Sarbatorile de iarna in traditia satului banatean

Intotdeauna am crezut ca, intr-o viata anterioara, am fost urs. Urasc frigul, zapada imi place sa o privesc de la geam. Nu as iesi afara pana primavara, daca nu as avea incotro. Si, cu toate astea, cea mai draga sarbatoare din an imi este Craciunul. Iubesc spiritul acestei sarbatori, iubesc istoria lui, si am credinta ca nimic nu poate egala bucuria unei nasteri sfinte. Inca de la inceputul lunii decembrie incep sa ma uit in supermarket-uri atent la globuri, la beteala, la coronite, caut cadouri, fac planuri, strang pe ascuns banii. Cred, de asemenea, ca aceasta zi este un  motiv de bucurie pentru ca este un prilej in care familiile se reunesc, parintii isi asteapta copiii acasa (cred ca mai corect spus ar fi copiii care inca nu s-au asezat la casa lor si acasa inca mai inseamna casa parintilor lor), dar si o intoarcere la traditiile  si obiceiurile romanesti. Cand eram copil, asteptam copiii frumos costumati, cu colindul. Din pacate, si in Banat, ca si in alte regiuni ale tarii, colindul s-a pastrat doar la sate. S-a uitat credinta potrivit careia cel care primește colindatorii este binecuvântat si va avea numai noroc in anul care vine. In Banat, copiii care mergeau cu colinda erau numiti  “pițari”.  

Cand am venit aici prima data, am vazut “Viflaimul” (in satul socrilor mei se numea “Irozii”), o sceneta cu tematica Nasterii lui Isus, pusa  “pe rol” in ograda casei. Mi-aduc aminte cu placere de colindele religioase despre nasterea lui Isus: „Steaua sus rasare“ si „Trei crai de la rasarit“, pe care le-am auzit prima data cantate de sotul meu, in timp ce traversam tara in masina, venind acasa de sarbatori. Il puneam sa le cante pana la saturatie, pana se plictisea si intra in stare de mutenie totala ca forma de protest.

Colindatorii nu iertau vreo gospodarie si inca am mai avut bucuria sa-i vad costumati in vechi straie populare.  Era absolut fascinant sa ii auzi plecati in cete pe ulitele satului, intr-o larma vesela si cu straita plina de bucate. In coridor, asteptau frumos aranjate merele lucioase si rosii, nucile mari, atent alese, colacii copti in cuptor si banii marunti, asezati teanc.

Satul era plin de batrani, dar, de sarbatori, copiii isi aduceau nepotii la bunici si satul isi recapata suflul si glasul. La masa de Craciun, soacra mea punea sub fata de masa fire de fan si boabe de porumb si de grau. Era un chin sa mananci din farfuria asezata intr-un echilibru imperfect, plina pana la refuz, gata- gata sa se incline cand intr-o parte, cand in cealalta.  Se pare ca gestul avea o semnificatie aparte: traditia spune ca aduce bogatie si prosperitate in casa.  Dupa Craciun, toate acestea erau atent adunate si date animalelor sa le manance. Probabil ca si ele aveau nevoie de aceleasi lucruri ca si oamenii care le ingijeau peste an.

Socrii mei povesteau despre alte traditii, de colindul cu Steaua sau cu Capra. Astea le stiam din copilaria petrecuta intr-unul din multele sate din Regat, la bunici, si nu eram la fel de curioasa. Imi aduc aminte cu o oarecare nostalgie de taiatul porcului din vremea copilariei mele, care urma alt ritual decat cel banatean. In 20 decembrie, la Ignat, socrii mei taiau in fiecare an cel mai mare porc din care faceau apoi caltabosi, toba, sangerete, jamboane imense asezate in pod la afumat.

In ziua taierii, se strangeau fratii si verii sa ajute gazdele la sacrificat, la transat, iar nevestele nu mai pridideau in bucatarie la prepararea borandaului, a papricasului si-a placintei cu ludaie. Se facea calendar in neam, se fixau zilele in care fiecare taia porcul pentru ca toti aveau obligatia sa mearga la fiecare. Pomana porcului trebuia servita, iar tuica gustata si incercata.  Eram socata vazand cum sangele se scurgea in vailing ca mai apoi sa fie amestecat cu faina de cucuruz si fiert pana compozitia devenea cremoasa si maronie. Si ce bataie era pe borandau! Recunosc, nu l-am gustat niciodata si ii cred pe toti cei care imi spun si azi ce gust fantastic are.

Se pare ca sa fii banatean nu este un lucru usor si nu e pentru oricine. Dar pot sa spun raspicat ca muream de placerea mirosului si gustului absolut unic al placintei de dovleac. Iar placinta ca-n Banat nu se face niciunde. Ma uitam la foile subtiri de placinta si ma-ntrebam cum o bila de-aluat imbraca tablia mesei intr-o foaie subtire de vedeai prin ea! Dovleacul era dat pe razatoarea mare si indulcit cu zahar mare. Ce ramanea, se baga in toba, la copt, iar bucataria se umplea de miresme nebune.

In Ajun de Craciun  bucataria devenea centrul universului: se framantau colacii, se bateau blaturile, se inspumau cremele. Ne-nvarteam in jurul soacrei mele toti, ca si copiii mici, fie adulmecand mirosuri, fie mai bagand un deget in vailingul cu crema de tort. Nimeni n-avea voie sa puna mana pe nimic. Craciunul trebuia sa fie perfect! Atunci aflam ce a facut tot neamul, ce mai zdruncinase monotonia satului si eu atipeam in timp ce mama ii spunea barbatului meu cum Sima a lu’Vica a lu’ Iota a lu’... niciodata nu auzeam finalul. Ma pierdeam undeva pe la mijlocul sirului de a lu’...

Seara, tronau deja in spais ”Cremşnitul” sau ”Crempita” si Dobos toarta, frumos portionata pe spuza de zahar caramelizat. Si salata de beuf, ca dovada ca si la sat mai razbeau unele “mondenitati” culinare. Colacii pentru pomenirea mortilor erau aranjati frumos pe masa si asteptau sa fie impartiti. Mi-aduc aminte de cele 12 foi de ceapa, cate una pentru fiecare luna, umplute cu sare, puse la loc ferit si uscat in ziua de Anul Nou.  A doua zi, batranii se uitau seriosi la foile de ceapa: cele care aveau sarea umeda erau luni ploioase, cele uscate, secetoase din anul in care tocmai intrasem. Nu stiu daca traditia avea sa coincida si cu realitatea de peste an.

Cand ne-am mutat aici si nu mai eram doar musafiri de sarbatori, ne-am facut prieteni si unii dintre ei, care astazi sunt definitiv plecati in Germania, ne erau cei mai dragi. Banateni adevarati: ea avea parintii: tatal - roman, mama - sarboaica, iar el: tatal - neamt, mama - unguroaica. Intotdeauna ne bucuram de sarbatorile lor prelungite la care eram si noi parte. Pentru ca ei le sarbatoreau pe toate: pe cele romanesti, nemtesti, unguresti alaturi de cele sarbesti. Cine nu stie, Craciunul si Revelionul sarbesc  sunt dupa calendarul de rit vechi. Ca si grecii, nu exista sarbatoare fara pahare sparte, sa se sparga ghinionul, si dans pe masa. Dupa miezul noptii se deschideau obligatoriu usile si  geamurile, pentru ca noul an sa intre in casa. Dar cel mai mult imi placea pentru ca batranele casei faceau o nebunie de tort sarbesc, o bomba calorica pe care merita, macar o data in viata, sa o gustati.

Iata si reteta de tort pentru 2 persoane:

300 de gr de biscuiti macinati, 150 de alune prajite macinate, 100 de gr de stafide inmuiate in rom si zahar, 150 de gr de zahar pudra, (esenta) rom dupa gust, 150 de grame de unt topit, 3 oua, 6 linguri de zahar brun, fructe (banane, kiwi, portocale sau orice alt fruct).

Se macina biscuitii, alunele, se pun la inmuiat stafidele in esenta de rom si zahar si untul la topit. Se amesteca toate la un loc impreuna cu 150 de gr de zahar pudra, esenta de rom si galbenusurile pana se omogenizeaza. Se imparte compozitia in doua parti. Prima parte se aseaza in forma de blat pe un platou, iar deasupra se pun fructele taiate, peste care se pune si cea de-a doua parte de compozitie care, la randul ei, se acopera cu bucati de fructe si se pune platoul la rece.

Cele 3 albusuri de bat spuma bine cu 3 linguri de zahar brun pana devin tari. Celelalte 3 linguri de zahar se pun la caramelizat, avand grija sa nu se arda.  Cand zaharul este topit, se adauga albusul batut spuma incorporandu-l in zaharul topit prin miscari scurte si rapide cu telul. Se amesteca pe foc mic, avand grija sa nu se arda, pana devine o crema consistenta, caramel. Cat este fierbinte, se toarna deasupra blatului scos de la frigider si de fac tepi cu furculita. Este inposibil sa il nivelati, de aceea el se decoreaza in forma de arici. Deasupra se presara nuca de cocos sau se lasa asa.

Este INTERZIS doamnelor care tin la silueta.

Daca altii dintre voi au alte amintiri despre traditiile vechi din Banat, v-as ruga sa completati materialul.

Principesa Elisabeta - cea mai frumoasa printesa romanca

Majestatea Sa Elisabeta, Regina Elenilor, Principesa a Romanei, Principesa de Hohenzollern, s-a nascut in 12 octombrie 1894 intr-unul dintre apartamentele castelului Peles din Sinaia si a murit dupa 62 de ani in locuita proprie din Cannes in 15 noiembrie 1956.

A fost fiica cea mai mare si cel de-al doilea copil al Reginei Maria si al Regelui Ferdinand. Copilaria ei a fost una care cu greu poate fi imaginata, mama ei descriindu-si fiica astfel: “micuta avea o piele alba ca laptele si niste ochi mari, verzi, mereu uimiti. Iubea peste masura florile, inca de cand a facut primii pasi. Desi era atat de tacuta, imi povestea ca sta de vorba cu nuferii din helesteu, cu uriasele dalii aliniate langa peronul din fata castelului unde trageau sirurile de trasuri. M-a tulburat si mai mult cand mi-a spus ca viseaza colorat si ca s-a imprietenit cu ingerul ei pazitor. A fost cel mai misterios copil al meu”. regina Maria avea 18 ani cand a nascut, iar de ocupatia printesei s-a ocupat Regina Elisabeta (carmen Sylva), numele careia l-a si purtat si care i-a insuflat dragostea pentru arta, in general. A fost singurul copil al cuplului regal care a studiat doar in particular. La 5 ani lua lectii de pian si vioara, incepand din adolescenta a inceput sa picteze, vorbea 4 limbi straine, studiase artele frumoase, caligrafia, literatura universala si istoria.

Deosebit de frumoasa si bine educata, sensibila si capricioasa, a ramas in istorie drept “una dintre cele mai ciudate printese din Regatul roman”. In adolescenta prefera sa citeasca sau sa se plimbe impreuna cu cainele ei, refuzand compania familiei. Era retrasa, melancolica, indiferenta la viata de familie, motiv pentru care regina Maria avea anumite temeri si nelinisti pe care le-a consemnat in jurnalul personal: “[…] secretul sta in egoismul ei total si absolut, nu daruieste niciodata nimanui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atentie. Traieste numai pentru ea si totusi se ascunde in ea un fond foarte bun. Traieste rupta de realitate si alearga dupa himere, vrea sa fie intotdeauna admirata si compatimita ca o neinteleasa.Are la dispozitie tot ce si-ar putea dori si nicaieri nu se simte bine […]N-ai cum s-o faci fericita, orice ai face, pentru ca nu e nici urma de fericire in sufletul ei. ea ne iubeste, in felul ei, dar nu este o dragoste activa, ei nu-i ofera nici un fel de bucurie si noua foarte putina pentru ca nu se manifesta niciodata.”  In 1914 cand bunicul ei a murit, iar tatal a fost incoronat, toata familia regala s-a mutat la Bucuresti in Palatul Cotroceni. Principesa a fost atrasa de viata tumultoasa a capitalei, a cunoscut artistii de seama ai timpului, a legat prietenii care nu se potriveau canoanelor regale.Constienta de frumusetea ei, flirta cu tinerii din anturaj, iar iubirile schimbatoare si capricioase iscau discutii aprinse cu mama ei care spera la un mariaj cu unul dintre printii mostenitori din Balcani.  Flirta inclusiv cu sotul surorii ei, Alexandru- regele Iugoslaviei, isi trata cu dispret fratii, se certa cu Carol si o aducea in culmea disperarii pe mama ei care nota:”sub fata ei frumoasa se ascunde o oarecare nemultumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva. Vad aceasta din atitudinea ei fata de Sitta (principesa Elena, sotia lui Carol, fratele Elisabetei) sau fata de una dintre surorile sale[…] Ea gaseste cuvinte dure cu care sa spuna lucruri neplacute, care-i ating pe ceilalti in cele mai sensibile puncte. Cand este cu Carol si ceilalti, eu intotdeauna sunt grijulie. Ceilalti se tem de ea si-i inghit mojiciile, dar Carol riposteaza si atunci ies scantei si eu trebuie sa intervin sa joc rolul de pacificator”.  

A iubit muzica si a detinut o impresionanta colectie de viniluri pentru gramofon, colectie care a fost distrusa in timpul Primului Razboi Mondial cand familia regala impreuna cu guvernul s-au retras la Iasi. Capitala se afla deja sub ocupatie germana. A fost considerata cea mai frumoasa dintre toate printesele romanesti.

In 1911, Principesa l-a cunoscut pe tanarul print mostenitor George, fiul Regelui Constantin al greciei, si a refuzat cererea lui in casatorie motivand ca e prea tanara si nu-si terminase studiile. L-a mai refuzat inca o data in 1914, iar refuzul a fost sustinut inclusiv de bunica ei, regina Elisabeta. Cei doi s-au reintalnit in 1920 in Elvetia cand acesta traia in exil. Dupa incheierea razboiului, multe tari renuntasera la monarhie, iar principesa avea 26 de ani, ea singura consemna in jurnal:” Am 26 de ani si ma simt aproape batrana, obosita de sperante si asteptarea unei iluzii ce nu mai soseste”, in vreme ce mama ei scria: “o zi aproape tragica, cu mult consum emotional. Lisabeta, in sfarsit, a acceptat ca logodna ei sa fie anuntata oficial. […] Ea are idei bizare, imposibile, este impresionata de George, dar nu simte nimic pentru el si ideea casatoriei nu-i provoaca nici o bucurie, dar nu vrea sa rupa logodna, deoarece nu are alta perspectiva si stie ca este deja la o varsta cand ar trebui sa fie maritata. Dupa pranz am avut o discutie trista cu ea. Astazi era deosebit de frumoasa, dar vai cat mi-ar fi placut sa o vad intrand altfel in viata!” La 27 februarie 1921 s-a casatorit cu printul mostenitor, George al Greciei. In primavara, cand cuplul s-a intors in Grecia, tara era divizata in doua: una care sustinea monarhia, cealalta care era de partea revolitiei. Principesa nu s-a acomodat niciodata nici in tara careia ii devenise regina, nici cu familia in care intrase dupa indelungi ezitari, incapatanandu-se sa nu dea nastere unui viitor mostenitor. Un an mai tarziu, socrul ei, Regele Constantin I a abdicat in favoarea fiului lui, George al II-lea, Elisabeta devenind regina Greciei. In aceasta calitate, a refuzat sa participe la primirile oficiale si dineurile diplomatice, refugiindu-se in lectura, pictura, muzica si horticultura. 

A calatorit la Viena, Florenta, Londra si Paris cand tara se afla in mijlocul revoltelor revolutionare. In 1924, Regele George al II-lea a fost obligat sa abdice si sa renunte la coroana, iar Elisabeta s-a simtit eliberata. Cuplul a trait in exil in Bucuresti si la Londra, dar relatiile dintre cei doi s-au deteriorat si mai tare. In 1935, cei doi au divortat, iar ea s-a refugiat la Castelul peles. Aonstantin Argetoianu aonsemna barfele care circulau pe seama ei:” Se spune ca umbla prin saloane imbracata in halat de casa si fredona lieduri de Schubert, starnind uimirea valetilor in livrea. Prefera incaperile intunecoase, cu draperiile trase. Se scula in timpul noptii si se aseza la pian, pentru a canta, pana aproape de zorii zilei, partituri de Mozart. Picta des, dar incepuse sa scrie poezii intimiste. isi folosea renta viagera pe calatorii la Venetia si Nisa. Nimeni n-a vazut-o cu vreun barbat!” Desi in tinerete se certa des cu Carol, cand acesta a urcat pe tron, el i-a daruit Palatul Elisabeta, ridicat special pentru ea, pe malul lacului Herastrau.

Cu toate astea, niciodata n-a simpatizat-o pe amanta fratelui ei, Elena Lupescu, motiv pentru care a ales sa isi cumpere conacul unui grof din Banat, in localitatea Banloc, unde s-a retras impreuna cu doua servitoare.In primavara anului 1947, a fost anuntata ca fostul ei sot a decedat. Printul Nicolai a povestit ca Elisabeta suferise mult cand a aflat vestea cu privire la moartea lui George “de parca l-ar mai fi iubit pe print”. Si tot el a adaugat; “enigmatica noastra Elisabeta ne contraria pe toti inca o data!” In 1948, a parasit Romania si a plecat in exil, stabilindu-se la Cannes. In jurnal, ea consemna:”Ce mult te-am iubit, Peles, raiul copilariei mele pierdute! Cat de bine iti cunosc luminile si umbrele, sunetele si miresmele, singuratatea fastuoasa! de cate ori respir aerul timpurilor prezente, ma intorc cu mintea in trecut la tine, adapost al tuturor visurilor si iluziilor risipite, intrebandu-ma, intrebandu-te aidoma poetului” “Unde sunt uriasele zapezi de altadata?”…”

Se spune ca Elisabeta l-ar fi iubit patimas pe George Enescu si ca aceasta poveste ar fi fost curmata chiar de Regina mama. Aceasta pagina de istorie este consemnata de catre Tutu George georgescu, sotia marelui dirijor Gogu georgescu. Ea povesteste cum compozitorul era in plina ascensiune si “a mai fascinat si alte persoane, nu numai publicul din sala, si a inceput o epoca de mari pasiuni care s-au dezlantuit”. Cea mai importanta (…) a fost intalnirea cu sublima noatra zana blonda, Elisabeta, cu parul lung si “matasos, invaluindu-i umerii, o privire calda, o distinctie in trasaturi. Venea la toate concertele. Ea lua lectii de canto cu faimoasa profesoara – doamna Leria. Aceasta a rugat pe maestru sa asiste la o lectie, pentru ca, pe urma, el sa devina o prezenta permanenta. Domnita concedia cupeul regal si plecau amandoi pe jos sau mergeau la Sosea (…) Traiau o idila de primavara plina de duiosie si pasiune, pana cand a venit data fatala cand Regina Maria, cu inteligenta ei ascutita si care simtea pulsul politicii, a decis ca toti copiii ei vor fi viitori regi si regine. Nu-i scapa nimic ochilor ei patrunzatori si ageri” si doar privindu-i pret de o secunda, ea si-a dat seama ca cei doi se iubeau. 

Ea l-a chemat de marele dirijor Gogu Georgescu, un vechi prieten de familie, si i-a zis:” Dragul meu Georgescu, copiii regali au viata lor, au un destin. Destinul copiilor mei este sa fie regi si regine, deci noi plecam la Paris sa-i fac trusoul. Se va marita cu Diadocul George al Greciei. Stiu ca esti om de cuvant (…)”. Regina i-a inmanat o scrisoare  pe care l-a rugat s-o inmaneze compozitorului in care i-a cerut: “Te rog sa nu-i scrii, sa nu-i telefonezi, sa nu-i telegrafiezi, sa nu-i raspunzi la scrisori pentru ca e mai bine sa sufere decat sa stricam ceva care poate intr-o zi va fi bine pentru ambele tari – Grecia si Romania” La Paris, din Hotelul Ritz din Place Vendome, Principesa scria de zor scrisori de amor, trecand de la disperare si deznadejde la semnimente soioase: “farmec, Farmec, ce faci? ce gol ai pus intre ieri si azi! Ce noian ti-a rapit mintea de nu-mi dai semn de viata? Ma vei invinovati de nerabdare si ai dreptate. asa e, caci asteptarea indelungata, zadarnica, roade. Roade mereu, roade adanc. Timpul trece, Farmec, trece ceas cu ceas, zi cu zi, iar eu fiind numai un simplu muritor incep sa ma indoiesc de fagaduintele tale, tu fiind ca si altii, om intre oameni, inzestrat cu pacatele omenesti. Nu pune vina grea pe o fiinta cu suflet in robie…” Compozitorul si-a pastrat cuvantul dat, dovedindu-si taria de caracter, cinstea si eleganta sa si n-a raspuns scrisorilor, iar iubirea dintre ei s-a stins. (“Amintiri dintr-un secol” – Tutu George Georgescu)

De frumoasa principesa s-a indragostit si Printul Boris al Bulgariei doar privindu-i frumosul chip intr-unul din tablourile in care Elisabeta purta un superb costul popular romanesc.  Acesta avea 16 ani cand i-a vazut chipul prima data si fata de dincolo de tusele de culoare avea sa ii trezeasca o iubire in absenta, dar mistuitoare. Despre sentimentele lui s-a aflat intamplator, in 1910, cand presa de pe continent scria despre o posibila casatorie dintre Principesa si arhiducele Carl Frantz Ferdinand al Austriei. Cand acesta a citit articlul, se zice c-ar fi mers la mama lui implorandu-si mama vitrega sa intervina si sa opreasca posibilul mariaj. Un an mai tarziu, cand a fost lansat zvonul ca cei doi ar fi iarasi in prag de negociere a unei casatorii, Printul Boris iar ar fi implorat-o pe Regina Eleonora sa intervina in favoarea lui. Regina ar fi invitat cuplul regal al Romaniei la Euxinograd special sa isi prezinte propriul candidat la tronul Bulgariei, dar mariajul dintre cei doi n-a fost niciodata pomenit in jurnalele regale.

Sissi, frumoasa imparateasa a Austriei si Ungariei

In Banat exista un cult, ca sa nu zic un respect profund, pentru perioada in care aceasta regiune facea parte din Imperiul Austro-Ungar. Cine traieste aici, chiar daca nu e banatean get-beget, stie si de ce! Si respecta aceste sentimente care ii tin pe oamenii locului unul aproape de altul. Raspunsul este simplu: niciodata Banatul nu a cunoscut un grad de civilizatie, cultura si bunastare mai mare ca in perioada aceea si, cu parere de rau, eu cred ca nici nu va mai cunoaste vreodata. Toata mandria banateana se fundamenteaza pe setul de valori care dateaza din perioada imperiala, fie ca vorbim de morala, de arta, arhitectura, istorie, cultura, sanatate, invatamant sau administratie locala si regionala. Banatenii protesteaza in felul lor impotriva acestei Romanii debusolata si epuizata de coruptie: se agata de trecut si il rascolesc cu pasiunea unui indragostit. Mii de fotografii vechi circula pe net si la fel de multe informatii istorice cu privire la evenimentele si personajele care au marcat acea perioada de timp. Chiar daca le vad de sute de ori, fiecare dintre ei se incapataneaza sa comenteze si sa retransmita la randul lui mesajele prietenilor si rudelor. Pentru ca istoria nu trebuie uitata. Acum, istoria lor este si istoria mea si ma simt cumva datoare sa fac acelasi lucru din respect pentru locul in care traiesc si-mi masor fiecare clipa din prezent. Desi multi dintre noi nu am spune-o oricand cu voce tare din respect pentru o Romanie in care tot mai greu ne regasim pe harta ei spirituala, politica si sociala, ceasul aici se potriveste dupa ora Vienei. Nu vreti sa stiti cu cata mandrie povestesc banatenii despre Imparateasa  Tereza, despre Imparatul Franz Joseph  sau despre frumoasa Sissi. Sa fii ungur, sarb, sas sau secui este un lucru bun pentru ca intr-adevar asa si este. Populatia din Ardeal si Banat recunoaste influenta benefica pe care au avut-o cu totii asupra fiecaruia dintre ei. Si oricat de greu ar fi de crezut, in vestul acestei tari, inca lumea se raporteaza la un sistem de valori reale. De cand Romania este secata si epuizata, banatenii se intorc la ultimul si cel mai de pret sistem valoric pe care il cunosc si se reapuca sa-si cladeasca viata pe fundamente serioase. Vai de cei care nu au istoria la care sa se-ntoarca atunci cand institutiile statului intra in disolutie. 

Unul dintre cele mai indragite personaje este Sissi. Frumoasa imparateasa Elisabeta de Wittelsbach, alitata cu numele de Sissi, s-a nascut in Ajunul Craciunului din anul 1837, la Munchen, in Palatul Possenhofen, intr-o familie numeroasa. Parintii ei au fost Maximilian Joseph de Bavaria si Maria Ludovica de Bavaria, fiica regelui Maximilian I al Bavariei. Numele intreg al printesei , asa cum este consemnat de istorie, este Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbachsi avea sa devina Imparateasa Austriei si Regina Ungariei prin mariajul cu mostenitorul tronului, Franz Joseph al Austriei. In vara anului 1853, cand Elisabeta avea doar 15 ani, si-a insotit mama si sora mai mare, Helene, intr-o excursie in statiunea Bad Ischl din Austria. Mama lor spera ca Helene sa fie remarcata de tanarul mostenitor care avea atunci 23 de ani si sa-i ceara mana. Toti consilierii imperiali priveau aceasta posibila alianta cu ochi buni si vedeau potentialul tinerei ca viitoare imparateasa. Helene era extrem de bine educata, rafinata, frumoasa si desteapta. 

Dar Franz Joseph, desi venise special sa anunte logodna cu aceasta, a fost fermecat de salnatica si nonconformista Sissi care dispretuia eticheta aristocratica si se razvratea impotriva canoanelor curtii imperiale. Ea iubea natura, echitatia, vanatoarea, poezia si circul. Consilierii s-au revoltat deoarece Sissi nu se incadra in setul exigentelor imperiale, dar asta nu l-a impiedicat pe Franz sa ceara dispensa Papei si sa o ia apoi de nevasta. Intalnirea celor doi este consemnata in istorie ca "logodna de la Ischl". In 24 aprilie 1854, la 16 ani, Sissi s-a maritat cu Franz Joseph la Viena. Mama imparatului era tare nemultumita de firea indaratnica a nurorii ei si s-a straduit sa corijeze deficientele de educatie, obligand-o sa invete si sa isi insuseasca regulile de la palat. Frumoasa imparateasa nu si-a adaptat niciodata conduita  regulilor Curtii Imperiale. Toate aceste restrictii o faceau nefericita, motiv pentru care a inceput sa se distanteze de catre sotul ei si sa plece in tot mai multe calatorii, cat mai departe de Viena. Astfel, Sissi a ajuns inclusiv in Banat. Avand o sanatate fragila, venea deseori la tratament la Baile Herculane si vizita cu mare placere satele din imprejurimi, interesandu-se de obiceiurile si vestimentatia femeilor locului. Ea ceruse sa i se construiasca un palat pe Insula Corfu, in satul Gastouri, cunoscut ulterior ca Palatul Achillion. Calatorea in Anglia si Ungaria, ajungand in locuri indepartate precum Madeira.

 Sissi intotdeauna avea grija de aspectul ei exterior. Faima frumusetii ei trecuse deja hotarele imperiului si starnise multe curiozitati. Urma diete severe, facea sport, era preocupata de tratamentele cosmetice, de tendintele modei europene, fiind considerata un promotor al bunului gust desavarsit. Rochiile pe care le-a purtat in ziua nuntii se afla astazi expuse la muzeul din Palatul Hofburg din Viena. Experimenta diverse licori si retete preparate in drogheria curtii imperiale. Igiena corporala si mentinerea unei siluete zvelte erau preocuparile ei zilnice. Tinea diete riguroase si isi strangea talia in corsete, astfel incat circumferinta sa nu depaseasca 40 de cm.  Inainte de casatorie se straduise sa invete franceza, iar in 1855 s-a apucat sa invete limba maghiara. Sissi a fost iubita de catre populatia maghiara, iar ea le-a rasplatit afectiunea luptand pentru libertatea si drepturile lor. Desi nu s-a implicat in politica Imperiului Austro-Ungar, numeni nu poate contesta aportul ei la semnarea acordului austro-ungar din 1867. Cand s-a intemeiat  monarhia austro-ungara, Elisabeta era deja Imparateasa Austriei, devenind si regina a Ungariei. 

Sissi nu avea cum sa treaca neobservata. Nu numai spiritul ei navalnic o facea atat de vizibila, ci si gratia si frumusetea ei aparte. Legenda spune ca sahul Persiei, aflat intr-o vizita oficiala la Viena in 1873, a cerut o audienta la frumoasa imparateasa: " E atat de frumoasa!..." ar fi exclamat el uimit de frumusetea ei. Avea tenul alb imaculat, parul lung, negru, bogat si stralucitor care ii depasea nivelul genunchilor. Trei ore le trebuiau doamnelor de companie ca sa ii aranjeze parul si fiecare dintre ele era obligata sa poarte manusi albe. La 17 ani, Sissi a dat nastere primului lor copil, Sophie. Dar problemele de natura psihica ce veneau pe linia Wittelsbach aveau sa isi faca simtita prezenta de la prima nastere. La 12 iulie 1856 a nascut-o pe Gisela. Copiii au fost crescuti de catre mama lui Franz Joseph, care era convinsa ca le poate oferi o educatie mult mai buna decat mama lor. In 1857 insa, Sophia, mama imparatului s-a imbolnavit grav si a murit pe 29 mai. In anul urmator l-a nascut pe care se spera ca va fi printul mostenitor, Rudolf, iar in 1868 s-a nascut cel de-al patrulea copil, Maria Valeria, numit "copilul ungur". Dupa ultima nastere, Sissi a reinceput sa calatoreasca prin Europa. Istoria consemneaza faptul ca Elisabeta si Franz Joseph s-au iubit nebuneste la inceputul casniciei lor. Cu toate astea, Franz a avut mai multe relatii amoroase, fapt care l-a indepartat si mai tare de Sissi, care i-ar fi sugerat sa isi gaseasca o amanta. Nici imparateasca nu a fost tocmai fidela, viata ei fiind marcata de cativa barbati cu personalitati puternice. In 1889, viata cuplului imperial a fost zguduita de moartea unicului lor fiu, printul Rudolf, care avea 31 de ani. Acesta , desi insurat cu Stephanie a Belgiei, si-a impuscat amanta, pe baroana Mary Vetsera, dupa care s-a sinucis. Scandalul este consemnat in istorie cu numele de "tragedia de la Mayerling", dupa numele cabanei lui Rudolf din Austria unde se consumase teribilul incident.Tragedia a impins-o pe Sissi intr-o puternica depresie, izolandu-se de toti cei apropiati. A renuntat la toaletele sofisticate si a imbracat straiele de doliu. 

Dupa casatoria fiicei sale in anul 1890, Sissi daca petrecea cateva saptamani pe an la Curtea din Viena. Desi a fost prevenita de iminenta unor atentate asupra vietii imparatesei, Sissi a plecat in 1891 la Geneva, unde s-a cazat la Hotel Beau-Rivage. In ziua de 10 septembrie, Sissi, insotita de contesa Irma Sztaray de Sztara et Nagymihaly, a plecat la plimbare pe malul lacului Geneva cu intentia de a ajunge in port. La un moment dat, un tanar de 25 de ani, italianul Luigi Lucheni, s-a apropiat de ele, s-a prefacut ca se impiedica si a injunghiat-o pe imparateasa, fara ca cineva sa sesizeze incidentul.. Abia pe vapor au sesizat ca imparateasa fusese injunghiata, iar vaporul a facut cale intoarsa pentru a permite accesul unui doctor la bord. Dar acesta a ajuns dupa decesul imparatesei. Luigi avea sa declare ulterior:" sunt anarhist prin convingeri...Am venit la Geneva sa ucid un suveran, cu scopul de a da un exemplu celor care sufera si celor care nu fac nimic pentru a-si imbunatati pozitia sociala. Nu conta pentru mine cine era suveranul pe care-l ucid. Nu am lovit o femeie, ci o imparateasa; aveam in minte Coroana." 

Trupul ei a fost depus intr-un sicriu realizat din plumb si bronz si expediat la Viena cu trenul. Pe capacul sicriului au fost inscriptionate cuvintele: "Elisabeta, Imparateasa a Austriei" la care ungurii au adaugat "Regina a Ungariei". A fost inmormantata cu onoruri in ziua de 17 septembrie 1898, la Viena, si ingropata in Cripta Imperiala, locul in care sunt inmormantati imparatii Austriei. 

Daca aveti timp, cand mergeti la Viena, vizitati Palatul Hofburg, in special apartamentele imperiale ale Elisabetei. Veti putea admira incaperile elegante care rememoreaza franturi din viata celei mai iubite imparatese a Austriei. In Palatul Schonbrunn, resedinta de vara a cuplului imperial, dar si in Muzeul Sissi pot fi admirate obiectele personale ale Elisabetei, precum si portretele realizate de pictori renumiti. Tichetul Sissi costa 23.50 euro si include intrarea la Palatul Schonbrunn cu Grand Tour si ghid audio, apartamentele regale, Muzeul Sissi, Silberkammer (Galeria cu argintarie), Depozitul de mobila de la Curtea Imperiala si Muzeul de mobila Viena. Iar la intoarcere sa imi povestiti si mie daca v-a placut sau nu! Si nu uitati de poze. 

Traditia nasterii la banateni

Am sa va spun un secret:nu e usor sa te documentezi si sa redactezi un material cu privire la graiul banatean. Pentru un necunoscator, e cam imposibil de inteles, pentru cineva relativ familiarizat, intelegerea partiala reprezinta un handicap la nivel lingvistic, mesajul ramanad oarecum trunchiat.

Cand eu m-am maritat acum vreo 20 si ceva de ani si am calcat pentru prima oara in Banat, obiceiul locului prevedea ca o familie sa aiba un singur copil, maxim doi. Nu era un obicei recent, de vreme ce marea majoritate a rudelor noastre aveau un singur copil. Aveam sa constat cu uimire ca acelasi lucru se intampla si prin vecini. In timpuri stravechi familiile banatene erau formate cam din 3 copii, obicei pastrat cam pana in preajma Primului Razboi Mondial. Intre cele doua razboaie, traditia deja isi schimbase cursul si  din cei trei ramasesera doar doi. Imediat dupa nasterea unui prunc, batrana casei trebuia sa puna sub capul lui busuioc, tamaie sa-l fereasca de rele, cartea de rugaciuni care sa ii aduca aminte sa traiasca dupa legea celor sfinte, un cutit care sa sperie duhurile rele, un pieptene si o oglinda ca sa fie curat si ingrijit atunci cand va creste mare si un creion ca sa fie iubitor de carte. In a treia zi de la nasterese se punea pe perna o pogacea, un fel de turta nedospita si coapta pe vatra in cuptor, ca sa aiba pofta de mancare si sa creasca sanatos. Trei zile consecutive moasa care asistase la nastere trebuia sa aduca de mancare mamei: cosul plin cu pogacele, o gaina fiarta si turta, adica prajitura. Copilul era si el daruit cu trei scutece, fasa care avea innodata la capat o moneda ca sa aiba noroc si bani si tamaie. Tot in cea de-a treia noapte veneau ursitoarele. Obiceiul batranesc cerea ca pruncul sa doarma in pat cu tatal, iar mama, cu o papusa din panza ca sa pacaleasca ursitoarele mai putin binevoitoare. In dimineata celei de a patra zi, papusa era pusa in hornul casei si lasata acolo special sa pacaleasca duhurile rele. Baba ii lega cu snur rosu un ghiocel (o scoica) la incheietura mainii  ca sa il fereasca de dedeochi. La opt zile dupa nastere, baba si nasul duceau copilul la biserica sa fie botezat. Nasul daruia o crasma (o bucata de stergar din care femeile casei aveau sa ii coasa prima lui camasa), la capatul careia lega cu o ata un ban, tamaie si busuic. Ata era folosita dupa aceea la cusutul camasii. Lumanarea se decora cu funda colorata si flori. De acasa si pana la biserica pruncul era tinut in brate de catre baba, iar la intoarcere, de catre nas. Mama ramanea acasa si facea cam tot ce-si dorea sarmana sa faca si copilul ei in viata care urma: citea, se juca, scria, canta, muncea. Cand nasul ii aducea pruncul, femeia trebuia sa ii sarute mana, iar acesta trebuia sa ii faca daruri. Urma apoi ospatul la care participau rudele si cei apropiati. In trecut, botezul nu se facea cu dans si muzica, ci doar se cinsteau neamurile si vecinii, nu mai multi de 10-12 persoane. Pranzul se termina cu soviaca cu mac sau nuca ori marmelada, pudrata din belsug cu zahar. Toti invitatii veneau cu daruri in bani sau obiecte. Cadourile erau date dupa ce nasul ii punea nume pruncului. Banii se asezau intr-o farfurie cu sare, asezata strategic chiar in fata nasului. Traditia cerea ca, inainte ca pruncul sa fie aratati oaspetilor, gazda sa aduca o papusa pe care o prezenta nasului care n-o recunostea si abia apoi era prezentat copilul. Inainte sa plece acasa, tot nasul trebuia sa isi spele mainile, iar apa era turnata de catre tanara mama, iar in loc de stergar i se oferea camasa ei sa se stearga pe maini. Asta pentru ca laptele sa fie indestulator si hranitor. Pruncul nu avea carucior, ci era tinut in albie sau intr-un leagan cioplit special pentru el. Nou-nascutul era tinut la san pana la varsta de un an jumatate sau doi cand incepea sa fie pacalit cu o coaja de piane muiata in zahar, invelita in prealalbil intr-o panza curata si subtire care tinea loc suzetei de astazi. In vremurile de demult nu existau doctori in satele banatene, dar fiecare catun respectabil avea o moasa. Familia era cea mai importanta in viata copilului. De cum implineau 5-6 ani, copiii erau trimisi cu animalele la pascut, hraneau pasarile din ograda sau pusi la diverse alte munci usoare din gospodarie. Nu erau foarte multi copiii care mergeau la scoala, dar erau incurajati sa invete sa munceasca la camp. Atunci nu existau caiete, ci se scria pe tablite, iar scoala era un lux pe care multi nu si-l permiteau. Cei care aveau pamant considerau scoala inutila. Adolescentii intrau in randul junilor pe la 16-17 ani. Atunci isi schimbau straiele de lucru cu cele de sarbatoare: purtau camasi frumos tesute, chintuse si palarii, iar in picioare aveau ghete cu turec. 

Fetele se pregateau de joc si luau opregul in prima joi de dinainte de Paste, iar in Duminica Pastelui intrau pentru prima data in hora. Cand fata lasa papusa si intra in randul fetelor de maritat, era urcata pe masa si imbracata in poale si oprege. Pe masa erau frumos randuite: tamaia pentru a fi ferita de rele si oglinda ca sa fie frumoasa si curata. Apoi era trimisa cu carcegele dupa apa. Pe drum, fata trebuia sa pupe mana tuturor batranilor pe care-i intalnea pe drum, indiferent daca erau femei sau barbati. Un june putea sa “bage fata-n joc” doar dupa ce aceasta a luat opregul. 

Cand accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma (dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de argint. 

Cand accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma (dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de argint. O data ce accepta batista, tanarul nu dadea fata la joc si altor juni, decat rudelor foarte apropiate. Ei urmau sa se casatoreasca in viitor, batista fiind simbolul unei promisiuni, un fel de legamant. Daca tinerii se certau, baiatul se putea razbuna luand fata la joc, iar, dupa ce-o invartea o data pe sub mana, o lasa singura intre perechi. Insa nimeni nu spune ce se intampla in cazul in care fata se supara pe june. Chiar mi-am intrebat batranii, dar, ca prin minune, nimeni nu-si aduce aminte ca vreo fata din sat sa se fi suparat vreodata pe vreun baiat. Ori vroiau cu orice pret sa se marite, ori doar baietii erau capsomani.

Astazi, din vechile obicee au mai ramas cativa dintre banii care amintesc de timpurile bunicelor de altadata. Dar banatenii adevarati inca mai au doar un singur copil. Cei mai multi

Nunta banateana traditionala de acum 100 de ani

Am publicat mai demult un material pe blogul “Umbrela patrata” despre nunta traditionala din Banat, fapt care mi-a deschis curiozitatea. Am vrut sa stiu mai in detaliu cum erau obiceirile care astazi nu se mai respecta intocmai. Motiv pentru care am organizat o “sezatoare” cu batranii mei si i-am pus sa povesteasca. Multe dintre disputele noastre verbale actuale isi au originea aici. Ca fetele nu se mai marita cand trebuie, ca baietii nu mai cer fetele si cate altele. Si iata de ce! Acum vreo 80 – 100 de ani, baietii se casatoreau pe la 18-20 de ani, iar fetele pe la 16-18 ani. Sub aceasta varsta, era nevoie de aprobarea Preturii plasesti. Atunci, casatoria dupa varstele mentionate era un lucru rusinos.

Pe vremuri, in familiile cu mai multi flacai, cuplurile traiau impreuna , in aceeasi casa cu parintii. Gospodaria era condusa de parintii baietilor. Nurorile faceau curatenie in casa, spalau, faceau de mancare, se-ngrijeau de animale, teseau, framantau painea sau lucrau la camp. Nurorile trebuiau sa isi respecte socrii, motiv pentru care, cat traiau parintii sotului, aveau obligatia sa manance in picioare, seara isi descaltau socrii, ii spalau pe picioare si le curatau opincile si obielele.

Flacaii necasatoriti, cand isi alegeau viitoarea nevasta, trebuiau sa isi ia rudele apropiate si sa mearga sa ceara fata. daca parintii fetei acceptau cererea, la a doua vizita, parintii baiatului intrebau ce zestre are fata. Zestrea consta in pamant, casa, animale s.a. Parintii fetei cereau in schimb pentru viitoarea nevasta haine: burdic, bunda de vidra (parca asa mai merge!), carpa de lana cu gaitane, tulbent si plecinice, pantofi si alte cele. Incredintarea se facea la casa fetei si participau rudele baiatului. Aveau cu ei pogacea, unde se puneau 5-10 florinti, dupa cum se stabilise la intelegere. Logodna se oficia de preot, in prezenta a doi martori, apoi se intorceau la praznicul organizat de catre parintii fetei.

Nunta se facea la trei saptamani de la data logodnei. In cele trei duminici dintre incredintare si nunta, soacra mare ducea miresei mancare, paine, o gaina si prajitura, cat sa-i ajunga fetei mancarea pentru o saptamana. Fata trebuia sa se obisnuiasca astfel cu mancarea din casa unde avea sa locuiasca. Viitoarea mireasa trebuia sa aiba grija de mancarea adusa de soacra mare si sa nu o tina pe polita, sa nu ploua la nunta. In joia de dinaintea nuntii, rudele baiatului iar mergeau la casa fetei cu ormanul, altfel sus, cu dulapul de haine, cumparate de viitorii socri, unde mireasa trebuia sa isi aranjeze hainele ce urmau sa fie duse in casa mirelui.

Printre cei ce insoteau mirele era si o fata care aducea floarea ce avea sa fie prinsa in parul miresei, in tulbent, cand fata avea sa fie invalita, dupa cununie. Cand rudele baiatului ajungeau la casa fetei anuntau: “Am venit cu pana!” In ziua premergatoare nuntii, givarul , un soi de cavaler de onoare al fetei, facea invitatiile la nunta. El incaleca pe cel mai frumos cal, impodobit cu stergare si flori, si purtand in mana ciutura. Aceasta era o plosca din lemn, invelita intr-un batic rosu, , prins in ramuri de iedera.

El invita  satenii sa bea tuica. La casa mirelui, era forfota mare. Se taiau animalele, se pregatea mancarea (supa, popricas, sarme, friptura, iar ca desert, cugluf umplut cu strugureisi sovaica). Radusele, adica bucataresele, pregateau mancarea pe vatra, in oale de pamant. Popricasul se gatea in cazane de bagic (tuci), din care erau servici si invitatii care soseau la nunta cu o seara inainte. Duminica dimineata, traditia cerea sa fie servit borandaul de mate, si de burta de vaca. Dupa ospat, neamurile si muzicantii se urcau in carute si plecau dupa nasi.  Dupa ce luau nasii, alaiul pleca dupa mireasa. Givarul si 5-6 rude apropiate mirelui, erau deja cu doua sau trei ore inainte sositi la casa miresei spre a anunta sosirea nuntii. Carutele erau si ele frumos impodobite cu cilimuri, masaie si flori, iar caii purtau mandre stergaresi zvoane prinse-n coamasi pe greaban. Fiecare nuntas avea in mana plosca cu vin sau cu tuica. La sosirea nasilor, parintii le dadeau acestora un purcel, caruia ii taiau o bucatica din ureche si o aruncau peste casa.  In drum spre biserica, mireasa era condusa de giuvar, iar mirele, de nasi.  Nasii erau insotiti de un tarisfat, care purta o traista cu cei 2-3 metri de panza cumparata de parintii mirelui, numita sovon.  Panza urma sa fie prinsa de umerii mirilor in timpul slujbei. Tot langa nasi statea staghisul, adica stegarul, care purta steagul facut din cotrante, si carpe, impodobite cu panglici colorate si flori inmiresmate.

Nasa si nasul cununa mirii care se intrec in a se calca unul pe celalalt pe picioare.In timpul ceremoniei, muzicantii canta de zor, iar nuntasii ridica praful in cer. La iesirea din biserica, mireasa arunca peste cap un mar in care sunt infipti bani. Chiar ma intrebam care e rostul marului! L-am aruncat si eu acum vreo 26 de ani, dar habar nu aveam de ce. Asta e semn de prosperitate si noroc. De la biserica, alaiul merge la soacra mare acasa, care intindea panza alba la intrare pe care sa calce mirii. In usa casei se pune o paine mare, o cana cu apa, sare si o lumanare aprinsa.  Painea, apa si sarea se dadeau miresei, iar lumanarea, mirelui.

Apoi soacra mare lua o bracira de 2 metri si o arunca peste capul mirilor, astfel incat sa ii cuprinda pe amandoi. dar cu grija mare, sa nu cumva sa faca vreo rasucitura ca sa nu fie cearta in casa. Mireasa era daruita pe bani. Lanfa intrare se punea o albie cu apa, pazita de givar cu o bata-n mana si de alti doi cavaleri cu bice, ca sa aiba grija ca nici un nuntas sa nu intre fara sa arunce bani.  Jocul incepea cu hora, condusa de mireasa, iar seara se juca “dansul miresei”  pentru care toti trebuiau sa plateasca. Noaptea, pe la 11-12, nuntasii se puneau la masa, fara mirii care stateau in podul casei pana ce nasul se-ndura sa-i cheme. Erau adusi cu muzicantii si trebuiau sa manance amandoi din farfurie.

Dupa ospat curgeau darurile: haine, panzeturi, albituri, incaltaminte, prajituri. La cei avuti, nunta putea dura si 3 zile. Luni dimineata, nasul era condus de muzicanti acasa si adus inapoi seara. Nasul venea cu darul special, Craciunul, un brad frumos impodobit, si cu pancove, o oglinda mare, un trandafir pt mireasa si o gaina grasa. Noaptea de luni era petrecerea nasului.

In aceasta noapte mireasa era invalita, biata de ea. Mireasa era pieptanata cu pieptenele mare de lana si i se punea tulbenul pe cap si plecinicile.  In timp ce era pieptanata, incinsa si invalita, muzicantii cantau de dor si jale, iar mireasa trebuia sa planga. Marti dimineata, mirii si muzicantii duceau nasii acasa. Ce a mai ramas din aceste obiceiuri? Putine, cred eu, de vreme ce din tot ce v-am povestit eu aici eu nu am mai prins decat aruncatul marului cu bani. Poate in zonele rurale sa se pastreze mai mult din datina straveche. 

Multumesc www.babaterra.ro pentru imagini

Portul banatean traditional

Am citit de curand o carte interesanta, o monografie a unui sat banatean care odinioara a cunoscut alta viata. Flacaii si fetele umpleau ulitele, iar larma copiilor rasuna in tot satul. Acum au ramas doar batranii. Si mortii din cimitir. Batranii care inca mai stau in vechile case prefera sa  vorbeasca despre trecut, in loc sa vorbeasca despre prezent. Am avut chiar marea bucurie de a o mai prinde in viata pe una dintre bunicele sotului meu, care se incapatana sa poarte straiul banatean la cativa ani buni dupa Revolutie. NU avea alte haine si nu s-ar fi-mbracat cu cele moderne, feri-te-ar Dumnezeu. I se pareau urate. Iarna inca isi scotea razboiul de tesut si mai tesea una-alta. Ba o ponea,  ba o camasa.

Despre mandrul strai banatean am sa vorbesc astazi, in speranta ca voi folosi corect toate cuvintele specifice acestei zone. Desi locuiesc aici de peste 20 de ani, inca nu am lejeritatea exprimarii in dulcele grai banatean. Regionalismele sunt multe si, daca nu ai crescut cu ele de mic, e greu sa le pronunti corect, chiar daca in gand iti suna bine. Prin anii 1900, pe timp de iarna, baietii pana in 16 ani purtau camasi tesute din bumbac, cioareci de suba, boc (cojocel din piele de oaie tabacita, lung pana-n talie, croit rotund la gat, fara maneci, cu nasturi si cheutori din piele), spent (veston) tesut si invaiegat de suba. In cap purtau caciula de piele, iar in picioare opinci si obiele.

Cand afara era cald, purtau camasi din bumbac lungi pana la genunchi,  incinsi la brau cu braciri tesute, cu izmene din bumbac. In picioare aveau strimfi din lana si si slaiche (incalfari cu talpa si fata din piele, dupa model sarbesc).

Pe cap purtau palarie. Fetele purtau tot timpul anului poale din bumbac, ciupag (bluza) din bumbac, brodate cu matase colorata in modele complicate, iar pe cap purtau marame (baticuri). Iarna purtau si ele boc si spente din panza , captusite cu pamuca.

In picioare aveau slaiche trase peste ciorapi de lana, cusuti cu fir de aor (snur bronzat). De sarbatori, camasile si izmenele baietilor , dar si poalele si ciupagele fetelor erau din cele cusute in modele complicate si culori diferite. Fetele purtau de cap carpe cu gaitane (franjuri). Iarna, de colind, baietii purtau cioareci impodobiti cu modele confectionate din snururi colorate si-mpletite.

Si unii, si altii mergeau la scoala cu cartile in traista, tesuta si cusuta in casa, purtata dupa cap. Tinerii pana in 20 de ani (adica junii), purtau vara camasi din bumbac, incinsi cu praschie (brau) din piele sau catifea neagra lucrata cu fir de aor, spent din stofa, , iar in picioare opinci si obiele. De sarbatoare, purtau camasi albe cusute cu matase, chintus cu lucratura, izmene, iar in picioare aveau ghete sai cisme din piele. Pe cap purtau palarie , iar iarna, caciula. Fetele mari, nemaritate, dar si tinerele sotii, puratu poale din bumbac, cusute in matase, cotrante, danaice, si in fata si danapoi, tesute in modele dferite, ciupag cusut cu matase. Peste ciupag purtau laibar de matase, spent, iar pe cap aveau carpa, subtire vara si groasa iarna. Fetele nemaritate purtau oprege.

In zilele de lucru , purtau ciorapi de lana si slaiche. Iarna, si unii, si altii purtau boc, iar baietii caput din suba, lucrat cu snioare negre, galbene si rosii. La sarbatori, fetele mergeu la hora satului imbracate in pale frumos cusute , cu cotrante , danaince, tesute in aramiz si si drod (fire argintii si aurii) si ciupag. Nevestele tinere purtau plecinicul cu un rand de bani, impodobit cu doua sarme late, de-o parte si de alta. Sarmele erau de matase, impodobite in culori rosii, galbene, albe si albastre. pe cap purtau palarie de la pravalie, air in picioare, ghete negre trase peste strimfi tricotati cu modele. Fetele mari purtau bani la grumazcu un singur rand de bani. La maritis, purtau bani de argint sau galbeni cu efigia imparatesei Maria Terezia si a imparatului Franz Iosif I, in 2 sau 3 randuri. Cei trecuti de 40 de ani, dar si batranii, purtau vara camasi scurte, cu praschie lata din piele, cu spent si palarie. Erau incaltati cu slaiche si strimfi din lana , dar si opinci cu obiele  mai mici si mai subtiri pentru lucrul de peste zi. Iarna purtau cioareci de suba, praschie, boc, spent, cojoc din piele, iar in picioare aveau opinci cu obiele. Femeile peste 40 de ani, purtau poale din panza alba, ciupag din panza simpla, spent crosetat tesut sau crosetat din lana. Femeile avute aveau bunda cu blana pe interior, captusita pe exterior cu cu postav negru. La tiv, maneci si guler era brodata cu tiveala crosetata cu laieti.

Bordura era lata de cca 20 cm. In picoare purtau opinci cu obiele, iar pe cap aveau carpe cu gaitane. Cele batrane purtau pe crestetul capului, sub carpa, un colac de panza neagra, numit conci.  La inceput de secol 20, , izmenele sunt suflecate in ciorapi de lana inalti pana la genunchi, iar cioarecii din lana au fost inlocuiti de pantalonii din stofa. Tinerii poarta de sarbatori camasi albe tesute cu pumnase (mansete). Incaltamintea in zi de sarbatoare este gheata cu tureac sau cisma de piele.  Fetele mari pastreaza la sarbatoare poale si ciupag de matase, grenadin, sada, lainar si batist cusute cu modele. Fetele mari purtau parul in chica pe spate, impletit in cozi, prins cu funde la capat, in vreme ce nevestele aveau saluri si baticuri din matase, legate la ceafa.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, portul satenilor adopta costumul de stofa si cravata, cumparate de la oras.  Capul copiilor e acoperit cu basca, iar al tinerilor, cu palarie sau cu capul descoperit. Incet, incet, portul traditional de la sate se schimba, lasand loc noilor influente citadine. 

Aceasta a fost perioada in care barbatii purtau parul lung, in chica pe spate, retezat cu foarfeca. Unul dintre obiceiurile de nunta cerea ca la miezul noptii, mireasa sa schimbe rochia de nunta cu cea de nevasta si sa fie invalita in tulbent. Acesta era un carton, lat de 20 de cm si inalt de 35cm, rotunjit in partea superioara, latit in interior, in forma de trapez, cusut cu bani de argint, astfel ca un rand de bani sa acopere tortitele randului de dedesubt. Partea superioara avea cusuta o betelie din carton pe care erau montati bani de argint. Parta si plecinicile erau panglicile pe care erau de asemenea cusuti bani, intr-un singur rand pe parta si in doua randuri pe plecinice.

Ele aveau o lungime de 45 cm. Parul fetelor se despartea cu carare la doua degete deasupra fruntiisi cu o alta pe mijlocul capului, de la ceafa catre frunte. Parul din spate era se impletea in doua cozi, prinse-n coc la ceafa. Cel de deasupra fruntii, se impletea si el in doua cozidinspre frunte spre tample, cu vucle in arc, care se prindeau cu agrafe in spatele urechilor. Tulbentul se punea pe cap, cu betelia sprijinita pe crestet si se prindea in cozile de la ceafa, cu patru ace de argint, lungi de 15 cm, perminate cu un cap lucrat in filigramde marimea unui ou de porumbel.

Plecinicele se prindeau si ele in cozile de la ceafa, sprijinandu-se pe piept. Lungimea lor ajungea pana la talie. Parta se aseza la baza fruntii, astfel incat arcele sa ramana la vedere. Greutatea totala a acestei constructii ajungea la 16-18 kg. Nu vreau sa ma gandesc ce dureri suporta biata mireasa si cu cat par ramanea in cap a doua zi dupa nunta.

In urmatoarele trei duminici, proaspata nevasta mergea la joc invalita, tinerii fiind primiti cu mare cinste: se oprea jocul, muzica intona marsul de nunta, iar urmatorul jos era inceput de tanara pereche.  Dar tanarul sot trebuia sa cinsteasca muzicantii, platindu-le de primire si joc.

Imaginile sunt preluate de pe http://www.facebook.com/#!/ionicagherga , careia ii multumesc pentru aceste poze incredibil de frumoase.