie de tigani cu origini andaluze, acesta s-a straduit timp de 20 de ani sa faca o pelicula despre "atitudinea" flamenco si se pare ca, o data cu premiera flimului "Vengo", i-a si reusit. Faptul ca mama sa era de origine rroma explica de ce aproape fiecare film realizat de Tony Gatlif aduce ca tema de dezbatere alienarea sociala, politica si culturala a comunitatilor de tigani din Europa si de ce muzica este prezentata ca un mod de viata, fiind de fapt unicul si adevaratul personaj.

Doua sentimente strabat filmul de la un capat la altul: datoria razbunarii care exclude orice forma de iertare si apasarea mortii, pe care personajul principal este obligat sa o poate pe umeri, trecand testul celui care este obligat sa iubeasca si sa urasca, sa planga si sa rada, sa traiasca euforia si bucuria vietii. Inca de la inceput filmul debuteaza cu o melodie cu accente dramatice care insoteste cortegiul celor care conduc un mort pe care nu il vedem catre locul de veci. Nu intriga este aceea care tine privirea lipita de ecran ca timbrul de plic, ci muzica extraordinara in care regizorul a folosit nume cu greutate in traditia flamenco: La Paquera de Jerez, Ahmad Al-Tuni (unul dintre ultimii mari maestri ai sufi-ului egiptean, un fel de "cante jondo"), Tomatito si La Caita. La Caita este o cantareata flamenco care a mai jucat si in alte filme ale lui Tony Gatlif , in "Latcho Drom" din 1993.

 Intr-o scena esentiala in film, unul dintre bodyguarzii lui Caco observa ca un copac are "duende" - un termen pe care poetul Federico Garcia Lorca l-a folosit cu referire la sufletul misterios, intunecat si pasionant al pamantului. De fapt, conceptul de duende este crucial pentru flamenco, la care Gatlif face referire de mai multe ori pe parcursul filmului si care a fost tradus prin puterea de a atrage prin magnetismul personal. Gatlif descrie "duende" ca pe un fapt magic, "o transa in care esti introdus si initiat intr-o stare de grație". Filmul este un pretext pentru a da prilejul privitorului de a asculta si a vedea dansurile flamenco.

Personajele principale implicate in poveste nu paticipa la aceste explozii de dans si cantec, ei sunt martori exteriori, filtre emotionale, ei raman captivi in pasiunile si durerile care ii mistuie. Muzica ii ajuta sa isi dezvaluie sentimentele. Povestea implica un conflict de sange intre doua familii rivale din Sevilla: pe o mosie mare in campiile din Andaluzia din sudul Spaniei, unde isi conduce afacerile Caco, un barbat mandru si seducator, liderul clanului sau, care este inconjurat de multi prieteni. Dar moartea recenta a fiicei sale i-a adus multa suferinta. El ii viziteaza altarul zi si noapte si nu reuseste sa isi gaseasca alinarea decat atunci cand se afunda cu trupul si sufletul in muzica flamenco. Caco a transferat dragostea si devotamentul catre nepotul lui, Diego, interpretat magistral de Oreste Villasan Rodriguez, care sufera de paralizie cerebrala, dar este dornic de a experimenta cat mai mult din lumea exterioara.

Dar exista un obstacol in calea relatiei lor, Mario, fratele lui Caco, care este tatal lui Diego. Acesta s-a ascuns in Maroc, dupa ce a ucis un membru al familiei Caravacas, clanul rival care a jurat razbunare, iar obiectivul razbunarii lor este Diego. In ciuda mandriei lui, Caco decide sa mearga la fratii Caravaca, fiind constient ca cineva trebuie sa plateasca si sa rupa lantul razbunarilor. Din sentimentul onoarei si al datoriei fata de familie, Caco incearca sa negocieze un armistitiu intre cele doua clanuri, dar fara rezultat. Incercand sa rupa firul razbunarii, el isi asuma propria moarte in schimbul vietii lui Diego. Finalul, acel concert de percutie realizat din toate piesele auto care acompaniaza sfarsitul lui Caco, aduce toate elementele si simbolurile filmului impreuna. De fapt este un cantec grecesc compus de Giorgos Katsaris si Tsaknis Dionissis numit "Cantecul tiganilor":

"no tengo Lugary
no tengo paisajeyo menos
tengo Patria"

"Nu am nici un loc
Nu am nici o țară
Nu am nici o patrie"

Caco isi regaseste in moarte fiica, pe Pepa, iar viata lui Diego este salvata si razbunarea consumata. Desi viata i-a dat talent si frumusete, faima si seductie, Caco este sfasiat in interior. El este cel care a pierdut ceea ce iubea cel mai mult si este obligat sa traiasca cu povara trecutului, in remuscare si durere. Antonio Canales joaca rolul lui Caco, interpretand extraordinar rolul lui dramatic. "Vengo" este vitrina din care pot fi admirate femeile vibrante: care danseaza cu pasiune si nerv, care canta in acorduri de bocet, care varuiesc in fiecare dimineata mesajele de razbunare scrise noaptea pe ziduri, care curata urmele petrecerilor in care moartea si viata danseaza impreuna, care nu lasa memoria Pepei sa se stinga. La fel cum vorbim de galeria barbatilor necrutatori, macinati de dorinta razbunarii, sensibili la femeile din jurul lor, orgoliosi si nemilosi in relatiile cu membrii clanului rival, carora le place sa petreaca in mijlocul prietenilor si familiei.

Regia si scenografia filmului apartin lui Tony Gatlif, coloana sonora lui Regis Leroux. In rolurile principale: Antonio Canale, Orestes Villasan Rodriguez, Antonio Perez Dechent, Bobote, Juan Luis Corrientes.

Duende - un parfum ca un dor

In tinerete, am avut un parfum care se numea Duende. Flaconul simplu, ca un angajament in alb, tinea captiv un parfum delicat, floral. Avea un miros complicat, aproape misterios. Intotdeauna m-a interesat povestea din spatele aromei, ca si cand puterea lui narativa mi-ar putea influenta, pasager, destinul. Am incercat atunci sa deslusesc taina acestui parfum spaniol, dar abia astazi am ajuns la sensul mirosului, dincolo de cuvinte. Initial, numele era folosit pentru descrierea unei entitatati mitice, un spirit care poseda oamenii si creeaza sentimentul de veneratie. Dar lingvistica actuala ofera un alt inteles, care face referire la puterea misterioasa pe care o poate genera o opera de arta asupra privitorului ei, bulversandu-l emotional. Un fel de fata morgana care iti umple narile si pune stapanire pe mintile tale. Jesus del Pozo, creatorul parfumului, a mers cu dorinta sa chiar mai departe si a cerut colaboratorilor sai, Olivier Cresp si Alberto Morillas, sa inventeze aroma perfecta care descrie pasiunea dansatorilor de flamenco atunci cand se daruiesc total dansului, cand se pierd in valtoarea pasiunii si a miscarilor cu personalitate, miscarilor incarcate de excitatia olfactiva a sublimului, incat privitorii cad prada magiei ritmurilor si culorilor.

Frumoasa definitie pentru un parfum. Dar pe cine bulverseaza mai tare: pe acela care il foloseste sau pe cel ce se lasa sedus? Parfumul a fost lansat in 1992, iar notele de varf ale parfumului sunt bergamota, mandarina, floare de tei si pepene. Notele de mijloc includ mimoza si ylang-ylang. Baza este alcatuita din lemn de santal, lemn de cedru, cimbru si pelin. Desi unii specialisti malitiosi sunt de parere ca Duende contine cateva note similare cu XS Pour Elle, efectul este aproape diametral opus. Parfumul are arome usoare, marine si se cere a fi flosit pe durata zilei sau atunci cand vreti sa mergeti sa dansati pana la epuizare. Nota dominata este data de pepene. Pe-atunci nu ma gandeam ca parfumul, in plan senzorial, reprezinta o promisiune de cunoastere. O forma de a te defini in plan spiritual si afectiv ca personalitate. Chiar daca azi sunt fidela "parfumului meu", inca flirtez cu alte 2-3 parfumuri pe care le schimb constant, in functie de varsta, de anotimp, de eveniment, de capricii. Pe altele mi le-as dori inapoi, pentru ca ma leaga de ele mirosul unor amintiri, senzatii, taceri sau bucurii. Dar niciodata nu le-am mai adus. Le-am lasat in trecutul meu ca sa am placerea reintoarcerii la ele: Duende, Versus, Samsara si lista ar putea continua. Din pacate, Jesus Del Pozo a plecat dintre noi in anul 2011, dar firma pe care a construit-o exista si astazi. Parfumurile sale sunt mai greu de gasit in magazinele de specialitate din Europa, dar pentru cele care mergeti in Spania, va sugerez sa il incercati.
　

Let's go to London!

Mie imi place Londra. Mi se pare un oras cu staif, aristocratic. Evident ca fiica mea m-ar corecta imediat: Londra turistica nu este aceeasi cu Londra din suburbii. Asa este, nu contest, dat Londra turistica este superba! Eu una nu ma mai satur sa aflu lucruri noi despre acest oras cu o istorie fascinanta.

Dar cel mai mult ma atrag acele ciudatenii pe care nu foarte multi le stiu despre aceasta capitala minunata.

Si pentru ca tot e "in trend" criza financiara, voi face prima referire la o alta, cea din 1696, generata de urmarile razboaielor purtate cu Irlanda. William al III-lea a gasit o modalitate absolut originala de a duce bani in visteria regatului, nascocind taxa pe ferestre. Astfel, cei care aveau mai mult de 6 ferestre, scoteau bani din buzunar! Timp de 155 de ani, englezii au platit taxa pe fereastra! In 1851 cand aceasta a fost scoasa, a fost introdusa alta in loc, taxa pe imobil. Daca multi isi zidisera ferestrele ca sa diminueze valoarea taxei pe lumina naturala, taxa pe casa n-a mai putut fi ocolita. O lege datata inca din sec 17, din perioada lui Oliver Cromwell, si aflata inca in vigoare interzice consumarea traditionalei placinte cu mere si stafide in ziua de Craciun.

Si, daca tot suntem la capitolul de "legi ciudate", trebuie spus ca prima amenda auto a fost data in Londra anului 1896, cand un sofer care conducea cu o viteza de 13 km/ora a lovit-o mortal pe Brigit Driscoll. Acesta a fost primul accident de circulatie considerat grav din intreaga lume. Soferului i s-au acordat circumstante atenuante deoarece conducea masina de 3 saptamani, iar circulatia nu era legiferata.

Daca facem un salt in prezent, amenzile pentru parcarea neregulamentara nu sunt valabile decat in situatiile in care politistul poarta cascheta atunci cand pune hartia cu amenda pe capota autoturismului. Legea de astazi obliga taxiurile londoneze sa care un balot cu fan in portbagaj! Initial, prevederea legala spunea ca nu e permis sa tii caii flamanzi. Acest obicei isi are originea din perioada in care strazile londoneze erau pline cu trasuri trase de cai si fiecare dintre ele trebuia sa care un balot de fan pentru cal. Astazi, toate taxiurile sunt inregistrate sub denumirea de "Hackney Carriage" si cum legea nu a fost abrogata niciodata, noile trasuri galbene cu cai putere ar fi obligate sa care in portbagaj balotul pentru caii imaginari. Asta nu inseamna ca o si fac!

Daca sunteti gravida si aveti probleme cu vezica, aveti voie sa va usurati oriune, inclusiv pe bancheta din spate a taxiului! Legea va permite sa o faceti chiar si in cascheta politistului.

In cazul in care vreti sa trimiteti vreo scrisoare, sa nu indrazniti sa lipiti timbrul cu chipul Reginei Eisabeta asezat cu capul in jos, deoarece acest gest este considerat un delict similar cu inalta tradare!

Inca din perioada medievala, in orasul englezesc York, este in vigoare legea care permite oricarui cetatean sa ucida orice scotian daca are asupra sa arcul si tolba cu sageti.

In 1666 a avut loc marele incendiu londonez in care s-au inregistrat distrugeri fara precedent.

Sub flacarile focului s-au naruit 87 de biserici, printre care inclusiv Catedrala St Paul, si peste 1300 de case.

Cei care sunt nascuti in Londra sunt porecliti si astazi Cockney. Acest termen a fost folosit pe vremuri de catre clasele superioare pentru a - i caracteriza pe cei din clasa muncitoare. Legenda spune ca odata niste copii din clasele de jos, cand ar fi vazut pentru prima oara niste cocosi, ar fi intrebat un getleman daca acestia necheaza (do cock neigh?), de aici provenind termenul de cockney. Cei instariti au folosit de-atunci termenul pentru a caracteriza persoanele sarace si fara educatie, iar cum muncitorii erau atat de multi…

In 1837, daca un barbat saruta o femeie impotriva vointei ei, legea ii permitea acesteia sa il muste de nas oricat de tare poftea.

Tot Londrei ii apartine primul refugiu pe mijlocul străzii care dateaza din 1864 si a aparut pe strada St. James. Refugiul este legat de numele Colonelului Pierpoint care se temea ca va fi calcat de noile masinarii ce inlocuisera trasurile trase de cai atunci cand traversa strada catre clubul Pall Mall. Si, cum de ce ti-e frica nu scapi, a fost calcat de un taxi la inaugurarea clubului.

Cred ca multi dintre voi stiu cantecul "London Bridge is falling down". Cantecul are o vechime de 1000 de ani si dateaza din perioada in care podul a fost daramat de catre saxonii inarmati cu barci si funii.

Daca e sa vorbim de lucruri mai rafinate si ne ridicam ochii catre faimosul Buckingham Palace, acesta a fost ridicat pe vechiul asezamant unde pana in 1702 functiona un faimos bordel.

Din acest motiv se crede ca palatul este bantuit de spiritele lui Henric al VII-lea, Regele George, Charles I, Elisabeta I si alte umbre incoronate.

Pe la mijlocul sec 18, cimitirele londoneze erau suprapopulate, astfel incat, vis-à-vis de gara Waterloo s-a construit o gara pentru … morti! Sa nu va imaginati niste zombi stand la coada la bilete sau asteptand trenul pe singurul peron pe care il avea. Mortii erau dusi in gara, imbarcati in vagoane si dusi in cimitirul Brookwood Surrey. Gara era dotata inclusiv cu sala de asteptare, dar nu pentru morti, ci pentru insotitorii lor! Si cu o capela care inca mai exista, desi a fost inchisa dupa bombardamentele din 1944.

In Londra pana ce si banalele borne de la coltul strazilor au istoria lor! Initial, ele au fost facute din tunurile capturate de la francezi in batalia de la Trafalgar din　1805. Devenind foarte populare, cand originalele s-au uzat, s-au facut copii, dar unele dintre cele originale inca mai exista.

Daca v-ati intrebat de ce poetul Ben Johnson are o piatra funerara atat de mica in Westminster Abbey, raspunsul este ca era atat de sarac, incat urmasii n-au avut bani pentru un loc normal de mormant, in care sa fie inmormantat asezat pe orizontala, asa ca a fost inmormantat in picioare.

Daca am ajuns in aceasta catedrala, sa vorbim putin si despre statuia lui Handel din Westminster Abbey, care are urechile unei domnisoare deoarece sculptorul Louis Francois Roubillac a considerat ca urechile lui Handel erau cam urate.

Se zice ca ora exacta se da de la Big Ben, din turnul St. Stefan al Parlamentului. Multi considera acest ceas ca fiind cel mai mare ceas din Londra; total gresit! Cel mai mare ceas londonez este cel amplasat pe casa Shell Mex din Strand, cladire in care, in 1933, era sediul firmei Shell Oil.

Tot in Parlamentul britanic nu ai voie sa intri cu armura pe tine, deoarece in 1313 a fost data o lege in acest sens si tot aici este ilegal sa mori in incinta acestei cladiri. Daca vreti sa sfidati legea, puteti incerca sa le faceti in ciuda. E pe riscul vostru. Post mortem. Dar sa revenim la cele lumesti.

Podul Waterloo a fost construit din beton armat si granit de catre femei, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, deoarece barbatii erau plecati pe front. Daca venim mai aproape de prezent, atunci mai trebuie sa mai fac unele precizari.

Primul Mall din lume a fost construit de catre Lordul Burlington pentru iubita lui sotie si prietenele acesteia langa Piccadilly Circus, ca sa le ofere un spatiu de recreere si shopping.

The House of Commons este singura cladire din Regat in care ii este interzisa Reginei intrarea in cladire pe motiv ca nu este membru. London Eye, cea mai inalta roata din lume cu o rotatie completa executata in 30 de minute, a fost construit pentru distractia londonezilor si a celor care le viziteaza capitala. Desi am fost de cateva ori in Londra, nu am avut niciodata rabdarea sa stau la coada imensa de turisti.

Dar am folosit metroul care insumeaza peste 400 de scari rulante si care ar putea acoperi de cateva ori diametrul pamantului pe distantele parcurse. Daca nu stiati, anual in metrou sunt uitate peste 80.00 de umbrele. In Londra exista multe pub-uri, dar legea interzice sa te imbeti. Cam greu de spus in ce proportie este si respectata.

Daca mergeti in nordul orasului, intr-o zona cosmopolita, veti ajunge in Camden Town, un mic oras amplasat intr-altul mare, in care stilul punk se imbratiseaza cu cel retro si cel vintage. Strada principala gazduieste magazine care vand cele mai diverse lucruri, iar pe fatada cladirilor sunt ancorate firme si reclame luminoase dintre cele mai traznite. Putin mai jos se afla bazarul in care se vand lucruri vechi si care trebuie obligatoriu vazut.

Londra este frumoasa prin tot ceea ce o defineste. Nu am pretentia ca am spus totul despre ea, dar sper ca aceste informatii sa va starneasca putin curiozitatea si sa o luati in calcul pentru concediile voastre viitoare. Nu toata lumea are sansa ca sa mearga in interes de serviciu. Pana la urma, e bine oricum! Doar sa ajungeti!

　

　

　

"Trei, Doamne, si toti trei": O. Sulutiu, A.Holban si Z. Stancu

In perioada interbelica existau cateva localuri in care lumea boema a capitalei se-ntalnea sa puna tara la cale. Nu erau multe, ci doar cateva, strategic plasate si cu clientela fidela. Fie ca se numea Fialkowski, Kubler, High-Life, Cafe de la Paix, Cafeneaua Corso, Terasa Otetelesanu sau Cafeneaua Capsa, scriitori si oameni politici, actori si regizori, pictori si ziaristi aveau trecute in program deja renumitele intalniri din localul preferat. Indubitabil, cea mai renumita era Capsa, situata la intersectia strazilor Calea Victoriei cu Edgar Quinet, unde isi faceau veacul Take Ionescu, Dinu Bratianu, Constantin Nottara, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady sau Iancu Brezeanu. Nicolae Crevedia a imortalizat celebra cafenea in versurile:

„La Capsa, unde vin toti seniorii,

Local cu doua mari despartituri,

Intr-una se manaca prajituri,

In alta se manaca scriitorii.”

Insusi Tudor Arghezi incercase sa faca portretul capsistului dedicat care „e un individ inteligent si primejdios si critica reala se face la Capsa, nu in presa literara. Daca esti prost la Capsa este imposibil sa fii inteligent altundeva, macar in scris” pentru ca acolo treceau testul doar cei care dovedeau „rezistenta si spirit”.

Arghezi nu frecventa doar Capsa, ci si Cafeneaua Corso, amplasata mai jos, pe dreapta, tot pe Calea Victoriei, peste drum de Palat, nu departe de frumoasa gradina a Atheneului. Inauntru, mesele erau incadrate de lojele comode, imbracate in catifea. In fundul localului, chiar langa zid, se afla o masa intinsa, rezervata de regula artistilor, ziaristilor si scriitorilor. Fiecare avea masa lui: masa din stanga era rezervata ardelenilor, criterionii aveau ocupata masa de langa ferestrele ce dadeau spre Calea Victoriei, in loje stateau politicienii. Aici isi petreceau veacul scriitorii: Liviu Rebreanu, Anton Holban, Urmuz, Ion Minulescu, Ion Barbu, Al. O. Teodoreanu, N. D. Cocea, Cezar Petrescu, Nicoale Davidescu, Camil Petrescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Mircea Damian, Horia Roman, Octav Sulutiu, Zaharia Stancu, Camil Baltazar, Nicoale Crevedia, Constantin Nisipeanu si multi altii. Intalnirile aveau un rol esential, dupa cum afirma Rebreanu, fiindca acolo „se discuta asupra ultimelor noutati literare, se aduc manuscrise, fiind singurul mod de a ne intâlni. Cafeneaua are si atitudine critica, destul de muscatoare. Cei care vorbesc de rau probabil nu pot infrunta parerea confratilor.” Acest „parlament literar”, cum il numea Arghezi, era temut si respectat de catre fiecare aspirant la statut de literat. Si trebuie stiut ca nu numai manuscrisele se bucurau de atentia sporita a celor care frecventau deja celebrele localuri, ci si viata si patimile celor care isi puneau viata la bataie precum operele literare. Intre toate aceste personalitati literare au fost trei amorezi care s-au luptat pentru o singura femeie. Si, daca numele Lydiei Manolovici nu va spune nimic, cred ca e timpul sa ne asternem la povesti. Pentru ca frumoasa evreica interbelica a pus literatura pe jar si s-a transformat in multiplu personaj literar! Lydia a fost fiica a unui evreu bogat, o tanara frumoasa, capricioasa si usuratica, care nu s-a sfiit sa cocheteze cu Octav Sulutiu si Anton Holban si sa aiba o relatie de amor cu Zaharia Stancu, doar din dorinta de a colectiona intelectuali si de a vedea pe viu „cum saruta un nuvelist sentimental".

Cel care a descoperit-o si a iubit-o patimas a fost Octav Sulutiu, pe vremea aceea scriitor talentat, sarac si mai putin aratos. "Lydia! Ce proaspata, frumoasa si draga fata!", scria el in jurnalul: "Talia pe care am imbratisat-o. Sanii tai mici. Si sufletul care pulseaza din tine ca apa limpede dintr-o fantana. Blandetea si intelegerea ta... Sufletul ti l-am cules de pe buze, in sarutari. Pielea alba. Ochii tai albastri sunt clari si frumosi. Genele marunte si regulate fac o linie fina, neagra, sub pleoapele inchise. Aa vrea sa-ti pazesc somnul, sa-ti simt rasuflarea. Fruntea ta e calma. Si toata esti calda, calda... Am tinut odata mana mea alaturi de soldul tau, fara sa-l ating si caldura lui m-a dogorit. Lydia! Esti ca o fantana curata... Picioarele tale subtiri si soldurile ca arcuri. Inaltimea ta e ca o tulpina florala. Si parul de castana coapta. Si parfumul corpului tau bun si feciorelnic". Tanarul scriitor si-a construit o lume a lui care nu avea nimic in comun cu realitatea imediata: "Alaltaieri am fost la Lydia. N-a putut ramane seara cu mine. Si cand am plecat eram plin de un sentiment de calm, de securitate, ca si cand aa fi avut cele mai placute momente de convorbire cu ea. M-am trezit bucuros ca n-a stat cu mine (...) As vrea sa stie ca o iubesc, dar ma tem de momentul acela. Si de aceea ma ascund. Simt ca incepe sa-mi devie prea necesara (...) Acum pun intre Lydia si mine banii ei si familia, care desigur ca nu m-ar vrea. Si nu vreau sa abuzez de ea". A iubit-o atat de mult incat i-a scris si un roman, „Ambigen”, iar pe Lydia a transformat-o in personajul principal: "Lucrez la aparitia romanului nostru: al Lydiei si al meu. Caci daca n-ar fi fost increderea ei, admiratia ei, stimulentul ei permanent, sigur ca nu l-as fi scris. Dar atata m-a impins, atata m-a supravegheat, atata s-a interesat de mersul acestui roman, incat am fost obligat sa-l scriu si l-am scris de dragul ei... Ambigen. Apare in fine. Ce destin va avea?"

Dar tanara se visa muza si a plecat mai departe in pelerinaj literar, in bratele prietenului lui Sulutiu, Anton Holban, si el scriitor tanar, talentat si sarac, care a scris romanul „Jocurile Daniei” , adica povestea a doi tineri "care cred ca se iubesc si totusi nu-si pun nici o intrebare esentială". Dania nu era alta decat rasfatata Lydia, metamorfozata, din nou, in personaj de roman. Holban scria in cartea sa: „Nu sarutarile pe gura, care o emotioneaza intr-o asa de mare masura, ma conving de puterea dragostei ei, ci cand imi ia mana in fuga si mi-o saruta, inainte ca sa bag de seama si sa ma impotrivesc. Cu toata umilinta, ca si cum n-ar fi o fata dupa care se tin admiratorii, vedete de cinematograf. Si cu delicii, caci nu-si inchipuie ca gestul ei ar fi cu totul nepermis. Cand imi tine mana in mana ei, am impresia ca legatura dintre noi nu s-ar putea intrerupe". Sulutiu a turbat de gelozie si a rupt prietenia cu amicul sau, scriind in jurnalul personal: “Pe Holban il urasc, l-as insulta, l-as bate, l-as ucide.” si s-a razbunat scriind un pamflet intitulat „Licheaua sentimentala”. Pamfletul a trezit reactii in lumea literara, unii , precum Minulescu, chiar i-au aratat obrazul. Sulutiu a incercat o explicatie: "Am vorbit cu el vreo jumatate de ora. Nu stiu ce ciudate sentimente se impletesc in mine: il iubeam si il uram in acelasi timp. Adica nu pot spune ca-l iubeam. Dar mi-era drag stiind ca e ceva din apropierea Lydiei. Si simultan simteam un cleste strangandu-mi inima si ura napadindu-ma la gandul ca o iubeste si ca ea l-ar putea iubi".

Desi cei doi rivali doar au visat la nurii Lydiei, au rupt prietenia si au acceptat intr-un final ca frumoasa evreica ii insela, la propriu, cu Zaharia Stancu, nu la fel de boem ca cei doi, nici la fel de sentimental, nici macar inamorat. Acesta a avut tupeul sa se mute in casa parintilor ei, sa traiasca cu Lydia sub privirile tatalui ei, sa scrie si el romanul „Oameni cu jonen” in care a povestit intamplari picante si detalii compromitatoare din viata lor de cuplu, ca in final sa marjeze pe un santaj direct la tatal muzei. Dar batranul nu a cedat si l-a facut mat, prin urmare cartea a fost publicata, iar Lydia, rapid maritata cu un englez bogat. Holban avea sa moara la 35 de ani, Sulutiu s-a incapatanat sa nu isi ierte prietenul, fapt pe care avea sa il regrete ulterior. Singurul care si-a vazut de drum, netulburat, a fost Zaharia Stancu. Probabil ca el nu facea parte din tagma oamenilor cu joben!

Bibliografie:
http://qmagazine.ro/life-style/iubiri-de-scriitor-2/
http://www.taclale.com/viewtopic.php?f=20&t=2237
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/holban-si-prietenul-lydia-si-mitraliera-122630.html

Baile Herculane- "cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent"

Ma gandeam bunaoara ca ar fi bine sa imprumutam si noi anumite practici de la cei mai destepti decat noi, daca asta ne ajuta sa ne cunoastem tara si istoria mai bine.

Pe Travel Channel exista un obicei foarte frumos de a promova o tara sau un oras dupa lucrurile care ii dau valoare si o particularizeaza in mozaicul tuturor frumusetilor care exista pe lumea asta. Si cum iarasi am fost hoinar prin Banat, in loc sa incep cu dezamagirile, deci implicit cu prezentul, voi povesti despre glorie, deci despre istorie! In drumurile mele ratacite am ajuns intr-o statiune uitata, prafuita, naruita in sperante desarte si asteptari zadarnice. Se numeste Baile Herculane.

Ce-ar trebui sa stim despre o alta bijuterie uitata si ignorata a Banatului? Raspunsul este simplu:

·                     ca Aqua Herculis este denumirea latina a statiunii Baile Herculane;

·                     ca statiunea dateaza de aproximativ 2000 de ani si este una dintre cele mai vechi statiuni din lume si cea mai veche din Romania;

·                     ca se afla la o altitudine de 168m deasupra marii si aerul este puternic ionizat datorita izvoarelor termale si padurilor care o inconjoara;

·                     ca se afla la aceeasi latitudine cu Nisa si Venetia si se bucura de un climat mediteranean;

·                     ca sotul Imparatesei Sissi, Imparatul Franz Josef, a spus despre aceasta ca  “in Valea Cernei exista cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent”;

·                     ca statiunea a fost vizitata de numeroase personalitati precum Goethe, Andersen, Imparatul Iosef al II-lea, Imparatul Francisc I si Imparateasa Carolina, de Imparatul Franz Josef si sotia lui, Elisabeta (Sissi), de Arhiducele Carl, iar mai tarziu, de catre Regele Carol al Romaniei si multi oameni de cultura si politici din perioada de dinainte de comunism;

·                     ca statiunea are cea mai frumoasa gara din Romania, construita in perioada 1878 si 1886, dupa planurile arhitectului A. D. Serres, in cel mai frumos stil baroc. Edificiul trebuia sa reproduca in modul cel mai fidel castelul de vanatoare al Imparatesei Maria Tereza din apropierea Vienei. Corpul central, decorat la exterior cu o cupola cu tigle multicolore, alcatuind frumoase figuri geometrice, este decorat in interior cu fresce reprezentand scene din mitologia romana. 

Acestea sunt puse in valoare de niste corpuri de iluminat superb realizate si de prezenta unui orologiu care i-a apartinut lui Paul Garnier. Pe peronul strajuit de colonade imbracate in liane, se afla montat pe perete un alt ceas al aceluiasi renumit ceasornicar.

Din pacate, din gloria de altadata s-a ales si aici praful. De cum cobori din masina sau din tren, saracia te apuca din toate partile si simti cum te doboara. Nu mai gasesti nimic din cocheta statiune de odinioara. Iar istoria isi ascunde si de data asta chipul, rusinata de prezentul caruia ii suntem martori. Deci haineti sa vedem ce a fost odinioara si ce este astazi!

Statiunea este amplasata in vestul tarii, pe malul raului Cerna, in judetul Caras - Severin. Prima sa atestare dateaza din anul 153 d.Hr. In timpul stapanirii Imperiul roman aici au fost ridicate Termele Herculi, (Ad Aquas Herculi Sacras).In timpul civilizatiei romane, statiunea a fost frecventata de catre aristocratia Romei antice, pentru puterile tamaduitoare ale izvoarelor termale descoperite aici. Acesta este motivul pentru care au denumit initial statiunea Aqua Herculis, punand-o sub protectia fiului lui Zeus, Hercules, patronul izvoarelor termale si al puterii si echilibrului dintre forta fizica si cea spirituala. In perioada romana au fost ridicate temple, viaducte, bai inchinate zeilor Hercules, Hygieia si Aesulap. Dintre toate statuile care i-au reprezentat odinioara pe zei doar una mai dainuie astazi, sapata adanc in stanca din Baile Romane. Din acea perioada inca se mai pastreaza apeductele, cateva statui si renumitele bai.

Dupa retragerea armatei romane, baile au intrat intr-un con de umbra si au rezistat eroic atat populatiilor migratoare, cat si ocupatiei turcesti. Dar aveau sa renasca o data cu trecerea Banatului in componenta Imperiului Habsburgic in anul 1717. Astfel, din 1736, in timpul generalului Andreeas Hamilton, fost guvernator al Banatului in timpul domniei Imparatului Carol al VI-lea, statiunea a inceput sa fie modernizata renovandu-se: baile, caile de acces, cladirile de referinta. Guvernatorul mentiona existenta termelor Hercules, Esculap si Higeea. A construit pavilioane de cazare, a introdus iluminatul electric, a construit calea ferata ce lega Timisoara de Orsova. Stilul baroc imbraca forme arhitecturale sobre si elegante, transformand statiunea intr-unul din locurile cele mai frumoase din Romania si din Europa.

Centrul statiunii, aflat astazi intr-o stare avansata de degradare si cunoscut sub denumirea de Pavilioanele Imperiale, a adapostit mai multe familii regale.

Vila Elisabeta a fost imobilul in care Sissi de Austria venea incepand cu primavara anului 1887 la cura termala pana in anul 1896. Acest imobil a fost darul Imparatului Franz Josef pentru frumoasa sa sotie, constructie care astazi este inclusa in patrimoniul monumentelor istorice. Vila a fost construita in perioada 1880-1882 dupa proiectul arhitectului Wilhelm Doderer (cel care a proiectat si Castelul Peles) in stil baroc.

Alt edificiu a reprezentat odinioara apartamentele Imparatesei Maria Tereza si a gazduit  balurile si dineurile la care luau parte capetele incoronate ale Europei. Nu departe de aceste cladiri de patrimoniu, ridicat din ordinul aceleiasi Imparatese Maria Tereza, se afla Foisorul Verde, amplasat de versantul muntelui, in apropiere de Domogled, dezvaluind o priveliste ce taie respiratia. Se pare ca aici obisnuia imparateasa sa urce si sa admire peisajul de o frumusete uluitoare. Un alt edificiu important este Baile Neptun, constructie ce dateaza din perioada 1883-1886 si care a fot ridicata dupa proiectul arhitectului Alpar. In momentul inaugurarii sale, acest complez balnear era cel mai modern, avand in componenta sa doua aripi care adaposteau 32 de cabine si doua bazine imbracate in marmura rosie cu apa termala sulfuroasa.

Faimosul Casino, construit intre 1850 si 1900, tot dupa planurile arhitectului Wilhelm Doderer, a reprezentat punctul de referinta al statiunii.

Cladirea era unica prin frumusetea ponticurilor si a picturilor murale. Spitalul pentru Trupa si Ofiteri a fost si el ridicat intre anii 1808 si 1810, fiind, asa cum ii arata si numele, spitalul militar care deservea subofiterii si militarii Regimentului de Granita Austriac.

Doua hoteluri reprezentau perlele acestei statiuni: fostul hotel Dacia si fostul hotel Ferdinand, ambele construite in perioada barocului austriac. Hotelul Dacia, cunoscut anterior drept Ospataria cea Mare, a fost ridicat intre 1812 – 1829, in vreme ce Ferdinand a fost construit ceva mai tarziu, intre 1860 si 1862.

Astazi mai regasim contururi in forme naruite si prafuite a ceea ce odinioara reprezentau splendorile statiunii. Singurul lucru neschimbat peste arcul timpului este apa termala sulfuroasa, atat de cautata pentru cei care sufera de reumatism, inca umpland strandurile 7 Izvoare, Hercules, Cerna si multe altele. Principalele izvoare care alimenteaza statiunea, Ileana, Iosif, Hercules, Regna Maria, Elisabeta, Fantana pentru Ochi si Izvorul Tamaduirii  sunt si ele martorele mute ale unor vremuri de glorie apuse. 

Din pacate nu au gura sa ne spuna ce-au vazut de-a lungul timpului, si nici sa ne certe pentru nepasare si indolenta. Daca veti scuza prezentul dand vina pe perioada comunista, trebuie sa stiti ca in acea perioada regimul a avut grija sa ii atenueze aerul cochet si aristocratic. Declinul adevarat a inceput insa dupa 1989. Multe din cladirile de patrimoniu au fost cedate unor oameni politici care au avut si au alte interese decat sa conserve istoria. Desi acestia s-au angajat sa investeasca in pastrarea patrimoniului arhitectural, cladirile au fost lasate sa cada. Iar cei care le-am dori salvate suntem putini si nostalgici, poate ineficienti in incapatanarea noastra de a mai salva ceva din ceea ce a fost odinioara “cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent”

Biliografie:

http://www.baileherculane.ro/despre-orasul-statiune-baile-herculane/istoricul-statiunii-baile-herculane.html;
http://www.memoriabanatului.ro;
www.agero-stuttgart.de