Lucretia Borgia: Ca si copila am iubit plina de speranta, ca adult am iubit plina de pasiune, ca femeie in varsta am iubit cu amintirile

Daca nu ati citit romanul „Borgia. Pacatele familiei” scrisa de Sarah Bower ” ar trebui sa o faceti. Romanul aduce in prim plan povestea unei tinere, Esther Sarfati, care se trezeste propulsata in lumea stralucitoare, corupta si imorala a celebrei familii Borgia. Ea devine doamna de onoare a tinerei vaduve Lucrezia Borgia, fiica nelegtima a papei, si se indragosteste de Cesare, sarmantul si diabolicul ei frate. De fapt, apartitia acestei tinere este un motiv de incursiune in intrigile celebrei familii Borgia. Tanara Ferrara, transformata aici in eroina acestui captivant roman, deschide cititorului calea spre intrigile care au marcat istoria fascinanta a familiei de Borgia. Scriitoarea Sarah Bowler realizeaza o cronica a Italiei renascentiste, imbinand perfect  istoria oficiala a familiei Borgia cu zvonuri si ipoteze care nu sunt consemnate in analele de istorie. Lucretia Borgia este una dintre cele mai controversate figuri din istoria universala, care inca nu poate fi plasata in galeria marilor criminali sau a versatelor curtezane. Ea ramane personajul care a bifat trei casnicii zgomotoase, asasinatul unuia dintre soti, o galerie generoasa de amanti.  A nascut sapte fii, se spune ca ar fi trait in incest , ar fi comis crime monstruoase, toate acestea transformand-o in simbolul feminin al raului absolut, un  fel de Vaduva neagra a Renasterii italiene. Familia Borgia  isi are originea in Spania secolului 14, urmand ca in urmatoarele doua secole membrii ei sa fie identificati in Italia, Spania si Franta. A dat omenirii 11 cardinali ai Sfintei Biserici Romano-Catolice, 3 papi, o regina a Angliei si un sfint, dar figurile marcante ale familiei de Borgia, exempleedificatoare de lacomie si cruzime, au fost cei doi papi, Calixtus al III-lea (Alonso Borgia), si Alexander al VI-lea (Rodrigo Borgia), urmati de catre Cesare Borgia, fratele Lucretiei, ridicat de tatal sau la rangul de Cardinal si Duce, si Lucretia de Borgia insasi. Familia ei a avut o singura ambitie: sa domine Italia, iar pentru asta s-a folosit de  toate mijloacele posibile: coruptie, adulter, incest, otrava si pumnale.

Lucretia a fost fiica nelegitima a Cardinalului Rodrigo Borgia, viitorul papa Alexandru VI, si a amantei sale, Vannozza Cattanei, avandu-i ca frați pe Cesare, Giovanni si Gioffre. Cei doi frati , Lucretia si Cesare, erau deosebit de frumosi, destepti, imorali, cu statut privilegiat. Prezenta lor inspira teama, admiratie si impuneau loialitate deplina. In acea perioada erau de notorietate luptele pentru favoruri intre fratii Lucreziei, Cesare, Juan (Giovanni) si Gioffre si intrigile lor atat politice, cat si amoroase. Desi nu se incadra in canoanele frumusetii clasice, Lucretia avea calitatile apreciate in societatea renascentista: gratioasa, fata prelunga, par blond lung pana mai jos de genunchi, ten frumos si luminos, cu ochi caprui - cenusii, gura frumos conturata,  cu dinti albi si stralucitori, piept plin si inalt. Intr-o  alta descriere este prezentata cu  "gura ei este destul de mare, dintii incredibil de alb, gâtul ei este subţire şi corect, iar bustul este admirabil proportionat".  Facand parte dintr-o familie care incerca sa isi consolideze puterea , ea s-a trezit la varsta de 13 ani casatorita cu Giovanni Sforza, mostenitorul uneia dintre cele mai puternice familii din Milano. Ceremonia a fost una somptuoasa, alaiul miresei fiind format din 500 de curtezane , coordonate de insasi amanta papei, Giulia Farnesse. Inca de la inceputul casniciei sale a aprofundat arta amorului luand lectii de la faimoasa curtezana Imperia, care a initiat-o in arta subtila a galanteriei. Desi istoria o catalogheaza ca cea mai renumita experta in arta otravurilor, Lucretia avea sa realizeze ca cea mai teribila arma  care ridica sau darama puterile lumii  este dragostea, nu otrava.

Epitaful de pe piatra ei funerara  mentioneaza: “Ca si copila am iubit plina de speranta, ca adult am iubit plina de pasiune, ca femeie in varsta am iubit cu amintirile“. A fost inconjurata de oameni de stiinta, poeti, curtezane, pictori si scriitori. Dar aliantele politice se legau si se desfaceau la fel de usor ca si in zilele noastre, motiv pentru care, la scurt timp dupa casatorie, prezenta lui Giovanni Sforza sa nu mai fie agreata in anturajul  papal. Lucretia a fost avertizata de catre fratele sau, Cesare, ca Giovanni urmeaza sa fie asasinat. In vreme ce Lucretia era nerabdatoare sa scape de un sot plictisitor, Papa Alexander si fratele ei, Cesare, puneau la cale un nou mariaj profitabil pentru Lucretia si pentru consolidarea puterii Borgia in Italia. Maniera in care erau rezolvate aceste conflicte nu difera foarte mult de cea pusa in practica in zilele noastre: acuzatii de incest cu fratii si tatal ei, pe de-o parte, acuzatii de impotenta si imposibilitatea consumarii casniciei de cealalta parte.  Ca si acum , banii faceau diferenta dintre aparenta si esenta. In vreme ce Papa a consideratnula casatoria, el i-a daruit fostului ginere dreptul de a pastra zestea fiicei sale. Desi acesta a semnat o declaratie de impotenta si actele de anulare a casatoriei, el poate fi considerat un personaj norocos de vreme ce a scapat cu viata. Fatarnicia in clasele superioare era asa de mare incat, la 6 luni de la divort, desi Lucretia era insarcinata cu  calugarul Perotto, judecatorii Vaticanului atestau faptul ca ea era virgina. Cesare l-a injunghiat pe calugarul Perotto, si l-a aruncatin Tibru impreuna cu  menajera Lucretiei, Pantasilea, banuita ca ar fi facilitat intilnirile romantice dintre cei doi. Se zice ca insasi Lucretia nu stia cu certitudine cine era tatal copilului sau nascut in secret si ulterior botezat Giovanni, „infans Romanus“.

Dupa un an de la nasterea copilului, Lucretia s-a casatorit cu Alfonso, Print de Aragon, la Napoli, mariaj care si acesta s-a terminat destul de repede. Papa nu a dorit nici un moment sa consolideze pozitia noului sa ginere, motiv pentru care a numit-o pe Lucretia guvernatoare a provinciilor Spoleto si Foligno, post rezervat de obicei cardinalilor. Pozitia sotiei sale il facea pe Alfonso sa para un consort fara putere, de vreme ce Lucretia chiar se pricepea sa administreze bine provinciile. Dupa cateva luni, Papa si-a adus fiica impreuna cu sotul acesteia la Roma, ca primul copil al lor sa se nasca in capitala.  Lucretia a nascut un baiat pe care l-a numit Rodrigo, dupa numele tatalui ei. Nu dupa mult timp, sotul acesteia a fost atacat si ranit grav, iar Lucretia a banuit ca in spatele acestei actiuni nu a fost altul decat fratele ei, Cesare. Daca analizam modul in care s-a sfarsit si cea de-a doua casatorie a Lucreziei , cat si gelozia lui Cesare fata de cumnatul sau, Alfonso de Aragon, se poate trage concluzia ca acuzatiile de incest erau intemeiate. Dar  Lucrezia chiar a fost indragostita de cel de-al doilea sot si este foarte probabil ca  fratele ei sa nu a suportat acest lucru , poruncind ca acesta sa fie strangulat. Lucrezia nu a putut depasi niciodata aceasta drama din viata sa conjugala, cu atat mai mult cu cat fiul lor, Rodrigo, a murit la varsta de 13 ani.

La nici un an de la incident,  Papa Alexander al VI-lea a lasat indatoririle Vaticanului in mainile Lucretiei care, la numai 21 de ani, a devenit capul Adunarii Crestine. In timp ce Papa strangea averi, iar  Cesare pleca in expeditii militare, ei pregateau un nou mariaj pentru Lucretia, alesul de data aceasta fiind Ducele de Ferrara. Ducele avea 24 de ani, era un barbat puternic, tacut, meloman,  pasionat de arme si fascinat de frumoasa sa sotie. Lucretia si-a respectat noul ei sot, caruia i-a daruit 4 copii, chiar daca pe parcursul casniciei a mai avut si ati amanti. In timpul acestui mariaj, fratele ei Cesare, a murit pe campul de lupta, iar Lucretia a fost devastata. Cu toate astea, ea si-a adus ceilalti doi fii in Ferrara si s-a straduit sa fie integrati in familie, in ciuda opozitiei sotului ei. Lucretia a murit la nici 39 de ani, dupa nasterea celui de-al cincilea copil al Ducelui de Ferrara, pe 24 iunie 1519. 

Desi  Victor Hugo si  Alexandre Dumas o mentioneaza si caracterizeaza in scrierile lor,  facand referire la obiceiul de a utiliza  otrava pentru a-si elimina adversarii, nu exista dovezi ca Lucretia ar fi fost autoarea sau ca ar fi participat activ la crimele comise de cei din familia ei. Dar putem presupune ca  a fost un martor tacut si pasiv, aratandu-si astfel devotamentul fata de tatal si fratele ei. Desi era renumita pentru aventurile ei sexuale, nu au existat dovezi care sa sustina  acuzatiile de incest. Niccolò Machiavelli a fost cel care a scris despre coruptia sexuala si politica dura exercitata in timpul lui Alexander al VI-lea.  De-a lungul timpului au rezistat legende care confirma faptul ca Lucrezia Borgia participa la banchete alaturi de Cesare si de tatal lor, unde isi otraveau inamicii. Literatura mentioneaza prezenta unui inel care a apartinut Lucretiei Borgia in care pastra otrava pe care o turna in cupa cu vin a victimelor. Aceleasi surse confirma faptul ca  familia Borgia detinea o otrava speciala, preparata dintr-un amestec de fosfor cu arsenic,  pentru care nu exista antidot. Cat este fictiune? cat este realitate? greu de spus. Personajele controversate au facut intotdeauna deliciul atat al istoriei, dar mai cu seama al literaturii. Daca mai luam in calcul si serialul „Borgia”, deja parasim lumea cuvantului si facem reverenta in fata imaginii. Si cand viata bate filmul? 

Divele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: "Nu e talentata, dar e tare-n tata!"

Scriu acest articol incercand sa inteleg nu atat ce s-a intamplat in perioada tineretii mele cand comunismul atinsese cele mai intunecate tuse, ci ceea ce se intampla intr-un prezent incert.  In materialele trecute, cu intentie sau nu, am mai amintit de unele aspecte comuniste, dar de data aceasta intentionez sa vorbesc depre primul dictator roman, Gheorghe Gheorghiu-Dej.  Acesta a fost  liderul absolut al Romaniei comuniste dupa indepartarea de la putere a grupului  Ana Pauker-Vasile Luca din 1952. Istoricii sustin ca el a fost initiatorul comunismului national, care a reusit sa indeparteze trupele sovietice din Romania. El s-a nascut intr-o familie de de muncitori din Barlad. Acesta a absolvit patru clase primare si scoala profesionala. In tinerete ar fi lucrat ca ucenic, apoi s-ar fi angajat ca electrician la Atelierele CFR din Galati, ceferist laAtelierele C.F.R. din orasul Dej , iar in 1930 a intrat in randurile Partidului Comunist Roman, o  miscarea de fatada a comunistilor romani care acoperea actiunile spionajului sovietic. Trei ani mai tarziu, participand la grevele de la Atelierele Grivita, a fost arestat , condamnat la 11 ani de munca silnica si incarcerat in penitenciarele: Jilava, Vacaresti, Doftana, Ocnele Mari, Aiud si in final in lagarul de la targul Jiu s.a. In puscarie s-a apropiat de un fost agent sovietic arestat si incarcerat in aceeasi inchisoare, Pantelimon Bodnarenko, conducatorul grupului de mai sus, care in 1928, cand a venit in Romania  si-a luat numele de Gheorghe Pintilie, care avea sa devina omul sau de incredere si sa il sprijine in toate ocaziile si deciziile pe care le-a luat. In 1948 a fost numit in fruntea Securitatii, fiind cel care l-a anchetat pe Lucretiu Patrascanu. La sfarsitul anilor 1930, desi nu implinise nici 40 de ani, Gheorghiu-Dej era considerat un „veteran al inchisorilor”, colegii de inchisoare adresandu-i-se cu apelativul: „Batrânul”. In 1936, a fost ales membru al CC al PCR, preluand functia de lider al celor arestati in inchisorile romanesti. Statutul de lider comunist l-a ajutata sa fie transferat intr-o inchisoare cu un regim mai permisibil, in lagarul din Targu Jiu. Aici a ramas pana in 1944 cand a evadat din inchisoare, ajutat fiind de avocatul Ghorghe Maurer , moment in care a inceput ascensiunea lui politica. In ultima perioada de detentie a fost coleg de celula cu Nicolae Ceausesc, al carui mentor politic s-a declarat. Un an mai tarziu a fost ales Secretar General al Partidului Comunist Român deoarece era singurul etnic roman din CC al PCR si provenea din randurile muncitorilor. Gheorghiu-Dej a intrat din ce in ce mai mult in atentia si gratiile Kremlin-ului datorita sustinerii pe care acesta o avea de la clasa muncitoare din Romania. Prezenta sa a jucat un rol important in toate momentele cheie ale evenimentelor care au condus la instaurarea comunismului. In perioada in care a fost in fruntea statului, a avut lor epurarea elitei sociale, a intelectualitatii romanesti, a justitiei, politiei, armatei, inaltilor demnitari , falsificarea alegerilor din 1946, abdicarea Regelui Mihai din 1947, nationalizarea, a frant opozitia taranilor care se impotriveau colectivizarii, a initiat colectivizarea agriculturii, a demarat represiunile politice asupra sefilor partidelor istorice, si-a anihilat adversarii,  a fost fondatorul industriei socialiste, a planurilor incinale si a celor mai mari crime din timpul comunismului romanesc. Au urmat 8 ani in care s-a straduit sa curete partidul de rusii ramasi in tara si condusi de catre Ana Pauker, liderul neoficial al partidului care avea sustinerea lui Stalin. Gheorghe Gheorghiu-Dej ocupat cel mai important post din acele vremuri: de secretar general al Partidului Comunist Român. A fost un personaj nemilos cu adversarii sai politici, istoricii afirmand ca Lucretiu Patrascanu ar fi fost executat din ordinul sau direct, iar Ana Pauker a scapat de aceeasi pedeapsa doar din noroc. A avut abilitatea de a se indeparta de URSS, dar nu din considerente politice logice si concrete, ci doar din dorinta de a-si consolida independenta in fata liderilor sovietici. O data cu desprinderea de URSS, incearca o apropiere de occident, semnand acorduri cu SUA, a stopat bruierea emisiunilor in limba romana emise de catre posturile de radio occidentale, a eliberat detinutii politici. Cu toate astea, in fruntea Romaniei se afla un regim totalitarist. Si-a eliminat cu o cruzime greu de imaginat toti adversarii din interiorul partidului, a eradicat anumite categorii sociale, pe altele supunandu-le unor traume greu de descris.  Viclenia cu care isi gandea si punea in aplicare aceste strategii, el a fost poreclit „Vulpea din Carpati”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un mare consumator de alcool si un mare iubitor de femei. Ce-i trebuie prostului ca sa fie fericit: puterea, femeia si bautura! Pe bulevardele bucurestene aparusera masini aduse din occident, baruri cu program de striptease, haine elegante aduse din Paris sau Londra, baruri si localuri deschise pana dimineata. Scriitorul  Dan Ciachir, povestea despre aceasta perioada intr-un interviu:  “Lui Dej îi plăceau restaurantele încă din tinereţe, întocmai cum îi plăceau şi regelui Carol al II-lea. În ocurenţă cu ei, atât mareşalul Antonescu, cât şi Ceauşescu nu numai că le evitau, dar le detestau de-a dreptul”.  “Bea vin, dar băutura sa preferată era coniacul, Coniac franţuzesc. Coniacul era şi băutura preferată a lui Carol al II-lea, la care adăuga – din aceeaşi familie – Armagnac-ul”, spune Ciachir. “ Dej frecventa restaurantele ‘Pescăruş’ şi ‘Parcul privighetorilor’ din Pădurea Băneasa. Niciodata nu punea să fie dati afara ceilalti clienti. “În restaurante apăruse Coca Cola (9 lei cutia), ţigările americane, începuseră să se importe patru tipuri de Fiat şi multe bunuri de larg consum, de la stofe englezeşti la conicac franţuzesc Martell sau cacao olandeză Zaan.” “S-a redeschis Continentalul de pe Calea Victoriei, în 1957, unde era prezent aproape zilnic – până ce va fi arestat – Păstorel Teodoreanu, implicat în procesul Noica – Pillat din 1958.  La Continental, de la orele 21, cântau Maria Tănase şi acordeonistul Fărâmiţă Lambru. La începutul anilor 1960 cânta la Continental romanţe Ioana Radu, acompaniată de un pianist şi de un violonist. La Cina cânta Gigi Marga. La Casa Centrală a Armatei (Cercul Militar) solista se numea Mica Pariziancă şi interpreta bucăţi din repertoriul solistelor la modă. Trecuse vremea Dorinei Drăghici, a cărei voce îi plăcea lui Dej, deopotrivă cu glasul unei tinere basarabence, Angela Moldova, care părăsise Opera pentru muzica populară. La începutul anilor ‘60, prima solistă de muzică uşoară era Aida Moga, o femeie de treizeci şi ceva de ani, elegantă şi cu o voce plăcută şi elevată”.

Dej s-a straduit sa pastreze o anumita aparenta culturala si a profitat de faptul ca locuia in  acelasi cartier cu George Călinescu ca sa pozeze intr-un om care proteja cultura.

“Dej şi G. Călinescu locuiau, în acelaşi cartier – Floreasca. Dej, la Vila Lac; Călinescu pe strada Vlădescu, o stradă strâmtă, străbătută într-un singur sens de tramvaiul 5″, povesteşte Dan Ciachir. “Când Dej a coborât din Buickul cu care venise, după ce s-a îmbrăţişat cu gazda, s-a oprit la icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, încastrată în zidul casei. “Ce icoană frumoasă!”, a exclamat şeful partidului. Întrucât lui Călinescu exclamaţia i-a sunat în urechi mai degrabă a reproş. Dej i-a spus: “Dle profesor, Sfântul Gheorghe este şi patronul meu!” Atunci Călinescu s-a liniştit.” “Poate de aceea, aşa cum a scris istoricul literar Cornelia Ştefănescu, Gheorghiu-Dej îi trimitea în fiece an marelui scriitor câte un coş de flori de Sfântul Gheorghe şi nu de ziua naşterii. Au răposat amândoi, în martie 1965, la patru zile unul de altul. Atunci a publicat Arghezi poezia “Lui Gheorghiţă, mamă”; poezie frumoasă – am recit-o – şi semn că răposatul se purtase bine cu el. Oricum, pe Ceauşescu nu l-a regretat niciun artist sau intelectual autentic şi nici nu l-a vizitat pe vreunul.” Gheorghe Gheorghiu-Dej. a avut o viata amoroasa condimentata de prezente feminine renumite perioadei,  printre iubitele lui numarandu-se actritele  romance Elvira Godeanu, Dina Cocea, dar si actrita franceza Michele Morgan.

Pe vremea aceea, Gheorghe Gheorghiu-dej era deja un barbat insurat. Sotia sa se numea Maria Alexe si era fiica unui sifonar din Galati. Impreuna au avut doua fete: Vasilica ( Lica) si Constantina(Tanti). Cand Ghoerghiu –Dej a fost mutat disciplinar in orasul Dej, sotia sa l-a parasit inainte sa fie arestat si a fugit cu un jandarm. Amandoua fiicele au fost atrase de lumea artei si, cata vreme tatal lor a fost la putere, ele au trait ca mari dive hollywoodiene. In 1938a incercat sa se recasatoreasca cu o profesoara, Maria Sarbu, desi ei nu se cunoscusera niciodata, dar autoritatile politice nu le-au permis mariajul.  cea mai disputata relatie a sa a fost cu actrita franceza Michele Morgan. Intr-un interviu, , Mioara Roman povestea ”Se ştie, el (nr – Gh.Gh.-Dej) avea o amantă celebră, actriţa Michele Morgan.

Îi trimitea săptămânal un avion de vănătoare să o aducă în Romănia”, spunea Mioara Roman în acel interviu. Cu toate astea, iubirea vietii lui a fost actrita Elvira Godeanu. Tot Dan Ciachir povesteste: “ În timp ce Dej era la închisoare, soţia sa a divorţat”. “Nu s-a recăsătorit. Însă, la începutul anilor ’50 era colat, cum se spunea pe vremuri, cu actriţa

Dina Cocea, fiica scriitorului N.D. Cocea. Ulterior, până la moarte, are o altă legătură: cu actriţa Elvira Godeanu.

O actriţă mare, o femeie inteligentă şi totodată plină de feminitate. Mărturie stă ecranizarea din 1954 a “Scrisorii pierdute”, unde ea deţine rolul lui Zoe.” Dina a fost cea care l-a cizelat pe acest lider brut si needucat, l-a invatat sa se imbrace, sa se poarte:  “Auzeam în copilărie că ea îl învăţase pe Dej să se îmbrace; stăteau pe el costumele impecabil. La 60 de ani era corpolent fără să fie gras sau obez şi avea o voce plăcută de bariton. Mi-l amintesc de la un jurnal de actualităţi, în loja Teatrului Naţional (sala Odeon), luând parte la premiera piesei Richard al III-lea, cu George Vraca în rolul principal: într-un costum gris-fer croit poate de hanganu, ridicat în picioare, aplauda la sfârşitul piesei. Părea mai degrabă un domn decât un “tovarăş”. Desi nu se afisau in public impreuna, despre legatura lor amoroasa vorbea toata lumea. Era o moda ca toti necioplitii comunisti sa aiba macar o amanta de notorietate publica, astfel incat sa ii spele ignoranta. Insusi ministrul Sanatatii, Voinea Marinescu, dupa ce i se sinucisese nevasta cu arma de vanatoare a sotului, s-a recasatorit cu actrita Simona Bondoc.

Dincolo de toate aceste detalii sordide ale vietii private ale primului dictator roman, trebuie  mentionat faptul ca Dej a avut o slabiciune mare pentru Vasilica, fiica sa mai mare. Aceasta se visa mare actrita si, desi nu era talentata, datorita pozitiei tatalui sau a fost distribuita in cateva roluri. Niciunul nu a facut istorie in cinematografie, dar s-a incetatenit o expresie care ramane si astazi de actualitate in randul clasei politice: “nu e talentata, dar e tare-n tata”. Lica , desi a fost casatorita de doua ori, a facut o mare pasiune pentru Gheorghe Plăcinţeanu, fratele fratele celebrei regizoare Sorana Coroamă-Stanca, care a fost iubirea vieţii ei. dar tatal ei a avut grija sa il inlature pe amantul burghez din viata fiicei sale, aranjand sa fie anchetat, arestat si condamnat la 5 ani de inchisoare, unde a si murit. Lica Gheorghiu a fost o actrita mediocra, Dar care a jucat in filmele „Erupţia“, „Avalanşa“, „Soldaţi fără uniforme“, „Tudor Vladimirescu“, „De-aş fi... Harap Alb“. in compania unor nume mari ale cinematografiei romanesti: George Vraca, Ştefan Ciubotăraşu, Iurie Darie, Gheorghe Dinică, Colea Răutu, George Motoi, George Calboreanu. Desi a luat cateva premii, nimeni nu isi aminteste de prestatia actoriceasca a fiicei lui Ghorghe Gheorghiu – Dej. Inca nu se lasa mostenire puterea din generatie in generatie. Acum se lasa. Am evoluat!

Celor interesati de subiect le recomand:

http://www.agentia.org/monden/derusificarea-si-dezghetul-perioada-gheorghe-gheorghiu-dej-1010.html

Ecaterina I, Tarina Rusiei, sau de cati barbati are nevoie o femeie intr-o viata?

Intamplarea a facut sa stau cateva saptamani bune in pat, rapusa de o viroza agresiva, si sa am timpul sa citesc romanul lui Vladimir Fedorovski – "Tarinele si puterea – de la Ecaterina I la Raisa Gorbaciova", un roman pe care vi-l recomand. Cartea este organizata pe 15 capitole, autorul prezentand personajele marcante ale istoriei rusesti. Desi titlul pregateste cititorul pentru o incursiune in istoria femeilor care au marcat Rusia de-a lungul timpului, autorul prezinta figurile masculine determinante fiecarei epoci, de la Ivan cel Groaznic , Petru cel Mare, Tarul Nicolae al II-lea pana la Mikhail Gorbaciov si Boris Elţîn, evidentiind rolul extrem de important pe care femeile din viata lor l-au jucat in istoria Rusiei, in calitatea lor de mame, sotii, fiice sau amante. Fedorovski considera ca, in Rusia, influenta feminina se trage dintr-o o traditie istorica, ajutand-o sa devina un fenomen generator de civilizatie. "Aceasta influenta a ajuns la apogeu in secolul al XVIII-lea, cand asupra tarii si-a pus amprenta domnia a cinci imparatese, fapt unic in istoria mondiala", sustine autorul. Rusii au avut curajul ca priveasca realitatea istorica si sa recunoasca importanta femeii in viata politica a tarii, motiv pentru care le-a dat un nume generic acestor femei influente, indiferent daca faceau sau nu parte din familia imperiala, de tarine. Inca nu mi-este clar daca aceasta carte este un elogiu adus femeii, generic vorbind, sau este o simpla relatare a importantei fiecareia dintre ele in epoca pe care a patronat-o, alaturi de barbatul pe care I-au iubit si I-au ajutat sa carmuiasca tara. Autorul povesteste relatia speciala pe care Ivan al IV-lea a avut - o cu prima sa sotie, care a fost de altfel prima tarina a Rusiei. In timpul domniei sale, ea I-a stat alaturi si l-a sprijinit in efortul de a deveni un om mai bun si mai intelept. Cand aceasta a murit, tarul a innebunit, iar declinul sau a fost iminent. Petru cel Mare a fost marioneta intrigilor mai multor femei care si-au disputat rolul si puterea in timpul domniei sale: mama sa, Natalia Narîşkina, sora lui, Natalia, amanta lui, Anna Mons si nu in ultimul rand de sotia sa, Ecaterina I. Tarul Nicolae al II-lea a fost sfatuit de catre sotia sa, Alexandra Fedorovna, simbolul egeriei politice rusesti. Daca este sa ne referim la personaje contemporane noua, autorul povesteste despre rolul pe care Raisa Gorbaciova l-a jucat in cariera sotului ei, incurajandu-l sa adopte metode moderne de carmuire a tarii. Cand vorbeste despre Boris Elţîn, autorul explica rolul pe care l-a jucat Tatiana, fiica sa, asupra unui conducator slab si alcoolic, are a preluat fraiele puterii incurajand aparitia capitalismului de tip oligarhic. Autorul, Vladimir Fedorovski, un apreciat scriitor si diplomat rus, a fost unul dintre apropiatii lui Gorbaciov. El este acela care a trebuit sa prezinte Europei conceptul de perestroika in perioada 1985–1990. Trebuie sa recunosc faptul ca lui ii datorez cateva din articolele pe care le-am scris sau intentionez sa le scriu in viitor, fiind autorul mai multor lucrari de referinta: “De la Rasputin la Putin”, “Sankt-Petersburg. Poveştile de dragoste ale unui oraş”, I”storia Kremlinului: de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin” si altele. Cartea captiveaza prin pasiune, prin intrigi si acte de tradare, prin conflictele nerezolvate, prin calitatile personajelor cu evolutii surprinzatoare. " Arhive ramase mult timp secrete si marturii inedite, referitoare, in special, la ultimele decenii ale secolului XX, vor da acestei carti fatete neasteptate ", sustine autorul.

Dar astazi am sa va povestesc istoria fulminanta a unui singur personaj feminin: Ecaterina a II-a, un veritabil simbol al Rusiei. Ecaterina a II-a a ramas in istoria Rusiei ca Ecaterina cea Mare. Ea s-a nascut din Germania cu numele de Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, alintata de catre familie cu numele de Figchen, devenita imparateasa Rusiei dupa asasinarea soțului ei, Petru al III-lea. Ea a fost fiica unui print „de o imbecilitate extraordinara", care a mostenit atat inteligenta, cat si gustul pentru intrigi de la mama ei, Johanna. Niciodata nu a fost un copil fara personalitate, iar intamplarea care dateaza de cand Sophie avea 4 ani are menirea de a demonstra caracterul puternic al acesteia. Se zice ca atunci cand atinsese inaltimea piciorului mesei, a fost prezentata regelui Frederic Wilhelm al Prusiei. Se pare ca prezenta regelui nu a impresionat-o pe copila, de vreme ce aceasta a refuzat sa ii sarute poalele mantiei, dupa cum cerea protocolul. Enervat si jignit in amorul propriu, suveranul a zbierat cat l-au tinut plamanii: „Luati de aici acest copil impertinent!" , iar Sophie s-a ales cu o cinstita mama de bataie. Atunci, vazand satisfactia de pe chipul copilei, mama  a realizat ca trebuia sa isi imblanzeasca fata indaratnica gasindu-i o partida buna. In consecinta, cand Sophie avea 14 ani, tanara a fost remarcata de tarina Elisabeta a Rusiei , care a vazut-o, a placut-o si a cerut-o de sotie, in numele nepotului ei, Marele Duce Petru.

In 1744, cand imparateasa Elisabeta I,  fiica lui Petru cel Mare, a chemat-o pe Sophie, impreuna cu mama sa, la Curtea Imperiala, Sophie a castigat atentia si simpatia imparatesei si a demnitarilor curtii. Dar printul nu avea sa se ridice niciodata la standardele tinerei printese. Dincolo de faptul ca era urat ca noaptea, avea un temperament ciudat. Cand nu era violent, acesta avea un comportament de debil: fie era plangacios, fie pus pe farse copilaresti. Acesta isi petrecea cea mai mare parte a timpului in compania valetilor sau jucandu-se cu papusile si soldateii de plumb. In timp ce Marele Duce Petru se straduia din rasputeri sa isi insuseasca manierele nemtesti, Sophie se dedica studiului intens al limbii ruse si a religiei ortodoxe, pregatindu-se sa devina o adevarata rusoaica. Desi medicii curtii imperiale au prevenit-o atat pe imparateasa, cat si pe Sophie ca tareviciul avea o problema ce-l impiedica sa fie barbat, imparateasa Elisabeta a grabit mariajul celor doi. Imparateasa credea ca impotenta printului se datora consumului excesiv de vin, iar faptul ca i-a interzis si sa il miroasa, acest fapt nu a rezolvat problema celor doi tineri din dormitor. In 1744 , la ordinul imparatesei, a avut loc convertirea Sophiei la religia ortodoxă, primind prenumele de Ecaterina, iar in 1745 a avut loc casatoria dintre printesa de Anhalt-Zerbst si Marele Duce Petru.

Dupa casatorie, Ecaterina a descoperit treptat caracterul imparatesei. Dincolo de imaginea atent construita a tarinei cu inima generoasa, se afla femeia cruda si primitiva , invaluita intr-o poleiala de civilizatie. Ceea ce este de-a dreptul hilar este faptul ca, desi casatoriti, cei doi tineri, Petru si Ecaterina, habar n-aveau cum se faceau copiii. Nu mare i-a fost mirarea imparatesei cand, desi ea si-i imagina imbratisati si cuprinsi de-amor, cei doi tineri se jucau pana tarziu in noapte, cu soldatii rasfirati pe toate pernele si plapumile, in incercari de a reproduce cat mai exact conditiile de desfasurare a diverselor batalii faimoase. Prin urmare, nu mai este de mirare ca dupa 8 ani de la casatorie, Ecaterina inca era virgina. Intr-o zi, dupa ce trecusera 8 ani de mariaj , iar Ecaterina inca nu ramasese insarcinata, tarina a poruncit ca Marele Duce sa fie pregatit pentru a fi examinat de catre doctorul curtii. Faptul ca tarina a cerut sa fie imbaiat nu l-a convins pe Petru sa se supuna de vreme ce acesta nu facuse baie in viata lui si era convins ca baia dauna sanatatii, putand chiar sa te ucida. Desi doamnele de companie ale tarinei au incercat sa il sperie ca va fi inchis in caz ca nu se supune, acesta a facut un asemenea scandal, incat pana la urma l-au lasat nespalat. Istoricii moderni sustin faptul ca aceasta casnicie nu a fost consumata deoarece Petru nu a avut nici macar minimul de interes fata de sotia sa. Cand a fost inscaunat imparat, Petru al III-lea si-a izolat sotia intr-o aripa indepartata a Palatului de Iarna, in vreme ce acesta si-a adus amanta, pe Elisabeta Voronțova, in apartamentele imparatesti. Atunci cand in viata lui Petru a intrat contesa de Kurlanda, aceasta era o femeie mica de statura, cocosata si urata , dar careia ii placea sa bea si sa vorbeasca porcos, la fel cum ii placea si lui. Petru s-a indragostit ca un nebun de aceasta femeie urata, versata si rabdatoare. Se povesteste ca insasi Elisabeta I l-ar fi imbatat pe Petru cu mana ei si l-ar fi circumcizat. Si, ca sa isi dovedeasca faptul ca lucrurile fusesera temeinic facute, i-a cerut uneia dintre doamnele sale sa il initieze in arta amorului, sarcina pe care aceasta ar fi dus-o constiincios la capat. Dar atitudinea lui Petru fata de Ecaterina a ramas aceeasi. Disperata, Elisabeta l-a obligat pe Petru sa isi indeplineasca obligatiile in dormitor,  deoarece aflase ca Ecaterina avea deja un amant si era insarcinata cu capitanul Garzii, Serghei Saltikov. Evident ca nimeni nu a crezut nici macar pret de o clipa ca Petru ar fi fericitul tata al copilului, dar toata lumea a rasuflat usurata ca tara avea un mostenitor, inclusiv Elisabeta, cea care si pusese planul la bataie. Aceasta a murit fericita cateva luni mai tarziu, ca Rusia are urmas.

Astfel, dupa 9 ani de mariaj, Ecaterina a dat nastere unui baiat, Pavel Petrovici, despre care se presupune ca ar fi fost copilul lui Serghei Saltîkov, care a fost imediat indepartat de la curte si trimis intr-o misiune Suedia. Baiatul pe care l-a nascut a fost botezat Aleksei si a fost dat spre ingrijire unui servitor devotat. Ramasa singura, Ecaterina s-a retras in apartamentele sale, alinandu-si singuratatea prin lectura. Aceasta a fost perioada in care Ecaterina planuia o societate guvernata dupa principii sanatoase de liberalism, dreptate si corectitudine. In 1758 i-a dat nastere fiicei sale, Anna, copilul contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski. Dar relatia dintre cei doi soti s-a deteriorat galopant, culminand cu inchiderea Ecaterinei in 1762, din ordinul împaratului, in fortareata de la Schlusselburg. Spre norocul ei, a fost eliberata relativ repede, dar Ecaterina stia deja ca amandoi nu puteau conduce tara. Cateva luni mai tarziu, Ecaterina a fost proclamata Imparateasa, suverana absoluta a Rusiei. In vara aceluiasi an, tarul a fost asasinat de prietenii imparatesei. In data de 22 septembrie a fost incoronala la Moscova. Rusii au iubit-o pentru ca a imbunatatit viata slujitorilor sai, infiintand  un azil de copii orfani, o scoala de moase si altul pentru fiicele nobilior rusi, un stabiliment de igiena populara. A adus muncitori din Germania care sa lucreze in agricultura , incercand sa impuna anumite reguli si conduite de lucru pentru poporul sau. Tot cu acest val au fost adusi medici, mestesugari, arhitecti, ingineri. A incercat sa reformeze sistemul de sanatate, fiind unul dintre primii suverani rusi care s-au vaccinat impotriva variolei, boala care facea ravagii in imperiul tarist. In 1766 si-a prezentat in fata Senatului propria opera, "Nakazul sau Instrucţiune în vederea elaborării unui Cod al legilor”. Un an mai tarziu, Senatul i-a acordat titulatura de Ecaterina cea Mare. Este foarte bine stiut care au fost reformele pe care ea le-a adus Rusiei si care i-au aus popularitatea si recunostinta poporului. La fel cum nu era un secret ca viata alaturi de sotul ei fusese o mare dezamagire. Dar la fel de bine se stia si faptul ca Ecaterina avusese numeroase iubiri, din unele dintre ele nascandu-se copiii ei. Desi nu exista informatii clare care sa confirme decat 12 relatii amoroase, unele dintre ele fiind de lunga durata, ea a ramas in constiinta poporului sau ca Imparateasa cu 300 de amanti. La inceputul anului 1750, Ecaterina il avea ca amant pe Serghei Saltikov, presupusul tata al fiului ei, Pavel.

La sfarsitul aceluiasi an, in gratiile sale era Stanisław Poniatowski, care ulterior a devenit rege al Poloniei, dupa care a urmat Grigori Orlov , ofițer de Garda si un personaj important in lovitura de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere. Relatia dintre cei doi a durat 11 ani si au avut impreuna un fiu, Alexei Bobrinskoi. Dupa aceea a urmat Alexandr Vasilicikov, descris de Ecaterina insasi drept amantul ca "un cetățean excelent, dar foarte plictisitor". Apoi au fost Piotr Zavadovski, ofiterul care a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale, si Simeon Zorici, un ofiter de armata sarb. Au trecut prin apartamentele sale: Ivan Rimski-Korsakov, Alexandr Lanskoi, Alexandr Yermolov, Alexandr Mamolov si Platon Zubov. Marea sa iubire a fost insa printul Grigori Alexandrovici Potemkin. Acesta era un tanar frumos, rafinat si elegant, cu care Ecaterina a trait o frumoasa poveste de dragoste care a durat pana la moarte. El a fost iubitul, prietenul si confidentul ei, iar Ecaterina l-a rasplatit cu milioane de ruble si proprietati intinse in Polonia si Rusia. Potemkin si-a construit un palat superb in Sankt Petersburg, unde acesta si-a alcatuit o frumoasa biblioteca, plina cu volume legate in piele fina. Se spune ca aceasta iubire a influentat soarta si dezvoltarea Rusiei in bine, deoarece a stiut cand sa o incurajeze si cand sa o contrazica, ce proiecte sa sustina si ce proiecte sa respinga. El a sfatuit-o cu privire la relatiile diplomatice pe care Rusia le avea in Europa , devenind un reputat si temut specialist pe intreg continentul.

La moartea lui Potemkin, Ecaterina cea Mare a pierdut un iubit, un prieten, dar si un veritabil diplomat in politica externa, care o ajutase sa incheie tratate foarte avantajoase pentru tara.  Ea avea sa mai traiasca cinci ani dupa moartea lui Potemkin.. Desi Ecaterina a II-a Rusiei a ramas in constiinta opiniei publice, prin prisma presupuselor sale preferinte sexuale de natura zoofile, cunoscuta fiind legenda potrivit careia tarina si-ar fi dat obstescul sfarsit in urma unei aprinse partide de amor cu un armasar, adevarul este ca aceasta a murit pe vasul sau de toaleta, din cauza unui anevrism cerebral. Se pare ca cei 300 de presupusi amanti aveau nevoie sa isi gaseasca intruparea metaforica in pielea unui armasar. Si atunci parca imi infloreste pe buze intrebarea: de cati barbati are nevoie o femeie intr-o viata ca sa fie fericita? Raspunsul: depinde de femeie!

Poate nu stiti si-ar merita!

Prima felicitare de Crăciun a apărut prima oara în Anglia, când copiii îşi exersau ortografia prin scrierea de urări de Crăciun pentru părinţii lor, dar Sir Henry Cole e cel care a creeat prima felicitare de Crăciun adevarată. Director al muzeului londonez “Victoria & Albert”, Sir Henry a fost prea ocupat în perioada Crăciunului anului 1843, ca să isi scrie urările de Crăciun pentru prietenii săi. Aşa că l-a angajat pe artistul John Calcott Horsley pentru a face ilustraţiile. Felicitarea era compusă din 3 pagini, cea din mijloc înfăţişa o familie sărbătorind Crăciunul, pe prima pagină era inscripţionat mesajul “ Iţi Urez Un Crăciun Vesel şi Un An Nou Fericit”. 

John Callcott Horsley, un pictor britanic şi academician la Academia Regală, a desenat prima felicitare de Crăciun şi Anul Nou, în 1840, însă a ajuns la vânzare abia în 1843. In timpul Razboiului Civil American, Abraham Lincoln a cerut unui desenator să-l ilustreze pe Moş Crăciun cu trupele unioniste, pentru a le susţine curajul. 

Thomas Nast a fost primul ce a prezentat un Moş Crăciun în tradiţionala mantie roşie cu o curea de piele lată. Pocnitorile de Crăciun au fost inventate în 1847 de Tom Smith, un brutar din Clerkenwell, Londra.  

In 1846, stând în faţa şemineului său, pârâitura unui buştean l-a inspirat pentru pocnitori. La început au fost numite „Cosaques”, după pocniturile biciurilor lui Cossack . Numele a rezistat timp de 10 ani înainte de a deveni cunoscute ca pocnitori de Crăciun. Pana in anul 1900, Smith a vandut peste 13 milioane de pocnitori. Acestea nu erau comercializate doar  de Craciun, ci in orice imprejurare festiva. In perioada Victoriana timpurie, A 12 Noapte a fost interzisa oficial din pricina faptului ca pocnitorile erau folosite in exces. Incepand cu anul 1933, ambalajele au fost personalizate cu desene individuale, unele avand aplicate pandative din sticla, brose, bratari si alte bijuterii.
In 1840, in timpul unei călătorii la Paris,  acelasi Tom Smith a inventat „bon-bon-ul”, o migdală zaharisită, învelită într-o bucata de hârtie. Reîntors la Londra, „noile” sale dulciuri au devenit foarte apreciate.

Femeile din spatele lui Lenin

Mi-amintesc cu oarecare strangere de inima un episod petrecut asta vara, cand revolutia parlamentara a schimbat cursul si destinul Romaniei. Din nou! Nu mai stiu unde am citit atunci relatarea unei mame disperate care se intreba dupa 20 de ani de democratie timida daca nu ar fi timpul sa-si invete copiii imnul rusesc, de vreme ce se reintorc comunistii la putere. Asta vara ma uitam si eu uimita la ce se intampla pe scena politica din Romania si mi-era greu sa accept ca romanii, dupa ce infaptuisera o revolutie, au strans randurile si-au cerut sa intre in Europa, ar putea sa imbratiseze din nou doctrina de stanga.  In marea mea naivitate credeam ca timpul este ireversibil si comunismul este apus. Uitasem ca, in Romania, grotescul si absurdul sunt campioni de netagaduit, iar prefacatoria, manipularea si minciuna sunt elemente definitorii pentru conducatorii nostri. Astazi ma uit la campania non-campanie care va desemna in 9 decembrie viitorul parlament al tarii. O rusine de campanie sau, mai bine spus, e rusioansa lipsa oricarei campanii. Si atunci nu pot decat sa ma intreb si eu: oare ar trebui sa il recitesc pe Lenin? Pe Marx?  Pana ce si in Rusia, dupa destramarea Uniunii Sovietice si deschiderea arhivelor de la Kremlin au iesit la lumina secrete greu de imaginat despre liderii politici comunisti. Noi nu am fost in stare nici sa condamnam comunismul, de aia si traim cu el inca in carca si suntem tot mai cocosati de povara lui. O data cu desecretizarea acestor documente, lumea avea sa cunoasca adevarata fata a liderului revolutiei socialiste. Unele tari aveau sa invete din istoria trecuta, altele aveau sa ramana constante, in ignoranta lor, la marginea istoriei. De-aceea ma intreb: ramanem paiatele istoriei comuniste? Mi-e greu sa cred ca pana ce si statele vechii Uniuni Sovietice s-ar gandi macar si-n joaca la reintregirea blocului comunist. Se pare ca istoria a ascuns temeinic fanatismul si cruzimea lui Lenin care a ingenunchiat democratia europeana si a siluit viitorul atator generatii de oameni, ascunzand detaliile caracterului sau, dar si aspectele amoroase din viata sa. Generatii intregi au fost inselate si obligate sa creada intr-o aparenta falsa si intr-o credibilitate atent construita din nimic.

Cine si-ar fi imaginat atunci ca rusii vor face publice povestile amoroase ale lui Lenin si ne vor prezenta un barbat casatorit din ratiuni obligatorii, insa iremediabil indragostit de Inessa Armand? Ca, desi fidel doctrinei comuniste, a incalcat morala si a trait simultan cu doua femei o data? Inessa Armand fusese copilul unui celebru tenor francez, Theodore Stephane si al actritei Nathalie Wild, o tanara jumatate englezoaica, jumatate frantuzoaica. Dupa moartea prematura a tatalui sau, ea a fost infiata de catre o matusa, impreuna cu Renee, sora sa. Matusa sa era guvernanta familiei Armand, mari bogatasi rusi din Moscova. Peste cativa ani, doi dintre fiii acestei familiii, Alexandr si Boris, aveau sa se casatoreasca cu cele doua surori, iar Innes avea sa isi lege destinul de doi dintre ei.  Cand a implinit 19 ani, Innes s-a casatorit cu Aleksandr Armand. Aceasta a avut cinci copii, dintre care unul facut cu fratele sotului ei,  Vladimir. Aleksandr si Inessa, nu au divortat pentru ca fiecare tolera infidelitatile celuilalt sub pretextul ca erau adeptii amorului liber consimtit, motiv pentru care si-au crescut impreuna cei 5 copii pe care Innes i-a nascut. In 1905 insa, Innes l-a parasit pe Aleksandr pentru fratele acestuia, Vladimir, desi ei nu au divortat oficial niciodata. Fire exaltata, Inessa s-a implicat in miscarea revolutionara din Rusia cand deja ii facuse patru copii lui Alexandr si unul lui Vladimir, realizand ca este mai apropiata ca sentimente si idealuri de Vladimir, mezinul familiei. Ea i-a lasat copiii lui Alexandr si a plecat cu Vladimir la  Moscova, dedicandu-se activitatii revolutionare. Inca din 1903, doamna Armand s-a implicat in actiunile ilegale ale Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, distribuind materiale de propaganda. Patru ani mai tarziu a fost arestata si condamnata la 2 ani de exil. Vladimir si-a urmat iubita, dar acesta s-a imbolnavit de tuberculoza, iar in 1909 a decedat. Foarte afectata de pierderea singurului barbat pe care il iubise si care ii impartasise  idealurile revolutionare, Inessa a decis sa se intoarca la Paris: "Vreau sa studiez. Intentionez sa intru în legatura cu  socialistii francezi". In acelasi an, Innes avea sa-l cunoasca pe Lenin la Paris si nu s-a mai despartit de el decat in 1920 cand a murit. Lenin era deja un barbat insurat cand si-a intalnit viitoarea amanta.

Inessa Armand era o femeie frumoasa, cu ochii mari, o gura senzuala, trasaturi delicate ascunse sub o claie de par castaniu, vesnic ciufulit. Era o femeie citita, inteligenta, vorbea mai multe limbi straine si avea sa devina cea mai inflacarata sustinatoare a ideilor lui Lenin. Stia sa intre pe sub pielea oamenilor, era vesela si optimista si canta la pian ca nimeni alta. Gurile rele spun ca Lenin a fost cucerit, ascultand-o interpretand Patetica lui Beethoven. Insusi biograful ei nu se zgarceste la epitete cand o caracterizeaza: "Par lung, aranjat într-o pieptanatura bogata, lasând la vedere urechile mici, fruntea curata, gura bine conturata si ochii verzi, luminosi, tristi, privind fix undeva, departe", desi Larisa Vasilieva, nu s-a sfiit sa consemneze referitor la aspectul amantei lui Lenin: "Fotografiile te deceptioneaza. Cu nasul ca un plisc si cu profilul în vânt, seamana mai curând cu o pasare rapitoare. În fixitatea imaginii, fata este mai degraba respingatoare decât atragatoare. Dar în miscare, când vorbeste, zâmbeste sau te priveste, fata are ceva irepetabil, de o gingasie imperceptibila, altfel nu s-ar putea justifica parerea tuturor acelora care au vazut-o macar o data pe Inessa. Era de o frumusete rara, "era minunata! Nimeni nu rezista farmecului ei. Nu vraja, naturaletea si felul ei de a comunica ardea totul în jurul ei. Când aparea Inessa, când începea sa vorbeasca, sa zâmbeasca, chiar si atunci când se încrunta, totul înceta sa mai existe".    

Lenin forma un cuplu inca din 1898 cu Nadejda Krupskaia, o militanta activista, care a trebuit sa accepte relatia sotului ei cu Inessa Armand. Unii istorici vorbesc despre  un “triunghi conjugal” , fapt sustinut de corespondenta dintre Lenin si Inessa. Prezenta ei aproape neintrerupta in centrul familiei acestuia si insemnările din jurnalul ei par sa sustina aceste afirmatii. Asaltul lui Innes asupra lui Lenin a fost grandios gandit. La Cracovia, Inessa s-a apropiat de Nadejda Krupskaia si de mama acesteia.  Cei mai multi istorici rusi afirma ca ambele femei l-au iubit pe Lenin  cu o dragoste fanatica, fiecare adaptandu-si viata rolului pe care il acceptasera de comun acord:  Nadia, cel de sotie, iar Inessa, de amanta. Cele doua au lucrat mana in mana pentru idealurile revolutiei. In timp ce Innes colinda Europa ca agent de legatura al bolsevicilor, scria articole pentru publicatii, organiza conferinte si congrese, traducea articole revolutionare, Nadia facea munca de rutina, devotata si rabdatoare, mereu alaturi de Lenin. In februarie, cand  grupul de revolutionari se intorcea in Rusia, multimile de oameni îl aclama pe Lenin, care striga "Traiasca revolutia socialista mondiala". Si atunci, in spatele sau, vegheau cele doua femei.  Exista pareri potrivit carora, Lenin ar fi vrut sa divorteze de  Krupskaia si sa se insoare cu Inessa, dar Biroul politic s-ar fi opus categoric. Alti istorici afirma faptul ca Nadia, afland despre intentiile lui Lenin, s-ar fi oferit  sa isi abandoneze caminul pentru a-i ceda locul amantei sotului ei. Dar Lenin ar fi insistat ca ea sa ramâna. Acestia inchiriasera doua apartamente vecine in Paris, pe rue Marie Rose, 2 și 4, iar Lenin construia trasee laborioase si amoroase intre cele doua femei.  Sigur este faptul ca Inessa a plecat in cele din urma la Moscova, unde a locuit impreuna cu copiii ei, continuand sa indeplineasca toate dispozitiile lui Lenin.

Cand Lenin s-a instalat la Kremlin, acesta i-a daruit un apartament in apropierea biroului sau, i-a instalat o linie speciala de telefon, i-a procurat lemne de foc, medicamente si alimente. Ceka, serviciul special de spionaj, a consemnat intilnirile dintre cei doi. Nadejda Krupskaia a fost tot timpul constienta de rolul pe care amanta sotului ei l-a jucat in familia sa, motiv pentru care aceasta scria in jurnalul sau: “Se luminează casa când intră Inessa. Nimic nu îi este indiferent. Trece totul prin filtrul inimii”.  Si tot nevasta lui Lenin avea sa isi descrie rivala astfel: "În 1910 a venit la Paris (de la Bruxelles) Inessa Armand, care a devenit imediat unul dintre cei mai activi membri ai grupei noastre. A intrat în conducerea grupei împreuna cu Semasko si cu Britman si a început sa corespondeze cu  grupe din alte tari. Statea împreuna cu familia, doua fetite si un baietel. Era o bolsevica înflacarata si a atras repede în jurul ei multi socialisti parizieni". Toata aceasta increngatura amoroasa este cu atat mai ciudata cu cat  Lenin traia o viata simpla, era un personaj cumpatat, cerebral, care nu se lasa prada instinctelor sau emotiilor, demonstrand chiar o anumita retinere de a se manifesta public. Nu era coplesit sau orbit de puterea pe care o castigase. Jacques de Launay mentiona ca  „a fost probabil singurul om de stat din istorie care nu s-a lăsat amețit de succes și a rămas până la capăt stăpân al destinului său”.  Lenin nu respingea femeile, dar nu era atras decat de cele care erau animate de aceleasi idealuri politice, indiferent de cum aratau ele.  Nadejda Krupskaia era mai in varsta decat el cu un an de zile si, desi odinioara fusese o femeie frumoasa, acum arata mai batrana decat era in realitate. Desi la-nceput fusese amanta lui Lenin, acesta s-a insurat cu ea, spre disperarea surorii lui care nu o suporta pe femeia ce avea sa ii devina cumnata: “Nadia arată ca un…hering!” spunea ea. Cu toate astea, Lenin i-a fost recunoscator Nadiei pentru devotamentul si abnegatia ei. Si in felul sau, Lenin chiar a iubit-o , chiar daca pasiunea nu si-a facut loc niciodata intre ei. Lenin afirma ca sotia lui era “singura femeie în stare să-l înțeleagă pe Marx și totodată să joace șah și să se descurce cu orarul mersurilor trenurilor”. Apropiatii lui Lenin erau socati privindu-l cum cauta mereu compania amantei sale.  Iar Nadejda nu se impotrivea relatiei lui cu Inessa. Narcisa Ambrozie scria ca cei trei “au fost trio-ul inițial ce a plănuit revoluția din octombrie. Ei au format nucleul ce a preluat puterea, a creat Uniunea Sovietică, a condus primul stat comunist și a locuit la Kremlin până când Inessa a murit de tifos, în octombrie 1920". Lenin și Krupskaia se aflau in primele randuri ale cortegiului funerar care precedau sicriul. Un martor ocular avea sa il descrie pe Lenin: "Nu numai chipul, dar întreaga lui înfatisare exprimau atâta durere, încât nimeni nu s-ar fi încumetat sa-i faca macar vreun semn cu capul.  Era evident ca voia sa fie singur cu durerea sa. Parea si mai scund decât în realitate, fata îi era acoperita de  sapca, ochii îi disparusera sub lacrimile stapânite cu greutate. Nu opunea nici o rezistenta atunci când miscarea multimii împingea grupul nostru, de parca i-ar fi fost recunoscator ca îi oferea ocazia de a se apropia si mai mult de sicriu", iar despre cortegiul funerar: "Era o noapte de toamna umeda si întunecoasa. Se lumina de ziua când în apropierea oficiului postal ne-a iesit în cale un cortegiu funerar. Caii negri, costelivi, înhamati ca înaintasi, trageau din greu dricul negru, pe care trona o lada de zinc, mare si lunga, si de aceea înspaimântatoare.  Priveam de pe marginea drumului (...) In urma dricului mergea Lenin, având-o alaturi pe Nadejda Krupskaia. Aceasta îl sprijinea de brat. Umerii lui cazuti si capul aplecat  exprimau o mare durere. Ne-am dat seama ca în aceasta lada se afla corpul Inessei". Inessa a fost inmormantata in Piata Rosie. Printre numeroasele coroane de flori , cu greu se putea deslusi una mai modesta, care avea urmatorul text: "Tovarasei Inessa din partea lui V. I. Lenin". Inessa a fost depusa pe catafalcul de onoare in Casa Sovietelor si urna cu cenusa a fost depusa in zidul Kremlinului alaturi de mausoleul lui Lenin, care avea sa o urmeze dupa patru ani, in 1924. Lenin a fost un adevarat luptator, un lider ancorat intr-o realitate la a carei transformare a lucrat neobosit. In 1918, o tanara cu numele de Fania Kaplan, a vrut sa-l ucida. Desi a tras doua gloante in el, nici unul dintre ele nu i-a adus sfarsitul. Unul s-a oprit in gat, celalalt in antebrat. Gloantele nu au putut fi extrase, iar acest lucru nu l-a impiedicat pe Lenin sa lucreze si sa isi vada de viata lui mai departe. Deviza lui era: “În timpul bolii, esențialul este să nu te lași doborât”.  Cat de mult a iubit-o Lenin pe Innes nu putem decat sa banuim citind fragmente din scrisorile pe care cei doi le-au schimbat de-a lungul vietii lor: "Ne-am despartit, iubitule, ne-am  despartit! Ce dureros. Stiu, simt, ca nu vei mai veni niciodata aici! Abia acum, mergând singura pe  strazile pe unde am hoinarit împreuna, am înteles cu adevarat ce loc imens ai ocupat tu în viata mea înca de pe când erai aici, la Paris, ca aproape întreaga (mea) activitate de aici a fost legata prin mii de fire de gândul la tine. Înca nu eram atât de îndragostita de tine, dar te iubeam si atunci foarte mult. Acum as rezista poate si fara sarutarile tale, m-as multumi doar sa te vad, sa mai stam de vorba. Asta nu ar face nimanui nici un rau. De ce nu am parte macar de atâta? Ma întrebi daca nu sunt suparata pe tine ca ai hotarât sa ne despartim. Nu, pentru ca eu cred ca ai facut asta nu ca sa-ti fie tie bine..." Dar o certitudine avem: ca nefericirea noastra, a tuturor, isi are originea in Lenin! Si tocmai de aceea, n-am sa uit niciodata perioada comunista si nu am sa votez niciodata cu comunistii. Pentru ca nici nu uit, si nici nu iert!

Originea lui Mos Craciun

Originile lui Mos Crăciun incep cu Sfântul Nicolae ( sec. IV ), Episcop de Myra, o zonă din Turcia. Sf. Nicolae a fost un om generos, în special cu copiii. După moartea sa ( 340 A.D. ) a fost înmormântat în Myra, dar în 1087, nişte marinari italieni au furat rămăşiţele sale, ducându-le în Bari, Italia, mărind popularitatea Sf. Nicolae în Europa. Blândeţea şi generozitatea  sa au dat naştere la zvonuri cum că ar fi capabil să înfăptuiască miracole, iar acest fapt  a mărit devoţiunea creştinilor faţă de el. Se spune că era un preot creştin care a devenit episcop de Myra, un oraş din Asia Mică. Tradiţia spune că Sfântul Nicolae umbla prin lume îmbrăcat într-o robă episcopală cu roşu şi alb,  călare pe un măgar, făcând cadouri copiilor şi ajutându-i pe cei nevoiaşi. În tradiţia româneasca el apare pe un cal alb - semn al primei zapezi - şi păzeşte Soarele, pentru ca lumea să nu fie privată de lumină şi căldură. Este sprijinul corăbierilor pe care îi salvează de la înec, al celor încercaţi de soartă - văduve, orfani - şi al fetelor sărace, care se mărită greu. Cel mai important atribut al său este însă generozitatea, el fiind cel care le aduce daruri celor mici, pe care îi şi pedepseşte însă, când sunt obraznici şi neascultători, cu proverbiala-i nuieluşă. Se spune că Moş Nicolae are mare trecere pe lângă Dumnezeu, deoarece, când se deschide Cerul la miezul nopţii de Crăciun, el este văzut stând, la masa împaratească,  chiar lânga acesta. Dincolo de jumătatea lunii decembrie, într-un spaţiu sărbătoresc de maximă importanţă pentru creştinism şi viaţa noastră de toata zilele, sălăşluiesc doi fraţi, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Divinitatea celebrată în 24 decembrie şi ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii este, în tradiţia românească, Moş Ajun, fratele lui Crăciun.

“Calendarul ţăranului român", legendele Naşterii ne invită în peisajul etnografic al unui sat pastoral, unde traiau Moş Ajun şi Moş Crăciun, care aveau case mari şi multe grajduri. Pe neasteptate, în viaţa lor apare o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, le cere ajutorul. Dacă primul o refuză, cel de-al doilea îi întinde o mână. Neştiind însă că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Crăciuneasa o ajută să nască, fără ştirea soţului ei, dar este pedepsită apoi de el cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind "primul creştin", "Sfântul cel mai bătrân", "soţul femeii care a moşit-o pe Maria". Se spune că el s-a căit atât de mult, încât a doua zi şi-a împărţit întreaga avere copiilor săraci, de unde tradiţia de a face daruri de Crăciun, mai ales copiilor.  O legendă faimoasă spune că acesta a auzit într-o zi de trei surori foarte sărace care trăiau la marginea oraşului şi care nu puteau să se mărite în lipsa unei zestre de la părinţii lor. Sfântul s-a hotărât să le ajute, dar cum nu vroia să se ştie cine a fost binefăcătorul, noaptea când toată lumea dormea, s-a urcat pe acoperişul casei de unde a aruncat pe coş trei punguţe cu galbeni. Întâmplarea făcea că fetele îşi atârnaseră la uscat şosetele proaspăt spălate înainte de a merge la culcare şi cadourile au căzut taman în ele. Tatăl fetelor a văzut însă cele întâmplate şi, deşi Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, acesta nu a rezistat tentaţiei de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neaşteptat îi mulţumea lui Moş Nicolae pentru el.

În tradiţiile germanice, Moş Nicolae era însoţit în drumeţiile sale de servitorul Ruprecht, care punea dulciuri şi jucării în pantofii copiilor cuminţi. Dacă aceştia puteau recita o poezie sau o rugăciune pentru Moş, acesta le oferea un cadou. Dacă nu îşi putea aminti poezia sau nu au fost cuminţi pe parcursul anului, primeau o nuieluşă din partea lui Ruprecht. Copiii foarte neastâmpăraţi riscau să fie luaţi şi vârâţi în coşul mare pe care acesta îl avea întotdeauna la el. În timpul Evului Mediu, au fost construite mai multe biserici în onoarea Sfântului Nicolae prin toată Europa. Celebrarea morţii sale pe 6 decembrie a devenit ziua când se fac cadouri copiilor.
La începutul secolului al XVII-lea, legenda Moşului Nicolae a ajuns prin intermediul coloniştilor olandezi (care îl numeau pe Moş Nicolae Sinterklaas) şi în America, dar nu a prins cu adevărat decât 200 de ani mai târziu.

Povestea acestuia a aprins imaginaţia pastorului american Clement Clark Moore, care a scris un poem pentru copiii săi despre un spiriduş vesel care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicată pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, creaţia acestuia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradusă şi publicată în întreaga lume. Sf. Nicolaie a devenit sfântul protector al Rusiei, unde era cunoscut după barba sa albă, pelerina roşie şi mitra de episcop. In Grecia era protectorul marinarilor, in Franţa protectorul avocaţilor şi în Belgia era protectorul copiilor şi călătorilor. Mii de biserici din Europa ii erau dedicate, iar prin secolul al XII-lea, a fost creeată de Biserică, în onoarea lui, o sărbătoare oficială. Sărbătoarea Sf. Nicolaie avea loc între 5 şi 6 decembrie şi era marcată prin acte de caritate şi oferire de cadouri. După Reformare, credinţa în Sf. Nicolae a dispărut, dar legenda a fost ţinută în viaţă de Olanda, unde, datorită alfabetului lor,  numele Sf. Nicolae ( Sint Nikolaas ) s-a transformat în Sinterklaas. Copiii olandezi îşi lăsau saboţii lângă sobă, iar Sinterklaas ii răsplătea pe cei buni, lăsându-le bunătăţi în saboţi. Coloniştii olandezi au adus această tradiţie în America secolului secolului al XVII-lea, şi aşa a apărut numele anglican de Santa Claus.
In 1822 Clement C. Moore a compus poemul “A Visit From Saint Nicholas”, publicat sub numele de “The Night Before Christmas”, drept cadou pentru copii săi. In el, îl descrie pe Sfântul Nicolae :

“He had a broad face and a little round belly,
That shook when he laughed, like a bowl full of jelly,
He was chubby and plump, a right jolly old elf,
And I laughed when I saw him, in spite of myself;
A wink of his eye and a twist of his head
Soon gave me to know I had nothing to dread.”

Cel mai cunoscut personaj legat de sărbătorile de iarnă este, fără îndoială, Moş Crăciun. El a apărut în secolul al XIX‑lea, în forma în care îl cunoaştem cu toţii. Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa o primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru, Crăciun se înfurie şi îi taie mâinile, însă Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea il converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad în curtea lui şi joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua naşterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după legenda evanghelică, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde,colindele de Crăciun.

Alte legendele spun că Moş Crăciun era un cioban rău, care nu a vrut să o lase pe Maica Domnului să nască în staulul său. Partea cea mai interesantă pentru copii este venirea Moşului. Acest obicei işi are originile în culturile vestice, unde Crăciunul este de mulţi ani un prilej pentru a face schimb de cadouri. O parte din aceste cadouri sunt atribuite personajului pe care il numim Moş Crăciun. In unele culturi se spune că Moş Crăciun ar fi proprietarul hanului în al cărui grajd s-a născut Iisus. Dându-şi seama că a refuzat să o primească în casă pe Fecioara Maria, Crăciun, căci aşa se numea bătrânul, s-a căit şi a promis să facă în fiecare an cadouri  tuturor copiilor din lume. In unele tări, în special în America Latină (Venezuela şi Columbia, de ex), tradiţia spune că Moş Crăciun este cel care face jucăriile şi  apoi le dăruieşte copilului Iisus care le împarte copiilor.In Europa, legenda spune că Moş Crăciun provenea dintr-o familie olandeză înstarită şi era foarte dedicat cauzelor nobile şi filantropice. Era uşor de recunoscut în roba sa de episcop, în alb şi roşu, împărţind daruri nevoiaşilor.

Ei bine, într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea "A Visit From St. Nicholas" (cunoscută şi ca "The Night Before Christmas") în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni.

În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale. În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia.

Astăzi pare aproape sigur  că Mos Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul de credinţă al satului lui Moş Crăciun. Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume, nimeni nu ştie. Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula secretă  a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. Rudolph este cel mai celebru ren. El este conducătorul celorlalţi opt, ale caror nume sunt Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu. El este deschizătorul de drum în călătoria Moşului spre pământ, deoarece nasul său buclucaş luminează calea ca un felinar. Despre Rudolph s-a scris prima dată în 1939. Părintele său este Robert May. Reniii au fost botezaţi de poetul şi profesorul american de teologie Clement Clark Moore. Se spune că renii ating viteze mai mari decît luminile pomului de Crăciun. În SUA există 34 de locuri ce poartă numele renilor. Dintre acestea, 27 sunt în Alaska.

În 1860, cotidianul american Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într‑un costum roşu, ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, emigrantul german Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moş Crăciun şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale. Nast este şi cel care a stabilit în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Această idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster.

În Italia, într‑o emisiune televizată pentru copii, s‑a demonstrat în mod ştiinţific – pe baza datelor fizice de viteză şi calcul al timpului necesar pentru împărţirea darurilor – inexistenţa lui Babbo Natale (Moş Crăciun), ceea ce a provocat dezamăgirea copiilor şi indignarea părinţilor.

Marele secret al adresei lui Moş Crăciun a fost divulgat în 1927, la un post de radio finlandez, de către Markus Rautio (Uncle Markus), gazda emisiunii Ora Copiilor. El a declarat că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi (în traducere Muntele Ureche), care se află în ţinutul Savukoski, la graniţa Finlandei cu Rusia.

Personaje cheie – spiriduşii şi renii lui Moş Crăciun sunt personaje importante în legendele legate de Crăciun. Iniţial, spiriduşii erau nişte personaje rele, care furau cadourile copiilor şi erau deosebit de răutăcioşi. Cultura populară i-a vrut însă buni şi săritori, prin urmare, i-au transformat în ajutoarele Moşului. Moşul vorbeşte multe limbi şi călătoreşte într-o singură noapte în toată lumea, răsplătind copilaşii cuminţi şi dându-le de gândit celor care nu s-au purtat cum trebuie. Spiriduşii sunt în număr de şase şi fiecare are misiunea sa. Shinny Upatree este cel mai vechi prieten al lui Moş Crăciun şi co-fondator al satului secret din Laponia, de a cărui pază se ocupă Pepper Minstix. Alabaster Snowball este administratorul Listei celor Cuminţi şi Neastîmpăraţi, iar Sugarplum Mary este ajutorul soţiei lui Moş Crăciun. Se spune că Moş Crăciun îşi petrece anul în Laponia împreună cu ucenicii săi, iar când se apropie Crăciunul îşi ia cadourile pentru cei care au fost cuminţi în timpul anului şi porneşte cu sania sa magică prin toată lumea. Wunorse Openslae a făcut sania lui Moş Crăciun şi o întreţine pentru performanţe uimitoare.  În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr‑o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca‑Cola.

Desenatorul Haddon Sundblom i‑a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca‑Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca‑Cola foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Moş Crăciun este un bătrîn bun şi blînd, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfîntului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel. În Romania, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă. O data cu promovarea  lui Moş Crăciun, Moş Nicolae a pierdut din popularitate.

Unele ţări au variante proprii când fac referiri la Moş Crăciun:

La Befana, în Italia,

Cei Trei Regi, în Spania, Puerto Rico şi Mexic

Christkindl, în Elvetia şi Austria

Father Christmas, în Anglia

Pere Noel, în Franţa.

Cu toate acestea, figura lui Moş Crăciun, asa cum este ea descrisă în poemul lui Moore, a fost păstrată până în ziua de azi şi e recunoscută de adulţii şi copiii din intreaga lume. Imaginea arhicunoscută a lui Moş Crăciun a fost creeată de Thomas Nast ( 1840-1902 ), care a desenat câte o imagine nouă în fiecare an, începând cu anul 1863. Această imagine a fost standardizată de media publicitară, în 1920.

Noi, românii,  îi sărbătorim pe amândoi, atât pe Sfântul Nicolae, transformat în Moş Nicolae - care aduce dulciuri celor cuminţi şi o nuieluşă celor obraznici - cât şi pe Moş Crăciun. Imaginea unui Moş Crăciun  grăsuţ şi vesel, cu un sac plin de cadouri pentru copiii cuminţi, s-a definitivat în secolul al XIX-lea, deşi cultura europeana nu-l accepta, în unele părţi fiind considerat un semn păgân. Totusi , datorită marii puteri de influenţă a Americii, acesta s-a transformat în Moş Crăciunul de azi.  Imginea bătrânului simpatic care oferă cadouri are în spate o lungă istorie. Obiceiul  oferirii de cadouri, care le amintea credincioşilor de darul făcut lumii de Dumnezeu, dar şi de darurile Magilor, a evoluat spre frenezia cumpărăturilor din zilele noastre. Până în secolul al XVIII-lea practica oferirii de cadouri celor dragi devenise adânc înrădăcinată. Din punct de vedere religios, obiceiul le amintea credincioşilor pe de o parte de darul făcut lumii de Dumnezeu: un Mântuitor care avea să spele omenirea de păcate, iar pe de altă parte de cadourile oferite de către Magi noului-născut.