"Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen" - Mircea Mihaies

In fiecare dimineata cand ma intalnesc cu Mircea Mihaies in timp ce isi plimba micul Schnauzer pitic, ma uit aproape cu drag la barbatul pe care am incetat sa il mai vad omul de cultura Mircea Mihaies sau criticul literar Mircea Mihaies. Acum ma uit cu emotie si recunostinta la autorul sensibil care a scris o carte in cuvinte delicate despre Leonard Cohen. Vad un suflet-vioara care in acordurile lingvistice m-a facut sa citesc pe nerasuflate nu o biografie, ci un poem al unei vieti care nu ii apartine, dar la ale carei rezonante a vibrat. Am inchis coperta cartii "Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen", care cuprinde cele 32 de poeme traduse de Mircea Cartarescu.

Pe Leonard Cohen l-am descoperit mai demult, intr-o perioada in care anii mei se incapatanau sa ramana intr-o tinerete mult prea parguita si nu vroiau sa isi recunoasca trecerea intr-o alta etapa a vietii. Probabil eram mai melancolica decat trebuia, mai marcata de trecerea timpului meu personal fara sa imi dau seama ca mai tanara si mai frumoasa ca atunci nu aveam sa mai fiu niciodata. Cohen a fost si pentru mine unul dintre cei mai interesanti si prezenti cantareti, poate cel mai de succes compozitor al anilor 60 care si-a pus amprenda diferit pe generatiile care i-au fost martore acestui parcurs artistic. S-a nascut pe 21 septembrie 1934 intr-o familie din clasa de mijloc a evreilor canadieni, care locuia in suburbia Westmount a orasului Montreal. Copilaria sa a fost marcata de moartea tatalui sau, Nathan Cohen, cand el avea 9 ani. Mama sa, Martha Klonitsky l-a incurajat permanent sa isi exprime sentimentele prin talentul si pasiunea sa. Cohen avea sa ii marturiseasca lui Richard Goldstein, in 1967, referitor la aceasta etapa a vietii sale afirmand ca "am avut o copilarie foarte mesianica." "Mi s-a spus ca sunt descendentul lui Aaron, marele preot" si si-a luat rolul in serios. A urmat cursurile elementare la Roslyn Elementary School, apoi Westmount High School unde a studiat muzica si poezie. Atunci a descoperit lirica  lui Federico Garcia Lorca. Leonard Cohen incepuse deja lungul parcurs al descoperirii sale: la 13 ani a invatat sa cante la chitara pentru ca asta era modul sau de a-i spune unei fete ca ii place de ea. Dar chitara avea sa ii deschida in viitorul nu foarte indepartat usile cafenelelor spre micul podium unde avea sa isi interpreteze propriile piese. Si lumea l-a ascultat. In adolescenta isi formase un grup folk numit Buckskin Boys. A studiat engleza la Universitatea McGill si Columbia, s-a apucat de scris si a castigat premiul McNaughton pentru creatie cu poemele "Sparrows" si "Thoughts of a Landsman”. Prima carte de poezie publicata in 1956 a fost „Let Us Compare Mythologies”, dar faima i-a adus-o cel de-al doilea volum “ The Spice Box of Earth”. A fost influenta de William Butler Yeats si Irving Layton, care a predat stiintele politice la McGill in perioada cand Cohen era student, devenind mentorul si prietenul sau, de Walt Whitman, Federico Garcia Lorca si Henry Miller. Cu o cariera literara impresionanta pentru un tanar, Cohen s-a stabilit in America, dedicandu-se muzicii folk si gustand spiritul de libertate al epocii, militand pentru noile valori. Si-a compus singur muzica, si-a scris textele devenind un cantaret cunoscut, a participat la festivaluri, iar in 1967 i-a aparut primul disc intitulat „Songs of Leonard Cohen”. Au urmat apoi: „New Skin for the Old Ceremony”, „Songs of Love and Hate” si altele.

Fire extravaganta, barbat de succes, cu priza la public, dar mai cu seama la femei, fara griji financiare, si-a permis sa isi construiasca viata asa cum si-o dorea: in libertatea actelor si simtirilor sale. A calatorit peste tot in lume, a consumat droguri, a iubit, a creat. Iar publicul l-a venerat. A avut sansa de a se fi lansat in muzica inainte cu 10 ani de aparitia trupelor Beatles si Rolling Stones si cu 1 an inaintea lui Elvis Presley. A inceput sa cante cand implinise deja 30 de ani si dupa ce era un apreciat romancier si poet. La 33 de ani, Judy Collins, o apreciata cantareata de folk, l-a invitat sa redescopere impreuna pasiunea pentru muzica uitata undeva in adolescenta. Astfel, in 1967 , a aparut primul sau album „The Songs of Leonard Cohen“, in perioada in care toata lumea diviniza artisti precum Bob Dylan. Cohen s- a impus prin stilul sau melancolic si cu vocea sa guturala. Vesnic nelinistit, in cautarea redescoperirii sinelui, Cohen s-a stabilit impreuna cu sotia sa Marriane Jensen si fiul lor Axel in insula greceasca Hydra, din Golful Salonic, unde au locuit 7 ani. Marianne C. Stang Jensen Ihlen s-a nascut in Norvegia in anul1935, iar piesa "So Long Marianne" i-a fost dedicata ei. Relatia lor a durat pana in anul 1960. A fost o perioada foarte bogata din punct de vedere creativ deoarece acestei sederi I se datoreaza controversatul volum de versuri "Flowers For Hitler" publicat in anul 1964 si doua romane de succes, "The Favorite Game" publicat in 1963 si "Beautiful Losers" in 1966.

Presa si implicit critica literara au apreciat creatia sa de vreme ce ziarul Boston Globe scria: "James Joyce nu a murit. Traieste in Montreal si se numeste Cohen." Au urmat alte volume de succes: "Death of a Lady's Man", "Stranger Music: Selected Poems and Songs", "Book of Longing". In 1970, Cohen isi impartea viata privata cu artista din Los Angeles, Suzanne Elrod, cu care are doi copii: un fiu, Adam, si o fiica, Lorca. Cohen a declarat ca lasitatea l-a impiedicat sa se casatoreasca cu Elrod. Fotografia ei apare pe albumele „Live Songs” si „The Death of a Ladies’ Man”. Ea este, de asemenea, "Doamna Dark" din „The Death of a Ladies’ Man”. In 1971, avea sa lanseze „Songs of Love and Hate“ care i-a adus notorietatea absoluta. De atunci si pana azi a continuat sa scrie si sa compuna cantece, sa iubeasca si sa paraseasca femeile, sa dispara si sa apara de pe scena cu noi cantece minunate. Cohen si Elrod s-au despartit in anul 1979, dar femeia a continuat sa fie o prezenta activa in viata si opera sa. "Suzanne", una dintre cele mai cunoscute melodii ale sale, o are ca muza pe Suzanne Verdal, fosta sotie a prietenului sau, sculptorul din Quebec Armand Vaillancourt. In1980, s-a indragostit de fotografa Dominique Issermann, o frumoasa frantuzoaica, impreuna cu care a filmat primele sale doua videoclipuri muzicale pentru piesele "Dance Me To The End Of Love" si "First We Take Manhattan." In prezent, Dominique Issermann este unul dintre cei mai renumiti fotografi, ei apartinanadu-i  sesiunile de fotografii realizate cu Carla Bruni si  fotografiile de moda pentru reviste Elle, din 2010, fiind totodata fotograful oficial al turneului mondial al lui Cohen. Fotografiile ei au fost folosite pentru copertile albumelor „Stranger Music” si „More Best of Leonard Cohen” , pe coperta interioara a albumului „I'm Your Man” pe care acesta i l-a si dedicat: "All these songs are for you, D. I." (Toate aceste piese sunt pentru tine, DI "). Insa anii 1990, il gasesc prins intr-o alta relatie de dragoste cu actrita Rebecca De Mornay. Aceasta a fost co-producator al albumului „The Future”, care se presupune ca ii este dedicat cu un citat din Cartea Genezei, capitolul 24: Eliezer, in ebraica ‘eli’ezer, inseamna „Dumnezeu este ajutorul meu”. Numele apare in multe locuri in istoria biblica. Eliezer este numele lui Cohen in ebraica si Cohen vorbeste despre sine uneori numindu-se "Eliezer Cohen" sau chiar "Jikan Eliezer ". Cohen a trait in Anglia, pe insula greceasca Hydra, in California si la New York. Cele mai faimoase poezii si cantece ale sale se numesc “Bird on a wire”, “Famous Blue Raincoat”, “Marianne”.

Este autorul unui numar impresionant de volume de versuri, dar si al unei discografii la fel de impresionante care a facut din el idolul mai multor generatii. Dupa o sedere de cativa ani intr-o manastire budista, departe de frivolitatea lumii si civilizatiei americane si europene, in 2001 a revenit intr-un mod spectaculos in lumea muzicala cu “Ten New Songs”, disc ce l-a adus din nou in topul clasamentelor de specialitate si pe prima pagina a revistelor. In ultima perioada a lansat cateva albume, cel aparut in 2004 se numeste “Dear Heather”, cu puternice influente de jazz experimental, dar apreciat de fanii sai. In 2006 a urmat “Blue Alert”, apoi un nou volum de poezie, “Book of Longing”, iar in 2008 a lansat „Live in London“, album care contine 25 dintre cele mai cunoscute piese. Muzica sa este usor de recunoscut datorita amestecului de oboseala si mister, de virilitate lirica si candoare, de monotonia interpretării si liniaritatea schemei melodice. El este un singuratic carismatic de o eleganta trista si seducatoare.

Cartea lui Mircea Mihaies despre Cohen, insotita de cele 32 de poeme traduse de Mircea Cartarescu, a fost nominalizata la Premiile speciale ale Uniunii Scriitorilor in anul 2005. Mircea Mihaies descrie in cartea "Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen" cu mare sensibilitate cautarile si paradoxurile din viata poetului-muzician. Mihaies imparte viata personajului pe capitole frumos sintetizate pe felii de viata, metaforic denumite: vocea si nevroza, oglinda si balansul pentru “Songs of Leonard Cohen” (1967), lumina si remuscarea pentru “Songs From A Room” (1969), ecoul si frustrarea pentru “Songs Of Love And Hate” (1971), vrajba si durerea pentru “Live Songs” (1973), alchimia si blandetea pentru “New Skin For The Old Ceremony” (1974), angoasa si esecul pentru “Death Of A Ladies’ Man” (1977), noaptea si otrava pentru “Recent Songs” (1979), cruzimea si candoarea pentru “Various Positions” (1984), prada si femeia pentru “I’m Your Man” (1988), verticala si ocolul pentru “The Future” (1992), trecutul si tacerea pentru “The New Songs” (2001), lentoarea si hipnoza pentru “Dear Heather” (2004). Autorul surprinde cu mare finete jocul riscant si dificil care l-a plasat pe Cohen de sfoara vietii, dansand intr-o echilibristica perfecta dansul cautarilor personale, dincolo de canoane si de reguli sociale, vesnic in cautarea iubirii absolute, fie ca vorbim de divinitate sau de femeie. Cohen poate fi denumit un cantautor de rock-pop-folk, aflat intr-o permanenta stare conflictuala cu generatia flower-power. Mihaiesc il defineste intr-un mod absolut rational afirmand ca: "Vocea deliberat cavernoasa apartine unui demon ce-si clameaza dreptul la suprematie pe ruinele unei civilizatii, si nu unui salvator al ei. E lumea singuratatii absolute, a torturii, a controlului nemilos, a natiunilor ruinate, a fantomelor si a focurilor pe drum..."

Iata cateva exemple din metafora – cuvant semnata Leonard Cohen:

"Florile ce le-am lasat in pamant, pe care nu le-am cules pentru tine, le aduc azi pe toate, ca sa le las sa creasca etern, nu in poeme sau marmura ci unde au cazut si au putrezit. (...) "

"Nu rautatea ma indeparteaza, ducand la renuntare si tradare: e oboseala, oboseala de tine".

"Aur, ivoriu, carne, iubire, divin, sange, luna am devenit expertul acestui catalog. Atat de glorios odata, corpul meu doar un muzeu a devenit acum: o gura-mi aminteste o parte din el, o mana alta parte, o umezeala, o caldura alta".

"Cine poseda ceva de el nefacut?

Nu sunt eu sursa frumusetii tale

Cum nu sunt nici a coamelor de cai sau a cascadei.

Acesta-i ultimul meu catalog.

Respir nerespirabilul te iubesc te iubesc -

si iti dau drumul pentru totdeauna”.

“Am auzit despre un om/ care rosteşte atât de frumos cuvintele/ încât doar spunându-le numele/ face femeile să i se dăruiască.” (

Poem).

“Tăcere/şi-o mai adîncă tăcere/ când greierii/ ezită”

( Haiku de vară)

“Îmi spui că tăcerea/ e mai aproape de pace decât poemele/ dar dacă ţi-aş aduce-n dar/ liniştea/ (fiindcă ştiu liniştea)/ tu ştiu că ai zice/

Asta nu-i linişte/ ci doar un alt poem/ şi-n mâini mi-ai pune-o înapoi.” (Dar)

Mircea Mihaies propune o altfel de monografie a unei personalităţi artistice. El analizeaza cronologic discografia lui Leonard Cohen precizand contextul in care au aparut, facand conexiuni intre iubirile si esecurile personajului, trairile generate de relatia cu divinitatea sau femeia, mentionand persoanele carora i-au fost dedicate. Mircea Mihaies face analogii intre viata si muzica lui Leonard Cohen si a altor cantareti de gen, cum este, de exemplu, Bob Dylan: “Pe cand folkistii promovau un stil de viata boem, la limita promiscuitatii, Cohen nu elimina cu totul tabieturile conservatorismului burghez. Facuse studii serioase, ba chiar predase la Montreal University, se imbraca bine si nu cazuse în habotnicia militantismului de stanga" sau “E drept, lui Cohen ii lipseau calitatile care in Bob Dylan se aflau din belsug: lacomia parvenitului, cinismul si aroganta unui enfant terrible, repetent la capitolele buna crestere si recunostinta. Cohen avea in schimb talentul de a-si complica la nesfarsit viaţa. Acolo unde Bob Dylan taia cu briciul, rupandu-se cu brutalitate de trecut, calcand peste cadavre, Leonard Cohen facea greseala dupa greseala: nu doar ca era incapabil sa renunte la actualele iubite, dar le cara peste tot cu sine pe foste. O nesfarsita cohorta de incriminari, recriminari, depresii si paralizii marcheaza aceasta epoca."
“ Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” este scrisa intr-o maniera curata si sensibila prezentand un personaj “ rebel conformist, care stingea intregul patos al fiintei in chistocul unei tigari”, “un personaj sofisticat, (…) imbracat intr-un splendid costum Armani, intr-o poza de studiata nonsalanta, cu ochii ascunsi indaratul unei perechi de ochelari fancy, dar muscand zdravan dintr-o banana. Un ascet cu gura plina”, un personaj uneori anacronic, mai detasat de lume ca oricand: “Cohen a izbucnit in lacrimi si a fugit de pe scena: efectul drogurilor se epuizase pe neasteptate. In culise, prada unei agitatii nemaipomenite, artistul a simtit nevoia… sa se barbiereasca, in timp ce multimea, surescitata la culme, ii cerea sa revina. Concertul s-a incheiat in urale, intr-un paroxism emotional in care Cohen orchestra si spectatorii plangeau cu totii.” Miclaus reuseste sa relateze intr-o maniera personala, descifrand simboluri, relatand momente cruciale, explica si argumenteaza. Cu sensibilitate. Ca si cand ar vorbi cu sine.

Fabrica de incaltaminte Turul - un brand banatean de succes

Ieri am avut placerea de a ma intalni cu directorul general si cu directorul de vanzari ai fabricii Guban. O intalnire de afaceri, dar care s-a dovedit izvor inepuizabil de istorie a brandurilor traditionale din Banat. Am avut placerea sa admir colectia noua de pantofi Guban si va spun un secret: merita vazuta, dar luati bani cu voi. Am povestit despre relansarea produselor Guban pe piata romaneasca, despre proiecte de viitor. Despre dragostea cu care se realizeaza manual intr-o proportie foarte mare produsul (si pot sa certific acest lucru deoarece ieri am parcurs intreg procesul de fabricatie), despre calitatea pielii, despre comoditatea garantata a pantofului, despre modele si tendinte in marochinarie. Si, din vorba in vorba, am ajuns si la Banatim. Un alt brand banatean de succes. Ii marturisisem unuia dintre ei ca nu detineam foarte multe informatii cu privire la acest subiect si, amabil, ca un adevarat "sac cu povesti la purtator", m-a initiat in istoria acestui brand atat de drag noua, tuturor. Dar mai cu seama barbatilor! Va mai aduceti aminte de faimosii pantofi Otter?  Despre asta voi vorbi astazi: despre BANATIM!

La sfarsitul secolului 19, Timisoara era cel mai dezvoltat oras din banat. In 1876, industria timisoreana era reprezentata de doua mari fabrici de spirt, sapte mori si numeroase alte intreprinderi care foloseau deja masinile cu aburi. Criza economica din perioada 1873 – 1876, cat si politica vamala impusa de Imperiul Austro-Ungar a zdruncinat economia timisoreana, puternic marcata de falimentul a patru mori, trei fabrici de spirt, o fabrica de hartie , una de caramida, una de ulei, una de cherestea si una de produse chimice. Dupa incheierea crizei economice, industria orasului cunoaste din nou o puternica dezvoltate, aparand noi obiective industriale: in 1884 -"Uzina electrica", in 1894 – "Fabrica de pasla" si "Fabrica de unt",  in 1900 – "Fabrica de palarii", iar in 1906 apar o multime de alte intreprinderi – "Industria lanii", "Prima fabrica de textile timisoreana", "Prima fabrica de broderii si tesaturi Gyula", in 1908 – "Fabrica de lanturi", iar in 1909 - "Fabrica de bomboane si ciocolata Kandia". Intreprinderile vechi au continuat sa se dezvolte: "Fabrica de bere" infiintata in 1718, "Fabrica de tutun" – 1848, "Prima moara sistematica timisoreana" si "Moara Bega", ambele datand din 1869. Industria orasului era sustinuta de infuzia de capital autro-ungar si tarile aliate lor.  Marfurile industriale din imperiu aprovizionau piata banateana, favorizand aparitia unei paturi sociale noi: burghezia maghiara, saseasca si svabeasca.

In acest cadru economic propice dezvoltarii a fost infiintata "Fabrica de ghete Turul" in anul 1900, ridicata in zona Fabric – Calea Buziasului, de catre Frankel Alfred – producator de incaltaminte din Modling, Austria. Dupa un an de la ridicarea fabricii, aceasta avea 500 de angajati si producea deja incaltaminte. Statul incuraja dezvoltarea economica a orasului, astfel incat a scutit fabrica de plata impozitului pentru o perioada de 15 ani, iar consiliul local, de plata taxelor comunale tot pentru aceeasi perioada de timp, i-a cedat 2.5 jugare de teren pe care a fost ridicata fabrica, grajdurile fostei fabrici de spirt Weisz care daduse faliment si o subventie de 500 de coroane. Frankel s-a pus pe treaba si fabrica se dezvolta atat de bine, incat in 1902 si-a lichidat fabrica din Molding, langa Viena, si a investit in dezvoltarea celei de aici, transformand-o in cea mai moderna fabrica din oras si una dintre cele mai moderne din Europa. Geml Josef scria despre "Turul":’ In principal fabrica consta dintr-o sala mare de lucru in suprafata de 1500mp, cu luminatoare de sticla. La parter si mezanin, lateral se aflau alte spatii de lucru si magazii de materiale. Fabrica dispunea de o sala de masini dotata cu trei cazane de aburi si doua masini care produceau aproximativ o putere de 300 CP.  Cei circa 1000 de muncitori produceau anual aproape un milion perechi de pantofi diferiti, care erau vanduti in orasele din tara si strainatate.  Treptat fabrica s-a extins cu o cladire administrativa cu etaj, cu locuinte si diferite magazii, precum si cu alte cladiri anexa, reprezentand un cartier intreg. Fabrica dispunea de mai multe sali de mese, de o bucatarie in care muncitorii isi puteau incalzi mancara in timpul zilei de lucru. Exista si o cresa, in care copiii muncitorilor erau ingrijiti in timpul programului de lucru. In 1907, fabrica a ridicat locuinte pentru 42 de familii de muncitori, langa Abator. In 1910, fabrica vindea peste 800.000 de perechi de incaltaminte pe an si avea 1200 de muncitori. Incaltamintea era vanduta in Ungaria, Austria, Elvetia, Olanda, Anglia, Germania si detine peste 130 de magazinne de prezentare.

 Dupa razboi, industria timisoreana continua sa se diversifice si apar noi intreprinderi: "Dura", "Galvani", "Filt- fabrica de incaltaminte de lux", "Prima fabrica banateana de manusi", "Tanara", "Fabrica de ciorapi Standard" si multe altele. In aceasta perioada, "Turul" devine furnizor de incaltaminte al Curtii Regale, datorita recunoasterii calitatii produselor sale.  In 1928, fabrica producea aproximativ 3000 de ghete in fiecare zi , de la “gheata de comert” pana la “pantoful de galanterie”. Numai in Romania fabrica avea atunci 52 de magazine proprii.  In timpul traversarii crizei economice din 1929 – 1933 si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, productia a scazut pe fondul unui regres economic european. "Fabrica de ciorapi Standard" si "Filt" si-au inchis activitatea, "Kandia'  a lucrat la capacitate redusa, "Frabrica de valturi Fratii Friederich" a fost cumparata de catre “O Mustad Fii” din Oslo, multe intreprinderi mici au dat faliment, in vreme ce unele dintre cele mari au fost preluate de alti investitori mai mari. In 1930, "Turul" a fuzionat cu "Fabrica de Pielarie Fratii Renner & CO" din Cluj, in incercarea de a asigura monopolul vanzarilor si a se proteja in fata concurentei.  Si cum Romania traversase perioade dificile din punct de vedere economic, acest lucru s-a resimtit si in vanzarile la nivel national: taranii foloseau o singura pereche de incaltaminte pe an, iar la oras se vindeau aproximativ  4-5 milioane de perechi pe an. Consumul anual pe cap de locuitor in Romania era unul dintre cele mai scazute din Europa. Cu toate astea, dupa fuziune, numarul magazinelor proprii in tara a crescut la 62 de magazine, desi consumul anual era de 0.4 perechi de incaltaminte pe cap de locuitor. O data cu fuziunea, numele fabricii s-a schimbat in "Prima Fabrica de Incaltaminte din Banat", ca in 1938 sa devina "Fabrica de Incaltaminte Banateana".

In 1930, actionarii majoritari, membrii familiilor Farkas si Anhauch au schimbat din nou denumirea fabricii in “Uzinele Dermata. Fabrica de pielarie si incaltaminte SA Cluj”. In timpul fuziunii cu "Dermata", fabrica a inregistrat profit, deoarece produceau marfuri de calitate superioara, incaltaminte de lux, pentru export, care concurau producatorii din Anglia si Scandinavia. In timpul celui de-al Doilea razboi Mondial, iarasi se schimba denumirea fabricii in “Prima Banat” si fabrica si-a reorientat productia pe bocanci militari, iar intreaga activitate a fost controlata de organele militare.  Dupa 1944, cand puterea a fost preluata de comunisti, productia a cunoscut un nou avant, numarul salariatilor a crescut, iar in 1948, fabrica a fost nationalizata. Muncitorii au fost bucurosi cand fabrica a trecut in proprietatea statului si denumirea s-a schimbat din nou in “Prima Banat”. Dar bucuria avea sa le treaca repede si sa accepte o realitate care era diferita fata de promisiunile initiale. Productia a scazut si s-a transformat in “economie planificata si centralizata”. Calitatea a scazut si ea, iar concurenta a fost un factor de franare in dezvoltarea ulterioara. Managerii nu au fost alesi dintre cei mai buni profesionisti, iar fabrica inregistra pierderi de la an la an. Cifrele din rapoartele comuniste nu se regaseau in standardele de calitate, in diversitatea modelelor, in vanzarile de piata.  In anii 1960, Fabrica Banatul a inceput sa exporte in Anglia, Italia, Belgia, Olanda si, bineinteles, in URSS.  

In 1971 a inceput colaborarea cu firma germana “Otterbeck” pentru care s-au realizat productii in sistem “lohn”.

Din 1981 a inceput declinul: utilajele se uzasera, investitiile erau putine, forta de munca nu mai era la fel de calificata.  In incercarea de a opri declinu, productia fabricii a fost diversificata. S-au produs tocuri de cauciuc, cuie, panza impregnata s.a.  Deja se renuntase la productia integrala de articole de incaltaminte din piele pentru piata interna si o parte din productie se realiza cu inlocuitori.  Desi a fost perioada in care au fost lansate talpa injectata, flexibila, tropicalizata sau tubulara, mare parte din productie mergea la export.

Pe piata interna se livra incaltamintea din inlocuitori de piele sau cu fata textila. Dupa Revolutie, managementul companiei Banatim si-a reorientat productia catre export, livrandu-si produsele din pietele in Italia, Germania si Franta, in proportie de peste 80%. Dar, o data cu largirea ariei concurentiale, productia a inceput din nou sa scada, sa se faca unele compromisuri la calitate , s-au inregistrat intarzieri in onorarea comenzilor contractate, disfunctionalitati de comunicare cu furnizorii, intarzieri la plata etc.  Produsele destinate exportului au fost si ele afectate de aceleasi probleme, iar cererea a scazut simtitor.  Fabrica a inregistrat cote semnificative in vanzarea pantofilor destinate barbatilor si brand-ul Banatim inca este prezent in constiinta romanilor.

Revenind la discutia cu directorii fabricii Guban, acestia imi explicau cum, imediat dupa Revolutie sindicatele au manipulat cu buna stiinta muncitorii si au distrus o parte semniant (pentru ca era o noua forma de manifestare a democratiei), se promiteau 12 salarii compensatorii daca erau concediati, iar muncitorii nu mai lucrau. Vroiau mai mult. Unii au primit salariile compensatorii, altii au ramas fara locuri de munca. Dar si brand-uri renumite au cazut in acea propaganda tipic comunista: Noi nu ne vindem tara! 

Noi n-am vandut-o, dar ne-au vandut tara politicienii, si pe noi impreuna cu ea! Rusine! O tara fara brand-uri de succes este ca un adult fara amintiri din copilarie!

Mausoleul de la Bobda - „Divinum auxilium maneat semper nobiscum”

Localitatea Bobda apare mentionata pentru prima data in secolul 13 sub denumirea de Pabd. Desi in 1695 Bobda a fost aproape complet distrusa, ea a fost reconstruita dupa regulile austriece, cu strazi drepte, perpendiculare unele pe celelalte, cu case frumoase dispuse de-a lungul drumurilor. Localitatea a apartinut de-a lungul timpului mai multor grofi bogati: Ioan de Meca, Imre Docy, familiei Pető, baronul Iuliu Csávossy (Csávossy Gyula). In secolul 19, ultimul dintre ei a fost expropriat si o mare parte din avere a fost impartita locuitorilor din Bobda. Povestea insa este mai veche si incepe din vremea stramosul familiei, Ignácz, care s-a stabilit in comitatul Torontal la inceputul secolului 19. Acesta a cumparat localitatea Granicerii in anul 1854, iar in 1867 a fost innobilat.

Dr. Ignácz a fost jude al raionului Novi Bečej, iar pe blazonul sau scria: „Laborantes Deus adjuvat.”

Baronul Csávossy Gyula a fost urmasul sau si era o persoana eleganta care intotdeauna se imbraca in ton cu moda timpului sau, in haine de rosu inchis, asortate cu blana de nurca, butoni din corali si alte ornamente specifice secolului 19. Familia sa detinea peste 10.000 de acri de pamant si ocupa un loc in Casa Magnatilor, echivalentul Austro-Ungar al Camerei Lorzilor din Anglia.

El si-a construit aici in 1860 un castel cu 42 de camere decorate cu mult gust si rafinament, parcuri cu trandafiri, alei umbroase strajuite de copaci falnici si umbrosi, acareturi multe, frumos amplasate in care se odihneau herghelii de cai valorosi. Cand a intalnit-o pe Josephine von Spiegelfeld, acesta avea deja 10 copii din primul mariaj si era de ceva vreme vaduv. Jozefa era mai tanara decat el, fiind nascuta in Innsbruck si crescuta in zona Tirolului. Tanara, frumoasa, educata, destinul i l-a scos in cale pe unul dintre cei mai bogati grofi din Banat. Desi nimic nu prevestea ca tanara ar fi avut intentia de a parasi Germania, cand Jozefa l-a intalnit pe Gyula Csávossy, indragostita peste urechi, l-a urmat.

In 1892, cei doi s-au casatorit pe domeniul de la Bobda, ceremonia desfasurandu-se in parcul ce inconjura castelul. In timpul casniciei lor, Jozefa i-a nascut lui Gyula doi fii, József (1894) si Endre (1897). In 1904, Gyula Csavossy a fost innobilat si ridicat la rang de baron de Bobda si Ciavos, iar Jozefa, mandra baroneasa. Din pacate, casnicia lor nu a fost lunga, in 1911, Jozefa, dupa o indelungata suferinta, s-a stins din viata, fiind urmata doar dupa cateva luni de  baronul Gyula Csávossy.

Amandoi au fost ingropati in Maosoleul familiei Csavossy din Bobda. Dupa incheierea Primului Război Mondial, o data ce Banatul trece in administratia romaneasca, nobilii maghiari si-au parasit mosiile luand calea exilului. Ultimii descendenti ai falimiei Csavossy au decis in 1925 sa paraseasca Romania si sa plece in Canada. Dupa moartea baronului si a sotiei sale, urmasii lor , nestiind sa gestioneze averea, au intrat in datorii si obligati, in final, sa vanda proprietatile. Dar cum noul proprietar nu a putut sa isi plateasca datoriile la banca, acesta a demolat castelul si l-a vandut caramida cu caramida si bucata cu bucata. Tot in perioada de glorie, vis-a-vis de castel a fost construit un mausoleu dupa modelul bazilicii din orasul ungar Esztergom.

Baronul a comandat superbe vitralii la "Institutul de Arta Crestina in folosul Bisericii"din Munchen. Ele au fost realizate de catre un mester priceput care lucra pentru Curtea Imperiala si se numea Mayer’sche Hofkunstanstalt.

Atat el, cat si ceilalti membrii ai familiei Csávossy au fost inmormantati in criptele din subsolul mausoleului. Toate lespezile mormintelor au fost facute din marmura neagra. Dupa ce urmasii familiei Csavossy au pasasit Banatul, acestia au donat Mausoleul locuitorilor Bobda care l-au folosit ca lacas de cult romano-catolic. In perioada in care mausoleul a functionat ca si biserica romano-catolica, a pastrat multe dintre lucrurile cu care baronul dotase lacasul: statui, ornamente si manere mestesugit faurite, covorul rosu, gros si lung, o orga impunatoare, amplasata la etaj, clopotele masive, superbele icoane si picturi. Mausoleul familiei Csavossy a fost profanat prima data in anul 1946, cand criptele si sicriele in care isi dormeau somnul de veci Jozefa şi Gyula au fost sparte. Batranii din Bobda inca povestesc nepotilor despre mirarea care i-a incercat cand au vazut trupurile celor doi morti. Fusesera atat de bine imbalsamati incat puteai crede cu usurinta ca murisera cu o zi inainte. Atunci s-au furat putinele bijuterii si bagati inapoi in sicriele sparte. Dupa Revolutie, mormintele au fost din nou vandalizate, sicriele deschise, marmura furata, oasele imprastiate.

 In cele din urma, un bun crestin le-a adunat si ingropat in cimitirul satului, fara onoruri si fara placa de marmura. Astazi, turistul curios poate admira cu tristete un lacas care si-a pastrat frumusetea sfidand timpul si nepasarea umana. Cupola inca mai rezista stramba, sprijinita pe sceletul metalic. Vitraliile au fost scoase si nimeni nu stie sa spuna unde au ajuns. Hotii au venit de-a lungul anilor si au furat tot ce se putea fura, iar ce nu au putut, au distrus: au spart orga, au vandalizat altarul, au desprins tabla de pe cupola.

Sa nu se bucure nimeni, sa nu-si mai aminteasca nimeni. Mausoleul de la Bobda a fost unul dintre cele mai mari si mai frumoase lacase de cult din pusta Banatului. Locuitorii inca vorbesc cu respect si astazi despre “biserica baronului”. Dupa Revolutia din 1989 si acest monument avea sa fie abandonat. Satenii s-au revoltat o perioada si au convins nemtii plecati din sat sa ii ajute sa renoveze lacasul. Acestia au trimis banii, vreo 30.000 de marci germane, schelele au fost inaltate si au facut umbra degeaba pamantului timp de doi ani! Dar mausoleul n-a vazut decat colbul imprastiat de vant, iar banii au luat calea buzunarelor celor care aveau obligatia si datoria sa se ingrijeasca de renovare. Nemtii s-au suparat si alti bani nu au mai trimis.

Astazi, printre ramurile salcamilor, se zaresc gaurile din acoperis, turla stramba, obosita si ea sa reziste impotriva indiferentei, doar clopotele mai amintesc de vremurile apuse.  Peretii scorojiti inca mai pastreaza interiorul grandios, in mijlocul caruia zac aruncate vechile banci pe care stateau odinioara, piosi, enoriasii. Singurele care au scapat au fost doua din cele trei turle ale bisericii si clopotele, fiind prea grele si prea sus ancorate ca sa poata fi si ele furate sau daramate. Nici cripta n-a scapat. Doar sus pe frontispiciu, ca o sfidare dumnezeiasca, troneaza inscriptia: „Fie ca ajutorul divin să rămână întotdeauna cu noi”. Regimul s-a schimbat din nou! Cine a sperat in mai bine, a sperat degeaba. Pana ce si comunismul nu fusese atat de nemilos ca exemplul unei democratii gresit inteleasa.