Ciudate obiceiuri si traditii de nunta de pe intreg mapamondul

Din mosi-stramosi exista doua definitii despre casatorie, exprimate prin doua metafore, una mai picanta ca cealalta. Una spune ca o casnicie e ca o fortareata: cei de dinauntru vor cu orice pret sa iasa, in vreme ce cei de din afara ei vor cu tot dinadinsul sa intre. Cea de-a doua compara casnicia cu un butoi plin cu rahat, dar care are printre doage si niscaiva stropi de miere. Eu cred ca fiecare cuplu isi construieste casnicia dupa chipul si asemanarea membrilor, ca trebuie sa existe si niscaiva noroc, asta este indiscutabil, doar in masura in care nu uitam ca norocul ni-l mai facem si singuri. Dar gata cu filozofia de duzina si sa purcedem la lucruri serioase. 
Traditiile de nunta au rolul de a invoca viata indelungata, fertilitatea si prosperitatea tinerilor casatoriti, Aproape peste tot in lume rochia miresei are culoarea alba, simbolizand puritatea si virtutea. Daca mireasa nu este la prima casatorie, rochia ei va fi realizata in tonuri deschise de gri, roz, crem sau lila. Din vremuri stravechi, rochia alba a mireselor avea aplicatii cu broderii argintii sau aurii si era insotita mereu de prezenta inelului inca din perioada lui Pliniu (secolil I d.Hr.) cand verighetele erau facute din fier si impodobite cu un diamant ca simbol al trainiciei nuntirii sau cu un magnet, ca simbol al atractiei dintre cei doi soti. Mult mai tarziu fierul a fost inlocuit cu un metal pretios precum aurul sau platina si decorat tot cu o piatra pretioasa. 

Povestea inelului de aur dateaza din anul 860 e.n. cand Papa Nicolae I, primul Papa al Romei,  a decretat ca la pecetluirea unei casatorii, mirele sa daruiasca miresei un inel pretios din aur ca dovada a suportului financiar pe care barbatul il ofera viitoarei sotii. Acest lucru a devenit traditie mult mai tarziu, prin sec 15, mai exact in anul 1477, odata cu nunta fiicei lui Carol Temerarul. Atunci regele Maximilian i-a daruit logodnicei sale, Maria de Burgundia, un inel de logodna din aur impodobit cu un diamant superb. In Franta, traditia cere ca inelul sa aiba obligatoriu piatra alba, fie ca era vorba de diamant, safir sau piatra lunii. Astazi, bogatii se intrec in karatele diamantului, in vreme ce oamenii modesti recurg la zirconiu. Astazi obligativitatea pietrei albe a disparut, fapt pentru care inelele de logodna au rubine, smaralde si alte pietre colorate care pana acum vreo 40 de ani erau interzise. Grecii sunt de parere ca de la inelarul stang porneste vena amoris, vena dragostei, care duce direct la inima, de aceea purtarea verighetei pe inelarul stang s-a transformat in obicei obligatoriu. In realitate, traditia crestina se face vinovata de acest obicei deoarece preotul care oficia casatoria, dupa ce atingea pe rand primele degete ale mainii stangi, degetul mare (in numele Tatalui), aratatorul (in numele Fiului) si degetul mijlociu (al Sfantului Duh), punea verigheta pe cel de-al patrulea, inelarul, spunand “Amin”, obicei pastrat pana in zilele noastre. In Rusia, mirii purtau inele din argint, in Anglia, la fel, insa aici le decorau cu elemente din aur. In Italia sec 15, inelele erau impodobite cu diamante pentru ca se zice ca au puterea de a mentine dragostea intre parteneri.

Sa ne intoarcem putin in Franta, caci de aici provine traditia prin care mirii impart in timpul nuntii un minunat pahar cu doua toarte din care acestia beau in timpul petrecerii de nunta. Paharul se lasa mostenire din generatie in generatie si are o incarcatura emotionala deosebita.

Buchetul miresei dateaza din vremea Cruciatilor, ei fiind cei care au implementat traditia jerbei de nunta. In ziua nuntii, femeile aveau sarcina sa realizeze buchetul din flori de portocal. Obiceiul a fort preluat de englezi, dar acestia foloseau doar flori albe. Mireasa trebuia sa tina buchetul in mana stanga si asa s-a pastrat pana azi. Francezii i-au gasit si o utilitate, de la ei tragandu-se ritualul aruncarii buchetului fetelor nemaritate, aducandu-i noroc si speranta de maritis tinerei care reusea sa-l prinda. Pana atunci, mireasa nu arunca buchetul, ci fugea cu el, iar barbatii trebuiau sa o alerge pana reuseau sa i-l ia.  Astazi, acest obicei are o adevarata simbolistica in spate deoarece culorile florilor folosite in buchet au rolul de a transmite un mesaj subminal: albul-virginitatea; albastrul – fidelitatea, galbenul – adulterul, verdele – pudoarea, negru-refuzul. Sa te fereasca Cel de Sus sa confunzi florile, simbolurile si culorile. Nuntasii nu vor mai petrece , ci-si vor bate capul sa descifreze mesajul tinerei mirese, compatimindu-l pe mire si tot neamul. Iedera este folosita adesea datorita frunzelor ei verzi si bogate. Ea simbolizeaza atasamentul reciproc si iubirea vesnica. Astazi, cuplurile isi impartasesc poezia respectarii propriei identitati si a propriei libertati. Oare se mai foloseste iedera??? Sigur ca da.

Taierea tortului de nunta isi are originea in primul secol i.e.n., in Italia unde se obisnuia ca o prajitura sau o paine sa fie rupta deasupra capului viitoarei mirese pentru ca aceasta sa fie fertila.

Tot aici, cravata mirelui era taiata bucatele dupa nunta si vandute invitatilor. Banii obtinuti erau folositi pentru luna de miere. Italienii decoreaza capota masinii cu flori pentru ca mirii sa fie fericiti in calatoria lor impreuna prin viata.

In tarile scandinave, la nunta denumita “Quan Fang” sau “Prinderea miresei”, coronita are un rol foarte important in ritualul casatoriei. Fiecare parohie are propria coronita care ii este daruita miresei doar daca aceasta are un caracter ireprosabil! A sta in fata altarului cu capul descoperit inseamna ca mireasa nu este vrednica de ritualul unirii. Tot la scandinavi, rochia de mireasa e musai sa fie rosie, dotata cu corset stramt si maneci largi, iar poalele tivite cu catifea neagra. Obligatorii din tinuta ei sunt ciorapii de culoare inchisa si pantofii negri cu catarama argintie.

Cununiile dateaza din vremuri pagane:”Cand vine ziua nuntii, mireasa poarta o cununa de flori pe cap si o centura din blana de oaie la brau, bine innodata, pe care o va deznoda numai barbatul ei”. De aici si vorba “a desfacut centura Virginei facand-o astfel femeie”.

Voalul apartine grecilor antici care binecuvantau legatura mirilor sub o bucata patrata de material textil care era tinuta la fiecare capat de catre un barbat astfel incat sa acopere pe cei doi miri. Obiceiul ca mireasa sa mearga la altar cu fata acoperita provine din perioada in care barbatul isi rapea aleasa aruncandu-i un cearsaf pe cap. In perioada casatoriilor aranjate, voalul devenise instrumentul sub care viitoarea mireasa era ascunsa de privirile curioase ale viitorului sot. Voalul era folosit doar de catre fecioare, vaduvele neavand dreptul de a-l folosi cand se recasatoreau. Miresele poarta voaluri colorate in galben, sau rosu, existand credinta ca astfel sunt indepartate duhurile rele. La petrecere se sparg pahare si farfurii avand convingerea ca astfel se sparge si ghinionul. In Roma antica mireasa era purtata pe brate catre noul ei camin. Nici macar hainele ei n-aveau voie sa atinga pragul sau usa. Conform aceleiasi traditii, daca mireasa se impiedica atunci cand intra prima data in casa ei, ghinionul avea sa se abata asupra caminului si familiei ei. Obiceiul inca este pastrat in japonia, China, Persia, Turcia si in multe tari din Europa. Pentru romani era o impietate ca mireasa sa mearga de bunavoie in casa viitorului sot. Tot in spiritul acestei traditii, sotia trebuia sa stea in stanga viitorului ei sot ca acesta sa o poata apara cu spada in caz de nevoie cu dreapta. Obiceiul este pastrat inca in Italia, desi nici un mire nu mai are spada.

In Cehia, prietenele miresei sadesc un copac in gradina casei, copac pe care il decoreaza cu coji de oua colorate, acesta fiind simbolul unei vieti lungi. Daca socrii isi doresc rapid nepoti, ei asaza un prunc in patul viitorului cuplu. Dupa ceremonie, tinerii casatoriti sunt obligati sa sparga cateva farfurii, iar numarul cioburilor decid daca mirii vor fi fericiti sau nu. Cu cat mai multe cioburi sunt , cu atat mai multe momente fericite ii asteapta in viitor. 

In Olanda si Elvetia se pastreaza obiceiul plantatului unui pin in curtea casei unde urmeaza sa locuiasca mirii, caci pinul reprezinta simbolul fertilitatii si al norocului.

In Ungaria, miresele daruiesc mirilor un napron negru brodat ca simbol al logodnei. Intr-o noapte stiuta doar de el, mirele trebuie sa se plimbe singur purtand aceste podoabe fara sa il vada nimeni. Coafezele se imbogatesc cand prind o viitoare mireasa in saloane deoarece oricarei mirese i se fac coafuri elaborate in care sunt ascunse cat mai multe boabe de grau care sunt semnele fertilitatii si ocrotesc sanatatea viitoarei familii. daca fata are parul scurt, atunci ascundeti un ou in timpul ceremoniei si spargeti-l dupa.

In Polonia, mirii sunt intampinati cu vin si paine a carei coaja este presarata cu sare. Painea simbolizeaza bunastarea, sarea le aminteste ca viata uneori e grea, iar vinul- bucuria, sanatatea si fericirea.

In Bulgaria, mireasa arunca inainte de nunta peste cap o farfurie in care sunt puse faina, oua si bani. Daca farfuria se sparge inseamna ca va avea noroc la casa ei. Altii prefera varianta in care mirii pasesc cu dreptul in biserica. Soacra mica presara flori in calea mirilor ca sa le aduca sanatate si fericire, in vreme ce soacra mare ii imbie cu prajituri facute cu miere, astfel ca viata sa le fie lunga si dulce. Invitatii care vor sa danseze cu mireasa trebuie sa plateasca, iar banii stransi sunt folositi in luna de miere.

Nici Croatia nu se lasa mai prejos, caci obiceiul cere ca alaiul de nuntasi sa inconjoare de 3 ori o fantana  si fiecare sa arunce cate un mar in fantana pentru fertilitatea cuplului.

Miresele din Anglia purtau rochii de matase sau satin decorat cu fire de argint. Prima care a purtat rochia alba la nunta a fost Maria Stuart, dar cea care a lansat moda rochiei alba a fost Regina Victoria atunci cand s-a casatorit cu varul ei, Printul Albert. Rochia alba era decorata cu flori de portocal si nimeni  nu vazuse pana atunci o mireasa atat de frumoasa. prezenta ei uluitoare a fost suficienta ca sa inspire generatiile viitoare  de mirese din lumea intreaga. Noi spunem ca albul este simbolul puritatii, dar in trecut era considerat simbolul bucuriei, in vreme ce albastrul semnifica puritatea. Inainte de acest moment, miresele imbracau la nunta rochia cea mai buna din dulap, indiferent de culoarea sau croiul ei. Unei mirese nu i se permitea sa ii spuna pe nume sotului inainte de nunta deoarece se credea ca aduce ghinion. Faimoasa jartiera tot de la englezi se trage si are o semnificatie oarecum erotica. Mirele trebuie sa scoata cu dintii jartiera miresei si sa o arunce apoi catre ceilalti burlaci. Cel care o prinde se va casatori primul. ma intreb daca si barbatii se inghesuie la prinsul jartierei cum se ingramadesc fetele la prinsul buchetului. Nu va speriati, si aruncatul buchetului tot de-aici se trage. Folclorul se jura ca fetele nemaritate sfasiau in bucati rochia si florile miresei pana cand o mireasa desteapta s-a gandit sa-si arunce buchetul, scapand cu rochia intreaga si ramanand astfel imbracata. Mireasa trebuie sa poarte “something old, something new, something borrowed and something blue” care erau menite sa aduca noroc si prosperitate in viitorul camin. obiectul vechi era primit de la mama sau bunica si simboliza ruperea de familie, cel nou simboliza viata pe care o incepe alaturi de sot si exprima speranta unui nou inceput fericit. Cel imprumutat trebuia sa provina de la o femeie casatorita care avea o casnicie fericita, transmitand din experienta ei tinerei neveste, iar cel albastru reprezenta suma calitatilor viitoarei sotii: credinta, loialitate si puritate, dar fiind un simbol al masculinitatii, acest obiect trebuia sa exprime si legatura cu cel ales, un simbol al linistii, sigurantei, al regasirii starii de bine. Desi toti credem ca legarea cutiilor de conserve goale de spatele masinii cu care tinerii casatoriti isi incep luna de miere provine de la americani, ei bine, nu-i asa, caci si acesta se trage din perioada dinastiei Tudor cand tinerii erau dusi nu cu masina, ci cu caleasca. Dupa ce acestia urcau in caleasca, invitatii se descaltau si aruncau cu papucii in caleasca sa sporeasca mirilor norocul. As vrea sa vad eu invitatul care arunca cu pantofii intr-un Lamborghini sau Ferrari sau macar intr-un Audi sau BMV. probabil ca solutia cutiilor de conserve goale atarnate a fost rezultatul unei sesiuni de brainstorming in care nuntasi si miri au cazut la pace si au decis formele unui compromis unanim acceptat. In sec 18, tot in Anglia, a existat traditia pregatirii unor prajituri impresionante , pe mai multe etaje, iar Franta a venit cu varianta tortului supraetajat. Mireasa taie prima felie de tort, semn al fertilitatii. Inainte se credea ca doar femeia poate fi sterila, motiv pentru care doar ei ii revenea sarcina taierii primei felii. Intre timp lumea s-a mai scuturat de superstitii si prejudecati si i-a indemnat sa taie felia primordiala impreuna, semn ca intre timp femeia a devenit egala cu barbatul, desi tot ea naste inca. Dar sa vedem de unde se trage superstitia ca mirele n-are voie sa isi vada mireasa inainte de nunta. Acum cateva sute de ani casatoriile erau aranjate de catre tatii fetelor si familia baietilor prin care se urmareau anumite avantaje: sporirea averilor si puterii, obtinerea titlurilor nobiliare. Tinerii insuratei nu prea aveau mare lucru de spus, desi tinerii erau si atunci curiosi si nabadaiosi, astfel incat ii obligau pe tatii fetelor sa isi ia masuri sporite de precautie, nepermitandu-le sa-si vada nevasta inainte de nunta. tatal vroia sa pastreze “taina frumusetii “ ficei sale acoperind-o in nenumarate voaluri pana la casatorie, caci nu de putine ori se intampla ca fata sa fie sluta si bogata, iar casatoria pecetluia la pachet intregul angajament. Probabil ca de aici si vorba ca aduce ghinion sa vezi mireasa inainte de nunta. Ghinionist putea sa fie chiar de o vedea si inainte. 

Traditia cosului cu flori presarate in calea mirilor se trage din Evul Mediu. Cand era ceruta de soata, ea trebuia sa poarte cununa de flori pe cap, de regula din trandafiri sau margarete. Astfel ea transmitea mesajul ca va reflecta la cerere daca sa accepte sau sa refuze. Daca accepta, obiceiul cerea ca logodnicul sa-i trimita in ziua nuntii o jerba cu flori albe sau pastel alesei sale. Cosul era impodobit cu panglici si umplut cu flori si cadouri in bijuterii, dantele si alte obiecte pretioase. Mireasa purta rochie rosie si nu trebuia sa fie vazuta de mire inainte sa fie adusa la altar.

In Spania, obiceiul cere ca mana mirelui sa confectioneze rochia viitoarei nurori.

Trebuie spus ca exista un ritual al nuntii care cere ca invitatii sa intre in biserica inaintea mirilor. Cei ai miresei ocupa locurile din stanga, cei ai mirelui pe cele din dreapta. Cand mirele intra la bratul mamei sale, toata lumea trebuie sa se ridice in picioare. cei doi sunt urmati de frati, surori, bunici. Tatal mirelui isi va prelua sotia si se vor aseza in primul rand, iar mirele se opreste in picioare langa altar in asteptarea miresei. Mireasa intra ultima la bratul tatalui ei, urmata fiind de domnisoarele de onoare si parcurge culoarul central pana ajunge langa logodnicul ei. Nu saluta si nu vorbeste cu invitatii. Cand intra in biserica, mireasa nu poarta nici un inel. La finalul ceremoniei, primii ies mirii, urmati de tatal miresei la bratul careia sta mama mirelui, urmati de tatal mirelui la brat cu mama miresei, simbolizand astfel contopirea familiilor.

Logodna armeana medievala presupunea ca barbatul sa trimita viitoarei sotii haine noi, iar ea ii intorcea darul cu zahar, lapte si miere.

In Rusia de dinainte de comunism, mirele ardea fusul si fuiorul miresei, semn ca aceasta nu va ramane fata batrana. Dupa logodna, rusoaicele erau scutite de la treburile zilnice si-si imbracau straie de bocet. Prietenii miresei organizau sesiuni de bocete carora ei le spuneau petreceri in care cantau cantece despre inocenta pierduta a viitoarei mirese si prevestind persecutiile ce urma sa le gaseasca in familia viitorului mire.

In Serbia, socrul mare umple plosca frumos decorata cu cel mai bun coniac si porneste prin sat sa invite mesenii la nunta. Cine bea din plosca sigur vine la nunta.

In Norvegia nunta tine o saptamana, iar mireasa poarta aceeasi tinuta. In ziua a saptea, ea isi scoate coronita, semn ca petrecerea s-a sfarsit.

In Irlanda, alaiul kilturilor celtice e insotit de cimpoaie. Mirii poarta inele Claddagh, transmis din generatie in generatie, de la mama la fiica, simbol al logodnei si casatoriei. Cand tinerii sunt logoditi el este purtat catre incheietura mainii, iar dupa nunta este orientat catre baza unghiei. Daca in drum spre biserica le ies in cale 3 cotofene, acestea simbolizeaza norocul.  Daca prima urare e facuta de-un barbat, casnicia va fi una fericita. Pe masa nuntasilor troneaza painea, preparatele din carne de vita, varza si tortul de nunta preparat din fructe, migdale, si stafide si stropit din abundenta cu lichior. In timpul dansului, picioarele miresei trebuie sa stea cat mai putin pe podea. Nici un popor nu crede in zane si spiridusi mai tare ca irlandezii. Superstitia zice ca zanelor le plac lucrurile frumoase, iar mireasa este cel mai frumos personaj din alaiul de nunta, iar ele nu pot rapi mireasa decat daca se opreste din dans. Supertitia e valabila si pentru mire, doar ca functioneaza invers, adica el trebuie sa isi tina cat mai mult timp picioarele pe podea. In cazul in care sentimentele lui pentru mireasa nu-s reale, zanele ii vor rapi mireasa.

Germania se mandreste cu obiceiul de nunta numit Polterband, adica indepartarea strigoilor. Prietenii si rudele mirilor sparg tot ce prind, iar mirii sunt obligati sa stranga cioburile. Gestul in sine simbolizeaza ruperea de vietile anterioare si pregatirea terenului pentru un nou inceput. Cavalerul de onoare a fost inventat tot de germani, desi menirea lui era la inceput cu totul alta. Odinioara, daca mirele nu cadea la intelegere cu socrul mic sa ii dea fata, acesta isi rapea mireasa, lasand cavalerul sa-i salveze onoarea. Rolul acestuia era sa tina toate rudele miresei departe de cei doi tineri pana la consumarea ceremoniei nuptiale. Rolul domnisoarei de onoare nu era la fel de relevant, dar nici tocmai de neglijat. Domnisoarele de onoare aveau un rol mai degraba estetic, deoarece prezenta lor trebuia sa puna in valoarea frumusetea si costumatia miresei. Ma intreb dupa ce criterii erau atunci alese. Inca de la nasterea fetitei, germanii se pregatesc de nunta: planteaza pomi in cinstea ei, iar cand se apropie de maritis, pomii sunt vanduti si banii folositi pentru alcatuirea trusoului. Parintii alcatuiesc o carte de nunta in care sunt stranse toate articolele si pozele, cu povesti din perioada de prietenie si logodna a celor doi miri. In timpul nuntii, cartea este scoasa la licitatie , iar banii sunt oferiti pentru luna de miere celor doi protagonisti.

Daca ne mutam in statul vecin, in sec 19 in Austria rurala, fetele nemaritate ieseau la dans purtand cate o bucata de mar la subtiori. La sfarsitul noptii, fata oferea bucatile de mar baiatului pe care il alegea. Daca baiatul o placea, trebuia sa manance marul. Bleah! Sper ca i-a picat bine! Ma intreb daca nu cumva de aici se trage obiceiul banatean in care mireasa nu arunca buchetul, ci un mar “garnisit” cu monede. Domnisoarele de onoare austriece poarta rochii identice cu mireasa ca sa pacaleasca spiritele rele. Sau ca sa incurce mirele! J) Orice ar fi, niciodata miresele austriece nu folosesc combinatia de alb cu rosu, fiindca, zic ele, seamana cu bandajele insangerate si ar aduce ghinion.

Scotienii innegresc mireasa, mai exact o ung cu cele mai lipicioase si imputite amestecuri de oua batute si amestecate cu alte sosuri dezagreabile, branza fermentata, resturi de peste si alte minunatii. Dupa ce mireasa este astfel “parfumata”, e plimbata prin toate pub-urile si barurile.  Aproape ca mi se face mila, zau!

Daca schimbam continentul si ne ducem in Asia, iaca se schimba si perspectiva. Aruncatul cu orezul in miri se trage de fapt din India, insa obiceiul originar presupunea prepararea unor bulgari din orez fiert care erau aruncati in mire de catre prietenii miresei drept razbunare ca acesta le lua prietena. Drept recompensa, mirele ofera daruri domnisoarelor de onoare. Traditia indiana spune ca mireasa trebuie sa arunce ceva de mancare pe usa casei ei si n-are voie sa priveasca inapoi cand iese din casa. ca sa isi poata vedea mireasa, mirele plateste o taxa in bani si n-are voie sa o priveasca decat in oglinda. Daca e intrebat “ce vezi?”, mirele n-are voie sa raspunda altceva decat “O zana”. In timpul ceremoniei n-are voie sa-si atinga aleasa pana in momentul in care ii pune inelul pe deget. Pe toata durata nuntii ei impart dulciuri si bauturi dulci ca viata sa le fie intocmai. India asta este asa de mare ca ar fi cam greu sa fie peste tot aceleasi traditii. De exemplu, femeile Manglik Dosh (adica femeile nascute cand Marte si Saturn se afla in casa a 7-a) sunt blestemata sa ramana vaduve si atunci ele simuleaza ritualul nuntii in care mirele este inlocuit cu un copac pe care apoi il distruge, avand credinta ca au omorat moartea viitorului partener. Abia apoi se marita cu alesul ei, salvat astfel de la o moarte prematura. India traditionala apeleaza la petitori care au datoria sa gaseasca fata potrivita. Ei iau in calcul tehnicile astrologice, analizeaza zodiile, fac sedinte cu parintii ca sa poata alcatui profilul femeii perfecte. DACA o gasesc, incep negocierile intre parinti si dupa/daca acestia ajung la un consens, le este permis tinerilor sa formeze un cuplu. Saraca inima mea!

In alte tari asiatice, nunta nu e tocmai prilej de bucurie, motiv pentru care mireasa e imbracata in rochie neagra, iar pe cap panglici pe care sunt fixate perle si alte pietre care simbolizeaza lacrimile. Mariajul este privit ca o experienta pe care trebuie sa o incerci atunci cand esti pregatit si cu maxima responsabilitate. Mireasa poarta fusta neagra , camasa de dantela, iar peste ele o mantie cu gluga. In maini are un rozariu si un voal. La intrarea in in biserica, mirele trebuie sa se descalte, fapt care divide nuntasii in doua tabere: unii care vor sa fure pantofii (nuntasii miresei), altii care ii pazesc ca pe ochii din cap (nuntasii mirelui). Toata lumea prefera sa castige hotii caci lumea n-ar mai avea de ce sa rada, iar mirele nu si-ar plati scump incaltarile.

In China fetele sunt “cantate” in jurul unui foc de tabara de tineri infasurati in paturi rosii, care canta la instrumente. Fiecare isi alege o fata si ii canta cate o serenada. Daca fata il place, imparte scaunul cu el, in vreme ce acesta o acopera cu patura. Acesta era ritualul cererii si acceptarii in casatorie. Exista odinioara un ritual al ceaiului, singurul de altfel in care mireasa era rasfatata, cand barbatii purtau pana la altar scaunul pe care statea mireasa. Daca nu stiti, in China fata se marita atat cu baiatul, cat si cu familia lui caci legatura dintre baiat si familia lui este atat de puternica incat nici o nora nu o poate rupe. Sa fim seriosi, astia n-au auzit de Romania??? Chinezii adora rosul! La logodna, mirele daruieste cercei legati cu snur rosu; in timpul ceremonialului, mirii beau vin rosu din pahare legate cu snur rosu; voalul si rochia miresei sunt obligatoriu rosii, mirii sunt legati de glezne cu sfoara rosie s.a.m.d. Miresele si femeile Tujia practica “plansul de nunta” cu o luna inainte de inceperea nuntii inarmandu-se cu tot arsenalul de lacrimi si batiste.

In Japonia se schimba macazul. Mireasa se picteaza din cap pana-n picioare cu vopsea alba ca semn al puritatii si virginitatii. In timpul ceremoniei, mirii trebuie sa bea 9 cupe cu sake (si apoi merg sa se culce). Nu, nu e o greseala, caci asta fac, caci abia dupa consumarea casatoriei acestia sunt si considerati ca atare. Doua rate sau o gasca si-un gascan fac parte musai din ritual, fiind considerate perechi pe viata si exemplu de fidelitate. Japonezii nu se imbata, nici nu danseaza pana pica, ci se intrec in jocuri in care isi testeaza inteligenta J) sau canta karaoke.

In Cambogia, in tribul Kreung, femeile isi aleg barbatii. Cand fata ajunge la varsta adolescentei, parintii ii construiesc o coliba a dragostei in care fata cheama in fiecare seara cate un barbat sau mai multi pana cand isi alege unul cu care decide sa se marite! dar n-o poate da la-ntors, caci cale de divort nu exista!

In Africa! in unele sate, tinerii casatoriti isi petrec noaptea nuntii in prezenta soacrei fetei sau a uneia din batranele satului care are sarcina sa certifice faptul ca fata a fost virgina! Ba mai mult, ea este responsabila sa o si initieze in arta amorului, detaliindu-i ce are de facut astfel incat sa isi satisfaca sotul. Pe bune? Oare bate baba si toba sa imprime ritmul??? Atentie mare! Daca in timpul procesiunii constata ca mireasa este prea experimentata!, ea poate cere anularea casatoriei! Pai daca o fi premianta??? Fetitele sunt invatate de mici cum sa se poarte cu barbatii. Acest cult a fost extrapolat pana acolo incat femeile au dezvoltat un limbaj codat intre ele astfel incat sa nu fie inteles de catre parteneri. Fetele sunt cumparate cu oi si vite de la parinti, cea mai frumoasa mireasa fiind evaluata cam la 30 de vite!

In Maroc, mireasa e adusa la casa mirelui in lumina lunii, intr-o cutie din lemn alb montata pe spinarea unui magar care e tras de o negresa. Doar negresa vede mireasa atunci cand intra in cutie. ea este urmata de sute de oameni, iar prietenii si rudele miresei arunca pe cutie haine si cadouri. Cand ajung la casa mirelui, tot negresa scoate mireasa din cutie, o machiaza, o imbraca in straie alese, ii aranjeaza trusoul si o lasa singura sa-si astepte iubitul. Cum nimeni nu ne spune ce se intampla cand vine, fiecare isi imagineaza ce vrea. Mireasa nu-si alege sotul, caci el a fost ales de tatal ei cand fata era mica dupa indelungi negocieri intre cele doua familii. Abia dupa 2 zile cutia e urcata pe acoperis, semn ca tinerii primesc musafiri.

In Fiji, mirele isi cumpara de la tata socru cu daruri mireasa, dar nu daruri de orice fel, ci un dinte de balena – simbolul suprem al bogatiei. Daca ii da fata, el isi duce aleasa la tatuat si tot mirele pregateste masa pentru rudele miresei. Ai lui raman flamanzi, ca doar stau si se uita J.

In Malaiezia, in Sabah, tinerii n-au voie sa mearga la buda 72 de ore!!! neamurile in tot acest timp le da sa manance si sa bea cate putina apa. daca nu reusesc sa se tina, se duce naibii nunta, ca i-ar astepta o casnicie blestemata si le-ar muri copiii! Tulai, Doamne!!!

Eschimosii sunt mai pragmatici. Ei nu se casatoresc din dragoste, ci se studiaza daca sunt sanatosi, apti de munca si vanjosi. Cand tanarul a pus ochii pe o fata, merge la iglu-ul ei, o ia de par si-o trage pana la al lui. daca are fata par bogat, mai ia vreo 2-3 prieteni sa-l ajute sa o tarasca mai cu putere prin zapada. Eschimosii nu sunt darnici cu informatiile, nu prea stim nimic despre ritualul de casatorie, e frig tare! Ce sa zici cand tot ei cica se pupa frecandu-si nasurile!

Zic sa nu inchei pana nu trecem in istorie ce se intampla si pe la noi. Ziua nuntii e lunga si incepe cam asa: spalatul miresei cu apa neinceputa, strigarile de nunta, petitul, imbracatul miresei, furatul miresei, aruncatul buchetului si cate si mai cate, in functie de zona.  Mie cel mai mult imi plac superstitiile la nuntile romanesti de care mirii trebuie sa se fereasca: In timpul ceremoniei, daca una din lumanari arde mai mult ca cealalta, inseamna ca unul dintre miri va muri primul (rar se imtampla sa moara simultan, zau asa), daca se stinge, mariajul nu dureaza mult. daca ploua in timpul nuntii e semn de belsug. Mireasa sa nu poarte perle caci perla inseamna lacrima. daca mirilor le iese-n drum cocosul sau pisica neagra e semn ca relatia va fi de lunga durata. daca nu va iese nici unul, nici alta, poate vedeti curcubeul, caci si el semnifica acelasi lucru. feriti-va de maicute si calugari, de galetile goale, de intalnirea cu lata mireasa pentru ca toate sunt ghinioane. Nu te marita de ziua ta sau in luna mai, niciodata in amurg. Mireasa care-si schimba incaltarile se va lepada de barbat. Alegeti-va pantofi fara decupaj ca va fuge norocul in alta parte tocmai pe langa degetele de la picioare. Nuntasii sa nu daruiasca tacamuri deoarece aduc cu ele certuri si necazuri. sa nu vina cu flori galbene sau ceasuri de perete caci astea prevestesc despartirea. Ce sa mai zic??? Cam greu sa tii cont de toate. Sper sa nu fie adevarate.

Daca sunteti necasatoriti si nu v-ati speriat inca, ganditi de zece ori inainte sa spuneti: Marry Me! sau "Da!".

Saul Bellow si Romania

Saul Bellow- scriitorul care a-ndraznit sa vorbeasca cu voce tare despre Romania cand noi toti vorbeam in gand. Un autor caruia i s-a acordat de 3 ori National Book Award si caruia guvernul american i-a conferit cel mai inalt titlu – National Medal of Art, castigatorul Premiului Pulitzer pentru romanul “Darul lui Humboldt” in anul 1975, castigatorul premiului Nobel pentru Literatura in 1976 pentru care juriul a motival desemnarea lui drept castigator astfel:”pentru intelegerea umana si analiza subtila a culturii contemporane care sunt imbinate in opera sa”. Bellow, dupa ce i s-a decernat Premiul Nobel, a reactionat intr-o maniera originala:”Dati-mi voie sa va ofer un raspuns anecdotic. Cu ani in urma, ma aflam in Italia, in chip de turist zelos, impreuna cu fiul meu, pe atunci in varsta de 6 ani , pe care il purtam prin biserici si galerii de arta, fara sa-mi dau seama ca il oboseam si-l plictiseam. Cand l-am dus la Roma, la Catedrala Sfantul Petru, i-am spus: Cred ca aceasta e cea mai mare biserica din lume. Mi-a raspuns: Da? Foarte bine. Atunci nu mai e nevoie sa vad altele. Tot asa, si eu am depasit toate onorurile si nu mai e nevoie sa alerg dupa altele.“ 

Adevarul e ca nu i-am citit toate cele 13 romane, nici toate volumele de nuvele, eseuri si povestiri sau recenzii, dar cateva dintre romanele scrise de el si-au castigat un loc in inima mea. Nu am sa va povestesc nimic dintre impactul lor asupra mea, ci as vrea sa va recomand sa cititi “Iarna Decanului” in care scriitorul relateaza experienta sa din Romania comunista. A fost casatorit cu Alexandra Bagdasar, ceade-a patra lui nevasta sintre cele cinci cu care a fost casatorit. Acesta a avut prilejul sa cunoasca Romania personal si sa filtreze informatiile pe baza experientelor sale imediate. El sparge actiunea intre doua orase amplasate la doua capete de lume (Bucuresti si Chicago), aruncandu-si personajul principal, Corde (care deducem ca este insusi naratorul), in doua sisteme politice diferite, cu stiluri, convingeri si valori diametral opuse. Personajul ajunge in capitala Romaniei in anul 1977, imediat dupa cutremurul care devastase orasul, printr-o situatie fortuita, alaturi de sotia lui, Mina, nimeni alta decat Alexandra Ionescu-Tulcea (numele pastrat din prima ei casatorie), renumita matematiciana, cu un doctorat la Yale, nascuta Bagdasar, fiica celebrului neurochirurg Dumitru Bagdasar si a Floricai Bagdasar, prima femeie ministru (al sanatatii) din Romania. Fiica lor se intoarce in tara pentru a fi alaturi de mama ei (Valeria) aflata pe patul de moarte si evident de a se ocupa de incinerarea acesteia dupa deces.

Cartea se bazeaza pe fapte reale: Alexandra era transfuga in acea perioada si a venit in Bucuresti impreuna cu celebrul ei sot, proaspat laureat al Premiului Nobel, pentru a sta la capataiul mamei in Spitalul Elias. Corde (naratorul) nu interfereaza in mod direct cu societatea romaneasca, nu lanseaza nici un fel de judecata cu privire la Bucurestiul inghetat pe strazile caruia oamenii se preling ca niste umbre pe langa zidurile crapate de la cutremur, grabiti si nefericiti, carand in mana sacose goale catre casa. El a venit sa isi sustina sotia, pe Mina, distrusa de faptul ca autoritatile nu-i permiteau accesul in spital sa isi viziteze mama. Mina s-a zbatut sa gaseasca relatiile necesare care sa ii deschida usile salonului spre patul bolnavei care contribuise la formarea sistemului national de sanatate. Colegii mamei ei, medici in clinica, se simteau neputinciosi in fata fiicei “tradatoare” care fugise peste granita, aducand dizgratia sistemului comunist asupra mamei ramasa in tara. Este fascinant modul in care autorul descrie Romania aflata sub dictatura, sugrumata de frig, foame si frica, permitand ca afectiunea fata de sotia disperata sa se preschimbe in compasiune fata de intreaga natie. Maniera in care descrie iarna lui 1977 si Bucurestiul sordid si friguros, cele doua personaje plecate dintr-o tara normala care au aterizat intr-o tara cu un sistem totalitaris, rece si opresiv echivaleaza cu o coborare in Infern. Bellow analizeaza cu mare finete linia care desparte lumea reala de cea personala. Desi Corde a identificat mecanismele puterii din lumea reala, el simte pulmonar controversele, tensiunile, spasmele si durerile personale. El este martorul tacut care asista la ultimele clipe de viata ale soacrei sale, motiv de reflectie asupra propriei sale morti. Tulburarile mentale si intensitatea trairilor la nivel de societate conduc la manifestari exagerate in criminalitate. Cred ca tocmai compasiunea il determina sa ne prezinte pe noi, ca popor, intr-o maniera mult mai umana in comparatie cu modul in care prezinta Chicago, un oras care traieste intr-o societate democratica, dar care este macinat intern de violente, consumul de droguri, violuri si crime. Cartea indeamna la reflectie si nu poti sa nu te gandesti ca oamenii sunt pretutindeni, dar destinul ni-l tinem fiecare in propriile noastre palme si noi decidem ce vrem sa facem cu viata noastra. cartea a vazut tiparul in 1982, iar Bellow a devenit persona non grata in Romania, cartile fiindu-i scoase din librarii si biblioteci.

N-as vrea sa pun puct aici, ci as dori sa va mai atrag atentia asupra unui alt roman de-al sau, “Ravelstein”, un roman care vorbeste despre prietenie, dragoste, moarte, filosofie si evrei. Acesta a fost publicat mult mai tarziu, cred ca dupa vreo 12 ani, aducand la rampa un personaj privit cu mare reticenta din pricina orientarii lui sexuale. El este un filozof gay, pe nume Abe Ravelstein” (reprezentat in viata reala de catre prietenul lui Bellow, Allen Boom, probabil una dintre cele mai controversate si originale personalitati americane la sfarsit de secol 20) ale carui experiente si convingeri sunt puse sub lupa si analizate la sange. Pentru ravelstein, cei mai importanti oameni erau filozofii, urmati de poeti si politicieni. Avea o mare admiratie pentru Tucidide, Cezar-„cel mai mare om care a trait vreodata in fluxul timpului“, Marc Antoniu – personajul istoric care a pus dragostea pentru popor mai presus de politica Imperiului Roman, Machiavelli si Caracalla. Deducem ca filozoful cunostea istoria universala si era fascinat de antichitatea clasica. Aprecia intelectualul si ironiza mondenul. El era renegat de catre colegii de breasla pentru libertinismului sau, inclinatia de a idealiza antichitatea greaca, de a invoca adevaratele valori umane si morale si de a blama superficialitatea prezentului. Traia in planul ideii si respingea banalitatea, conformismul si plictisul. Cu toate astea, era apreciat de catre studentii lui, unii dintre ei devenisera isorici, profesori, cercetatori, experti, ziarist si functionari publici. Naratorul, scriitor evreu, Profesor la Universitatea din Chicago,personalitate cultivata, rafinata, interiorizata, temperata si cu o mare teama de ridicol, este el insusi un perosnaj si se numeste Chick, o alta ipostaza umana a lui Bellow. Acesta este insurat cu Vela, o femeie de o frumuste rapitoare, om de stiinta de succes, nascuta si ea in Romania. Aceasta este o alta intrupare a Alexandrei, pe care o prezinta intr-o ipostaza a unei narcisiste reci, calculata, constienta de farmecele ei si care isi subjuga interlocutorii prin charisma personala. presupunem ca Alexandra a fost aceea care a divortat de Bellow care a invinovatit-o ca si-a pus in prim plan cariera profesionala in detrimentul vietii de cuplu, obligandu-l pe Chick sa traiasca intr-o stare de singuratate asumata, tanjind dupa afectiunea ei. Tot el inoculeaza ideea ca femeia se foloseste de statutul social al sotului din dorinta de a se afisa in societate la bratul unui barbat cult, manierat si rafinat, bun sa o propulseze in sferele intelectualitatii americane si universale, neacceptand prietenia ei cu sotii Grielescu (adica Mircea Eliade si sotia lui). In momentul in care Chick il cunoaste pe profesorul de filozofie politica, Ravelstein, viata lui incepe sa se schimbe. Regaseste in planul spiritual al amicului sau nevoia devoratoare de cultura, intransigenta in analiza societatii in care traiesc. Abe este un tip erotic totodata, un aristocrat cu gusturi rafinate si costisitoare, indragostit pana peste urechi de iubitul lui asiatic, Nikki. Abe Ravelstein fraternizeaza cu Chick si o respinge atat pe Vela , cat si pe prietenii ei, familia Grielescu. Vela il prezentase sotului pe Radu Grielescu, un roman stabilit la Paris in casa caruia avea sa ajunga de mai multe ori. Ravelstein presupune ca prietenii sotiei se folosec de el ca sa treaca in conul de umbra simpatiile naziste al romanului.

“ - Si de ce as cina cu Grielescu si sotia sa? N-am nici o obiectie atata timp cat esti constient de realitate.

-      Si care ar fi in cazul de fata realitatea?Grielescu te foloseste. In vechea lui tara era fascist. Trebuie sa stearga asta cu buretele. Omul a fost hitlerist.

-      Ei, haide…A negat vreodata ca a facut parte din Garda de Fier?

-      Nu am vorbit niciodata despre asta.

-      Pentru ca tu nu ai adus-o niciodata in discutie.

-      Iti aduci cumva aminte de masacrul de la Bucuresti cand au atarnat oamenii de vii in carlige de carne din abator si i-au sfartecat – i-au jupuit de vii? [...] Stii ca Grielescu a fost un discipol al lui nae Ionesco, cel care a infiintat Garda de Fier. Nu pomeneste niciodata despre asta?

-      Din cand in cand vorbeste despre Nae Ionesco, dar cel mai des vorbeste despre zilele lui in Indiasi cum a studiat cu un maestru de yoga.

-      Acesta este ipocritul lui farmec estic. Esti mult prea bland cu oamenii, Chick, si nu in mod complet inocent. Stii prea bine ca se preface. exista un pact tacut intre voi doi…Chiar trebuie sa iti spun eu asta?[…] Ei te folosesc ca acoperire. daca ar fi dupa tine, nu ai fi ajuns niciodata atat de apropiat de acesti dusmani ai evreilor. Dar erau prietenii Velei si ai acceptat sa te pui la dispozitie, dandu-i lui Grielescu exact lucrul de care avea nevoie. Ca nationalis roman in anii ‘30 s-a manifestat violent impotriva evreilor. Nu era un arian, nu, era un dac.”

Natatorul se lasa din ce in ce mai influentat de ideile lui Abe, motiv pentru care Chick ii propune sa ii scrie memoriile, iar volumul devine best-seller. Ravenstein se transforma intr-un personaj renumit si bogat, ramanad in esenta un filozof profund orientat catre iubire. Tocmai aceasta nevoie se a-si gasi jumatatea ideala il conduce catre sfarsitul vietii sale, murind de SIDA. cartea se incheie cu portretul lui Abe Ravelstein si cu replica lui chick “Nu e usor sa cedezi mortii o creatura ca Ravelstein”.

Trebuie sa recunosc faptul ca am fost dezamagita de maniera in care autorul l-a descris pe Eliade. Faptul ca il prezinta in ipostaza unui legionar care a scris despre “sifilisul evreiesc ce infecta inalta civilizatie a Balcanilor”, fapt cu atat mai greu de inteles de vreme ce avusese ragazul necesar sa il cunoasca pe Eliade in perioada in care au fost colegi la Universitatea din Chicago. Cu atat mai ciudat este faptul ca, in perioada in care era casatorit cu Alexandra, scria ca “il admir foarte mult pe rpofesorul Mircea Eliade si am citit multe dintre cartile sale; faptul de a citi cu admiratie duce, fara indoiala, la unele influente, dar nu as putea spune cinstit in ce fel sau in ce masura m-a influentat. Ma simt indatorat lui, dar am posibilitatea de a aprecia masura acestei datorii.”

Cand a publicat acest roman, Bellow era divortat de Alexandra Bagdasar. Sa fie acesta motivul pentru care Mircea Eliade- cel admirat in 1979 si bun prieten al sotiei, sa devina peste noapte legionarul Eliade? Exagerarea merge chiar mai departe decat am exemplificat eu, dar din respect pentru acesti doi oameni de cultura , nu voi dezvolta subiectul si va voi lasa pe voi sa va edificati. Eu prefer sa cred ca acest roman este o forma de protest fata de cei care, mai mult sau mai putin, au adus o ofensa poporului evreu.

Intreaga sa opera se caracterizeaza prin efortul de a descifra sensul existentei umane din perspectiva intelectualului care incearca sa isi gaseasca propriul lor in lume. Romanele sale contin tuse de umor subtil, pudrat cu ironie si malitiozitate. Nu ezita niciodata sa se autopersifleze, pentru ca, de cele mai multe ori, el este unul dintre personaje. El da masura propriei sale luciditatianalizeaza experientele immediate din perspectiva intelectualului plasat fara voie intr-o lume mecanizata si tehnicizata. “Exista, intr-adevar, o imensa si dureroasa nevoie de o explicatie mai larga, mai flexibila, mai completa, mai coerenta a ceea ce suntem noi, fiintele omenesti: cine suntem si care este sensul vietii? In centrul preocuparilor umanitatii sta lupta pe care o duce omul impotriva dezumanizarii, pentru stapanirea deplina a sufletului propriu.” “Demult am adoptat hotararea de a muri de moarte naturala, ca tot omul. La viata mea am vazut multi oameni murin, asa incat sunt pregatit. Poate ca am tesut prea multa fictiune in jurul gropii – frigul si umezeala din maormant. Poate ca am imaginat prea multe detalii legate de moarte si poate ca sunt prea atasat – anormal de atasat- de mortii mei… O persoana rationala nu si-ar da intalnire cu mortii in zona crepusculara…”marturisea intr-una dintre cartile sale autorul. Bellow a decedat in 2005 la venerabila varsta de 89 de ani. A fost un personaj care a iubit viata in toate formele ei plenare si a avut curajul sa se casatoreasca a cincea oara la 75 de ani, la 80 de ani a devenit pentru ultima oara tata, iar la 85 de ani a scris ultimul lui roman. Asta da viata!

Maria Tanase - un brand de tara fara egal

Povestea Mariei Tanase a inceput in satul oltenesc Mierea Birnicii de pe Valea Amaradiei, sat in care, la 17 ani, Ion Coanda Tanase vindea zaharicale prin Craiova. Se decisese sa lase Bania si sa-si faca rost in Bucuresti vanzand rahat cu apa rece la portile Cismigiului. In 1905 s-a angajat ca muncitor la gradina boierului Alexandru Marghiloman unde n-a stat foarte mult, mutandu-se ucenic la vestitul florar Vermeulen. Aici a deprins meseria cultivarii florilor de sera si a zarzavaturilor. In 1907 s0a angajat la Gradina Botanica de pe Dealul Cotrocenilor unde a intalnit-o pe ardeleanca Ana Munteanu din satul Carta, Fagaras cu care s-a insurat. Maria Tanase s-a nascut in capitala, in mahalaua Caramitarii de Jos, pe 25 septembrie 1913, fiind al treilea copil la parinti. Parintii reusisera sa isi cumpere o casa cu acoperis de stuf si o bucata de pamant in ulita Livada cu Duzi din mahala. Casa era asezata la marginea Bucurestiului, astazi inima cartierului Tineretului.  Cei doi soti s-au ocupat cu cultivarea pamantului, folosindu-si cunostintele invatate in perioada uceniciei in gradini.Cand afacerea a inceput sa mearga, si-au adus muncitori din satele natale, iar sotii Tanase au inceput sa prospere. Florile le vindeau in Piata cu Flori de la Hanul lui Maniuc. “Le vindeam angro. Negustorii iti dadeau banii dupa vreo 2-3 zile. Era o rusine sa te duci sa iti vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu cate 200 de buchete de crizanteme“, „Am muncit de mic. Toti copiii se jucau, numai noi nu. Primeam pauza doar atunci cand era prea cald. Pliveam, recoltam ardei iute, apoi culegeam cu galetile. Dupa ora patru dupa-amiaza veneau oltenii si cumparau cate o suta de ardei deodata…Ma intreb si acum cine manca atata ardei…”scria mai tarziu Maria Tanase. Si-a iubit tatal si fascinatia ei pentru scena s-a nascut o data cu povestile olteanului despre lumea pe care o descoperea in Bucuresti: “Acuma imi dau seama de ce mi-am iubit atat de mult pe taica meu! Uite asa facea si el cu muncitorii lui de la gradina cand ii iesea un ban in plus.” Ion Tanase iubea teatrul si opereta si se presupune ca aici vindea o parte de buchetele cu flori daruite artistilor. Tanase tatal stia pe de rost ariile interpretate de tenori, iar cand ajungea acasa se dezlantuia chiar el in propria sa reprezentatie artistica in fata familiei. Canta, dansa, imita, povestea cu lux de amanunte tot ceea ce vazuse in culisele spectacolelor bucurestene.In timpul razboiului, cand barbatii erau plecati pe front, Tanase era deja batran si isi muncea livada cu ajutorul prizonierilor de razboi. Cand Bucurestiul a fost bombardat, o bomba a cazut in gradina lui si i-a omorat doi oameni. Apoi au venit comunistii, iar Tanase n-a scapat de opresiune fiind considerat “taran mijlocas” si i-au dat inclusiv nepotii afara din scoli. Cand a dat sa moara, deja batran si neputincios, dar perfect lucid, si-a rugat un prieten “sa sarute pamantul tarii cand se va elibera de comunisti si din partea lui”.

Copilaria Mariei a fost una grea, nevoita sa renunte la scoala in clasa a III-a si pusa sa munceasca in gradina alaturi de ceilalti membrii ai familiei. prima oara a urcat pe scena Caminului Cultural “Caramidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfarsit de an a Scolii Primare nr 11 in anul 1921, apoi pe sena Liceului “Ion Heliade Radulescu”. Cand avea 15 ani, s-a inscris la concursul “Miss Romania”, dar a picat la proba “costumelor de baie”, juriul considerand ca avea picioarele prea groase, iar corpul ei era in formare. In cartea “Maria cea fara de moarte” scrisa de Gaby Michailescu, impresarul artistei, el povesteste  ca frumusetea ei a fost sesizata de un medic tanar de la Spitalul Central care a sedus-o si a lasat-o grea la varsta de 16 ani si care i-a provocat un avort. In urma acestei intervenii, Maria n-a mai putut avea niciodata copii. Multi ani mai tarziu, aflata pe patul spitalului Fundeni, cu cateva zile inainte sa moara, aceasta s-ar fi confesat”o viata intreaga am suferit pentru ca nu las in urma mea copii”. Maria a regretat toata viata acel avort si a cantat cu o pasiune si o deznadejde profunda aceasta experienta miscand pana la lacrimi audienta. Ea canta despre moarte si despre blestemul pentru “cine iubeste si lasa/Dumnezeu sa-i dea pedeapsa”. Dupa avort, Maria a fugit de-acasa si s-a angajat casiera intr-un birt dintr-una din mahalalele bucurestene. Debutul ei neoficial a avut loc intr-una din carciumi, iar cantecele ei bucurau mesterii care veneau sa o asculte. In 1930 s-a angajat la “Bufet de 7 lei” unde l-a cunoscut pe Sandu Eliad, regizor la Teatrul Baraseum, cel care avea sa o prezinte folcloristului Harry Brauner. In 1934, la 21 de ani, a fost acceptata sa cante la Teatrul de Vara Carabus, condus de marele actor Constantin Tanase. Aici a cantat intr-un grup vocal alaturi de Lia Bogdan, Marcel Emilian, Milica Milian si Stefan Glodariu, Pe 2 iunie a debutat in revista Carabus – Express a lui N. Kiritescu. 

Constantin Tanase i-a propus pseudonimul Mary Atanasiu sau Elise Lame. “Lui m-a recomandat Alfred Paximade care nu mai putea dupa mine:”Ia fata asta; e vesela, dezghetata, plina de talent”. Dupa ce, de forma, m-a intrebat”Fa fata, ce vrei tu sa joci?”, Tanase mi-a dat rolul unei bagatoare de seama intr-un sextet. In a doua scena, dadeam branci celor care stateau…Pe afisele acestui spectacol am fost trecuta subt numele de Elise Lame. In a doua revista, mi s-a pregatit un cache-sexe cu pene de strut, sutien, pantofi de lame si o palarie gen fresh-cancan. Cum sa ma imbrac asa, eu, care veneam dintre razoare si bibilici?! In ajun de premiera, mi-am facut bocceaua si am plecat. Pe afis eram de astadata Mary Atanasiu.“ (Maria Tanase – Interviu de arhiva). A revenit in lumea teatrului cand era deja renumita, jucand alaturi de Ion Manolescu, si in film alaturi de Marcel Anghelescu, Mihai berechet si Florin Piersic in “Ciulinii Baraganului”. In acelasi an a inregistrat romanta “Mansarda” compusa de Nello Manzatti la casa de discuri “Lifa Record”. reusita a fost extraordinara cu toate ca imprimarea a fost de proasta calitate. La scurt timp a imprimat “Nunta tiganeasca”, iar succesul a fost si mai mare. O singura fata de placa a acoperit in 3 luni o pierdere de 80.000 de lei, o suma imensa la acea vreme. Apoi a fost angajata la “Columbia” din Viena, sub directa indrumare a muzicologilor Constantin Brailoiu si Harry Brauner, unde a inregistrat alte discuri cu melodiile “Cine iubeste si lasa” si “M-am jurat de mii de ori” pe care le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului de lautari Costica Vraciu de la Gorj. “Inapoindu-ma, m-am dus si m-am propus sa cant la radio. Am avut succes. Cu 10.000lei pe luna m-a angajat Vladoianu, ca de la el sa trec la primul restaurant la care am cantat, platita cu 2000 lei pe seara. ce a urmat se cunoaste” (Maria Tanase – Interviu de arhiva)  debutul radiofonic a avut loc in 20 februarie 1938 si a fost acompaniata de taraful Ion matache din Arges. 

Ea a cantat in cadrul emisiunii “Ora satului” melodiile: “M-am jurat de mii de ori”, “Marie si Marioara”, “Tiganeasca”, “Cand o fi la moartea mea”. taraful lui Matache era format din 2 violonisti, un basist, un cobzar si-un tambalist. Succesul a fost inimaginabil, continuand sa fie invitata saptamanal la Radio Romania. Toate aceste inregistrari au fost distruse de Garda de Fier in 1940, pe motiv ca distorsionau folclorul autentic romanesc. Adevarul era altul: Maria avea multi prieteni din randul intelectualilor evrei precum harry Brauner si jurnalistul Stephen Roll (Gheorghe Dinu). Maria isi marcase drumul spre celebritate si succesul a fost cu atat mai mare cu cat ea invatase sa cante fara profesor, cantand ca femeile de la tara la sezatoare sau ca lautarii de mahala. Constantin Brailoiu a indrumat-o sa isi aleaga repertoriul “direct de la izvoare”. Pe 17 august 1938 a cantat la incheierea cursurilor de vara ale Universitatii Populare de la Valenii de Munte, prilej cu care istoricul Nicolae Iorga a numit-o “pasare maiastra”. 

In acelasi an figura ca angajata a Teatrului Alhambra condus de Nicolae Vladoianu. In aceeasi toamna a lansat “Mi-am pus busuioc in par” si “habar n-ai tu”, ambele melodii compuse de catre Ion Vasilescu. In 1939 a urcat pe scena Pavilionului Romaniei din cadrul Expozitiei Internationale de la New York impreuna cu orchestra lui Grigoras Dinicu si naistul Fanica Luca la Casa romaneasca unde l-a avut ca spectator pe fostul presedinte american Herbert Hoover , dar si a celui aflat in exercitiu, Franklin Roosvelt, dar si a lui Andre Gide, Yehudi Menuhin, George Enescu, prof. Dimitrie Gusti, Constantin Brancusi. Dupa 1940 cand Miscarea Legionara a fost cooptata la guvernare, a fost interzisa muzica de petreceri si muzica lautareasca pe terasele si-n gradinile de vara. deoarece multi patroni de localuri continuau sa puna inregistrarile ei, legionarii au demarat actiunea de distrugere a discurilor ei. Multi diplomati si oameni de afaceri “ii ingropau cabina cu flori”, printre admiratorii ei numarandu-se si americanul Ben Smith, supranumit si “regele aluminiului” care a cerut-o de nevasta, propunandu-i sa o ia cu el in America. “Era in iunie 1940 si plecarea ar fi insemnat fuga de razboi. Maria a ajuns doar pana in Italia. Acolo, lovita de amorul de tara, cum spunea ea, lasa totul balta si se intoarce in Romania”, povestea impresarul ei. Un an mai tarziu s-a maritat cu Clery Sachelarie, fost mosier si magistrat, asociat la restaurantul Wilson. Dar Sachelarie era jucator inrait la cursele cu cai si viata lor impreuna a fost tare nefericita. Gaby Michailescu zicea: “ El n-a muncit toata viata. Maria il scuza, spunea ca ii e inger pazitor, ca o adora. I-am propus sa il iau cu mine in turneu, sa ma ajute la realizarea afiselor. A refuzat. Nu fac eu d-astea, a spus dansul.”. Constantin Brancusi a povestit cum Garda de Fier lupta impotriva pornografiei, iar Maria Tanase, mare amatoare de sah, protesta impotriva miscarii legionare jucand sah goala. Dupa aproape un an, i-a fost interzisa prezenta in studiourile de inregistrare si cantecele ei scoase din play-list-urile radioului. Cu toate astea, in 1941, a fost inclusa in turneul de promovare a Romaniei in Turcia.

A cantat in revista Melody Revue de la Istanbul si a sustinut recitaluri la Rediodifuziunea din Ankara, Sulfikidar, unde guvernatorul capitalei i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara si i-a oferit o vila pe insula Buyuk- Adaiar. Presedintele tarii, Iamet Inonu, i-a oferit un post de cercetator la Institutul Etnografic si cetatenia de onoare a Turciei, dar Maria le-a refuzat. Se pare ca Turcia era locul de intalnire a tuturor serviciilor de spionaj din lume, motiv pentru care, la intoarcerea in tara, maria tanase a devenit tinta serviciului secret al armatei germane Abwehr, care a incercat sa o recruteze, dar ea a refuzat colaborarea. In 1941, Maria s-a intors cu alt turneu in Turcia cantand in istanbul si Ankara. A fost vazuta frecvent in compania lui Alfred de Chastelain, ofiter in serciviile secrete britanice care lucrase vreme de 14 ani in Romania si unde fusese directorul companiei petroliere Unirea. Acesta parasise tara cand Romania a intrat in razboi alaturi de Germania nazista. Intre 1943 si 1946 a cantat pe scena mai multor teatre din capitala si a participat la multe turnee de mare succes in Franta, Bulagia, Iugoslavia, Ungaria si Polonia, fiind invitata inclusiv la serbarea Pomului de Craciun de la regimentul de Garda Calare unde a cantat piese folclorice si colinde. La eveniment au participat Regele Mihai I si Regina Mama Elena, Maresalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu si alti membrii ai guvernului. A cantat in spitalele umplute la refuz de raniti de pe front impreuna cu George Enescu, George Vraca si Constantin Tanase unde a recitat cuplete la capul tinerilor tarani raniti pe frontul de lupta. A avut o relatie amoroasa cu premierul Armand Calinescu, ucis de un comando legionar. A interpetat roluri in drama tolstoiana “Cadavrul viu” avandu-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu, profesorul ei de la Conservatorul Regal de Muzica si Arta Dramatica. A primit rolul principal feminin in “Sfinxul de la Hollywood” de Nicolae Kiritescu. Cronicile vremii mentionau: “ In teatrul nostru de dive cu atitudine, intonatii si gesturi confectionate, arta spontana a Mariei este un indreptar. cand intrupeaza personaje din repertoriul clasic , actorii casca ochii mari si exclama: “Ce-i asta, ce-nsemneaza, cum se poate?” ” A jucat rolul Jenny Spelunca din “Opera de trei parale” a lui Brecht. In decembrie 1950 s-a casatorit cu jurnalistul Clearch raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), iar doi ani mai tarziu a acceptat sa profeseze la Scoala Medie de Muzica nr.1 din capitala unde le-a avut ca eleve pe Victoria darvai, Ileana Constantinescu si Natalia serbanescu la catedra de canto popular. A lansat melodiile “Dragi mi-s cantecele mele” si “Aseara vantul batea”. In decembrie 1955 i s-a decernat Premiul de Stat, iar in octombrie 1957 a primit titlul de Artista Emerita, an in care a primit rolul Ancai din coproductia romano-franceza “Ciulinii Baraganului”. In 1958 a inregistrat la Casa de Discuri Electrecord 4 cantece populare traduse si adaptate in franceza: “Doina de Dolj”, “La meladiction d’amour” (Cine iubeste si lasa), “danse montagnarde” (Uhai, bade), “Tiens, tiens, tiens et na” (Iac-asa) pe un singur disc editat in colaborare cu casa frantuzeasca “Le Chant du Monde”, disc care a fost premiat in 1965 cu “Grande Prix du Disque” (marele premiu al discului) decernat de Academia “Charles Cros” din Paris. in 1963 a cantat impreuna cu taraful Gorjului, perioada in care a descoperit ca sufera de cancer la san si ca trebuie sa se opereze de urgenta, dar a refuzat sa intrerupa turneul in care se afla, iar boala s-a extins rapid la plamani. “Isi administra seara de seara, in cabina, injectii anesteziante ca sa poata rezista durerilor ce-i imobilizau gatul” (lucrarea “Maria Tanase” – Maria Rosca). La ultimul spectacol de la Hunedoara, ea le-a spus spectatorilor din sala: “ Fratilor, eu nu mai pot. Am cancer la san si o sa mor in curand. De acum nu mai veti mai vedea”. Se apucase de fumat la 16 ani si a continuat sa fumeze toata viata. Rapusa de boala, Maria Tanase moare cateva zile mai tarziu, la nici 50 de ani, pe 22 iunie 1963, in casa natala, in prezenta tatalui si a sotului ei. Pe 22 iunie 1963, in casa natala, Maria Tanase fiind pe patul de moarte, si-a redactat testamentul care a fost incredintat lui Temistocle Popa. Ea a precizat ca nu dorea ca inmormantarea sa se transforme in “mascarada si panoram” si ca nu dorea decat sa se construiasca o fantana la drum secetos, sa fie ajutati studentii saraci si sa fie inmormantata pe un pat de flori. Slujba a fost tinuta de parintele Vasile, cel care o botezase, cununase si tot el a si inmormantat-o. Dupa decesul ei, sub perna, a fost gasita o scrisoare adresata lui Clery Sachelarie, sotul ei: :”Plec inainte sa-ti incalzesc pamantul. Culege-mi visurile pe care le-am avut langa tine si imparte-le oamenilor. iar voua, cele 49 de frunze verzi din primavara si galbene in toamna pe care mi-am plimbat anii va las cate o lacrima de emotie: Adio, frunza verde, frunza galbena, tu ma salta, tu ma leagana…”, “le doresc viata lunga si sanatate tuturor, celor pe care i-am cunoscut, chiar daca unora le-am stat greu in drum si au considerat sa ma cunoasca dupa placul lor si nu dupa caracterul si firea mea. Imbratisez pe toti si doresc sa le fie viata imbelsugata.” “Cu limba de moarte ii rog sa nu aduca nimanui la cunostinta despre moartea mea cu exceptia oficialitatilor si in orice caz inmormantarea sa fie anuntata cu o ora mai tarziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascarada. Sa nu mi se faca parastas decat la sase saptamani. sa-mi care apa cu cofa si sa se inchine cineva la cimitir in fiecare zi timp de sase saptamani”. A fost condusa pe ultimul drum de mai bine de jumatate dintre locuitorii Bucurestiului. In testamentul lasat posteritatii si-a exprimat dorinta ca fantana sa fie sapata in Fagaras, unde romanii sa se opreasca sa bea apa si sa-si aminteasca de ea, dar dorinta nu i-a fost indeplinita niciodata din lupsa fondurilor. “Pe un drum secetos, sa se scobeasca o fantana pentru drumetii insetosati. As vrea ca mama sa nu afle de moartea mea, sa i se spuna ca sunt plecata undeva pentru tratament si din cand in cand sa i se citeasca o carte postala de la mine.”  A avut un repertoriu format din aproape 400 de cantece populare din toate regiunile tarii. A performat in localurile: Neptun, café Wilson, Parcul Aro, Luxandra, Luther, Continental, Prispa-nalta si multe altele. A avut o prumoasa poveste de dragoste cu generalul englez Greer, fost sef al Misiunii Militare de la Bucuresti, dar si cu sculptorul Constantin Brancusi. Unii spun ca ar fi fost agenta Serviciului Special De Informatii (SSI) condus de catre Eugen Cristescu. Arghezi spunea despre ea: “Cine calca silaba romaneasca, stihul si cantarea, ca subtila maria Tanase? Diavolul. Nici el”, iar Eugen Barbu completa: “Nestinsa sa-i fie amintirea, sa nu plangem, asa cum a dorit, sa ne inchipuim ca a plecat undeva prin tara si, ori de cate ori o auzim, sa ne bucuram ca fapturilor asemenea ei le e dat sa traiasca vesnic…”. “Fiecare trantura are ritm, desen si culoare melodica proprie”, spunea Maria Tanase, ar George Enescu afirma: “Nu stiu de unde vine fata asta, va rog sa o lasati in pace, daca a rasarit din vreo ghinda sanatoasa, samanta va incolti si va creste. Stejarul va umbri curand toate buruienile”. Ea era de parere ca “versul mahalalelor ingemaneaza surprinzator elementul citadin cu cel rural rezultand un efect de neasteptata forta ironico-satirica”. Brancusi o indemna;”Zi-mi, Marie, cantecele noastre numai pentru mine” si se intorcea cu fata la perete, sa nu-l vada ca plange, “cand te aud as fi in stare sa daltuiesc pentru fiecare cantec de-al nostru o “pasare maiastra” “ mentiona ea in jurnalul ei “ A fost invitata de onoare, nu lautareasa. Mi-a aruncat banii, desi era plina de datorii…Nesocotitule, cum de ai luat banii omului! Sa n-am paine si nu cant la nunta” scria Gaby Michailescu, Maria dadea studentilor saraci bilete gratuite la concertele ei pe care le scria in cabina cu rujul. Colectiona vase de ceramica din toate regiunile tarii cu care isi impodobea apoi casa”. Aceasta a fost Maria Tanase, agent secret sau nu, on om haruit de Dumnezeu sa dea alinare oamenilor. sa-i invete sa se bucure si, bucurandu-se, sa traiasca.

 

 

Cum se distrau bucurestenii odinioara

Dupa anii 1900, capitala avea aproximativ 300.000 de locuitori, iar bucurestenii locuiau in case, majoritatea fara etaj, dar cu curte si gradina. Cele mai inalte cladiri aveau trei etaje si erau amplasate in centru.  “Trasurile deschise”  plimbau doamnele si domnisoarele la Sosea, ca sa-si etaleze toaletele, fie ieseau in parc, pe boulevard sau mergeau la cofetarie, la cafenea, la cinematograf. In  1933, in Bucuresti existau 50 de cinematografe si peste 600 de restaurante, cafenele, berarii, birturi si gradini de vara.

In zilele  calduroase de vara, trecatorii isi potoleau setea apeland la  vanzatorii de “braga” si “salep”, bauturi de origine turceasca, iar doamnele pofticioase isi cumparau zaharicale turcesti : susan si rahat.

Trotuarele strazilor erau impanzite de vanzatori ambulanti care erau gata sa vanda orice. Odinioara, cine avea pantofi sau ghete mergea la  lustragiii asezati discret pe trotuare sa-si curete pantofii.

Trasurile sau  birjele erau “taxiurile” trase de cai si se spune ca erau aproximativ vreo 600, conduse de lipoveni sau “muscali”, imbracati in pelerine lungi. In numarul lor nu erau incluse: saretele boieresti si  carutele care traversau majoritatea strazilor de pamant sau podite cu lemn, ori putinele strazi pietruite.  Principala statie de trasuri se afla pe Calea Victoriei, in fosta Piata a Teatrului National.

Ceilalti mergeau cu omnibusul, o trasura mai incapatoare. Orice hotel respectabil avea propriul omnibus cu care isi ducea si aducea clientela de la gara. Trebuie spus ca atunci Bucurestiul avea deja vreo 200 de masini. Trebuie spus ca atat masinile, cat si trasurile aveau numar de inregistrare.

„Pe timpul verilor bucureştene de odinioară, orăşenii mai cu vază aveau de făcut o alegere de-a dreptul filosofică.  Ori îşi puneau papionul, căci mai ales despre bărbaţi este vorba, şi se duceau în locuri unde puteau mânca salate străvezii sau crustacee, până li se apleca, răstimp în care aveau drept unică salvare băutul unui vin nobil atât de acru, încât li se strepezeau dinţii, ori se îmbrăcau în cămăşi cu mâneci scurte şi îşi pierdeau orice urmă de nobilime prin grădinile cu tarafuri unde înfulecau câte trei porţii de ciorbă de burtă cu ardei iute, după care îşi stingeau fierbinţeala cu câteva halbe de bere, atât de reci, că erau aburite.”  In perioada interbelica, cine avea bani si rang inalt, pleca in vacanta la Balcic, Predeal, Breaza sau Bran. Cine era un aristocrat modest, ramanea acasa si incerca sa se distreze cat mai bine cu putinta. In perioada aceea, viata mondena din saloanele conacelor boieresti se muta pe tersasele restaurantelor si gradinile carciumilor bucurestene.  Aici cheflii petreceau de seara pana dimineata, cu mancare, bautura si dans. Regula era regula: NU mancai mujdei la masa daca seara ieseai cu nevasta din casa. Nu era de bonton! Una dintre melodiile preferate ale Romaniei interbelice reda intocmai aceasta atmosfera a Bucurestiului interbelic. Versurile erau urmatoarele:
„Aş vrea într-o seară să ne întâlnim
Dar nu ştiu când e mai bine să ieşim
Lunea n-are nici un rost
Marţi e rău ca merge prost
Miercuri ştii şi tu că e zi de post
Joi mi-e imposibil să te întâlnesc
Că mănânc c-un unchi pe care-l moştenesc
Vineri nu se poate, nu
Că postesc şi eu şi tu
Numai sâmbătă putem să ne dăm rendezvous
Şi dacă ne-o place stăm chiar până-n zori de zi
Că duminică putem dormi
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară
Într-o cârciumioară la şosea
Unde cântă un pian şi-o vioară
Şi-unde nu ne vede nimenea
Perechi perechi amorezaţii stau la masă
Şi nu văd nimic în jurul lor
Guriţă iau de consumaţie ce le pasă
Dacă-şi fac jurăminte de-amor
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară iara
Într-o cârciumioară la şosea
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară
Într-o cârciumïoară la şosea
Unde cântă un pian şi-o vioară
Şi-unde nu ne vede nimenea
Perechi perechi amorezaţii stau la masă
Şi nu văd nimic în jurul lor
Guriţă iau de consumaţie ce le pasă
Dacă-şi fac jurăminte de-amor”.

Iesitul seara intr-o carciumioara la Sosea era un act social, o afirmare a propriei valori. Pentru ca socializarea era importanta intr-o Romanie care se dorea luata in seama si o capitala care era alintata ca „Micul Paris”. Existau restaurante faimoase in tara si in strainatate precum Hanul lui Manuc, Capsa, Casa Vernescu, Caru cu Bere sau Casa Doina. Iar carciumarul erau printre cele mai temute persoane, pentru ca stia cum sa se apropie de onorabila clientela si sa afle tot ce misca in lumea buna. Caci aici era locul in care se desfaceau intrigile politice si se rasturnau si formau guverne.  Iar una dintre cele mai mari placeri era aceea de a sta la taifas la un tap de bere. Multe dintre carciumile de odinioara erau repere topografice in geografia capitalei. Unele au facut istorie: carciuma lui Nita Sterie care era amplasata la intersectia strazii 13 Septembrie cu Uranus, carciuma lui Tabacu, amplasata la colţul strazilor Traian si Ghenadie Petrescu,  carciuma  lui Chibrit, situata la intersectia Căii Griviţei cu Bulevardul Filantropia. Aici era locul de intalnire al oamenilor cu bani: Manafu Scofita, State Scorteanu, Ionică Lungu, Jean de la Obor , Diaconescu Barbosu si Gica Talianu. Perioada interbelică a lansat muzica de mahala prin intermediul artistilor premiati la concursurile internationale din Occident. In timp ce femeile preferau romantele, valsurile si tangourile, barbatii preferau cantecele de petrecere.  Pe langa lautarii de birturi, au aparut si lautarii profesionisti : Zavaidoc, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Titi Botez, Jean Moscopol sau Ioana Radu care purtau haine negre, papioane sau lavaliere, sacouri impecabil croite. Unii au refuzat sa isi puna la naftalina costumul popular: Ion Luican, Maria Lătăreţu şi Rodica Bujor. 

Cristian Vasile unul, dintre cei mai cunoscuti cantart de local ai vremii, 
excela in romante si tangouri, ramanand celebru prin cateva melodii : „Zaraza”, „Mandolinatta”, „Azi noapte te-am visat”, „Mai spune-mi că nu m-ai uitat”.

Jean Moscopol a cantat alaturi de Edith Piaf si a inregistrat in cariera sa peste 300 de discuri. El a jucat si in filme regizate de Jean Mihail („Aur” 1931) si Jean Georgescu („O noapte furtunoasă” 1942). Muzicologii l-au considerat  primul in topul celor trei vedete ale localurilor capitalei de altadata, alaturi de Cristian Vasile si de Zavaidoc. Slagarele sale „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „Rumba geloziei”, „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă” sunt inca ascultate si astazi.

Carciumile erau vestite pentru traditia lor culinara, prin mancarurile si vinurile care erau servite. Pitoreasca este povestea carciumaresei chioare de la „Trei ochi sub plapumă”  despre care se povesteste ca ar fi ramas chioara de ochiul stang intr-o incaierare cu hotii care i-au calcat crasma si i-au chinuit barbatul, sperand sa le dezvaluie locul in care tineau ascunsi banii. In lupta care s-a incins intre crasmareasa si cei doi hoti, unul s-a trezit cu-n facalet in cap, iar celalalt i-a spart ochiul. Aici se manca cea mai gustoasa ciorba de burta, piftie sau tuslamaua, scordoleaua de raci sau sarmalele. Aici se intreceau lautarii in cantece de dragoste si petrecere. Vinul il servea rece, adus cu oala din pivnita, fapt care oprea clientii din drumul spre o alta crasma renumita, cea a lui Mos Pascali, situata pe  strada Romana: „La el nu găseai vin la gheaţă, pentru că gheaţa răceşte stomacul. Nici vin în vas pe tejghea nu se pomenea. Vinul trebuia să se bea proaspăt din butie. Cât cereai atât aducea. Cobora în pivniţă şi-ţi aducea vinul cu cana. Moş Pascali nu dădea alt "mezelic" la vin decât covrigi de la biserica. Cine voia venea cu salam sau alte cele, venea cu ele in buzunar.  La Hugues, erau in meniu: „creier rasol cu sos picant”, „curcan la tavă” sau „porumbei fripţi”, iar la Broft, se servea: „şniţel din uger de vacă”, „melci cu mujdei ca la Dolj” sau “limbă pane”. Constantin Bacalbaşa vorbeste intr-una dintre cartile sale in care evoca Bucurestiul de altadata despre localul „Christodor, pe strada Râureanu, colţ cu Podul Mogoşoaiei, era un restaurant pur oriental, foarte bine asortat, căci bucătăria era condusă de nevasta patronului, cucoana Uţa. Dar vara, madam Uţa nu mai  gatea atât de gras, ca să nu-şi piardă clientela din cauza căldurii. În loc de friptură de iepure cu smântână sau muşchi de berbecuţ la tigaie, ea prefera peşte, salate şi îngheţate, chiar dacă erau mai ieftine. La fel gândeau şi bucătarii altor localuri mai populare. Spre pildă, în locul clădirei restaurantului Epureanu, de mai târziu, în tinereţea mea era o şandrama galbenă, o casă atât de joasă de puteai pune mâna pe acoperiş, o adevărată ruină umedă, dar cu o grădină frumoasă şi mereu plină pe timpul verii, unde se găsea restaurantul La Clopoţel. Motivul acestui nume se datora invenţiei proprietarului, anume micul clopoţel ce se afla pe fiecare masă. Când îl scuturai de două ori, chelnerul ştia că vrei să comanzi mâncare, dacă se auzea un singur clinchet, însemna că vrei băutură, iar la trei scuturături de clopoţel cereai nota de plată.”  

Despre restaurantul „Iordache” tot Constantin Bacalbaşa scria: „Pe vremuri, actuala clădire a restaurantului Iordache, din strada Covaci, nu exista. În locul ei era tot un fel de şandrama, ca multe altele din centrul vechiului târg. Ca să pătrunzi în local trebuia să apleci capul, de parcă intrai într-un bordei… Dar mâncarea era foarte bună şi din acest motiv lumea venea la Iordache foarte des, indiferent de anotimp. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, aici nu se prea făceau vizite pentru băut, ci pentru mâncat. Patronul avea un bucătar ardelean care mai scăpa tarhon în ciorbe, în loc de leuştean, ceea ce îi înnebunea de plăcere pe muşterii.” Bacalbaşa precizeaza ca,  in acest restaurant, nu de gaseau „sufleuri, creier sau ficat parizian”, ci „cap de porc cu varză, urzici sleite cu usturoi, mâncărică de ardei gras cu ouă, pulpă de porc ca la Turda, stufat de văcuţă, slănină afumată cu varză sau tocăniţă oltenească de purcel”. Faptul ca acest local a avut o perioada mai lunga de existenta decat altele s-a datorat celebrului umorist Nae Orasanu. Iata cum acelasi Bacalbasa povesteste despre prezenta acestui personaj in local: „Marea vâlvă a restaurantului acestuia, care avea bucătăria curat românească, a început din ziua când umoristul Nae Orăşanu a compus nostima sa listă de bucate care, în parte, a rămas până la noi şi sunt sigur că se va perpetua peste ani. Iată, atât cât îmi amintesc, o parte din poreclele lui N.T. Orăşanu! Pâinea era numită o abondenţă, gheaţa era cremă de Siberia, scobitoarea – o baionetă, tacâmul – un regulament, ţuica – o idee, socoteala/ protocolul,  întristarea - nota de plată, cârnaţii mici – mititei, cârnaţii mari, cu piele – patricieni, un ardeiu roşu – o torpilă, varza acră – origine de Belgrad, sticla cu vin – o pricină, ocaua cu vin, împreună cu sticla de borviz, la gheaţă – o baterie, apa chioară – o naturală, păhărelele pentru tărie – plutoane, paharele pentru vin – regimente, cafeaua turcească – un taifas si cate altele asemenea.  Carciuma oamenilor de cultura (scriitori, pictori, actori, ziaristi) era „La Bucureştii de altădată”, de pe strada Alexandru Sahia. In salonul mare, pe peretii erau atarnate la mare cinste tablourile unor  importanti scriitori si artisti romani, printre care Slavici, Caragiale, Cosbuc. Renumita era specialitatea casei,  faimoasa fleica de Braşov, servita pe fund de lemn, pe care chelnerul o taia in fata clientului in fasii subtiri. Aici se manca picant, motiv pentru care piperul era inlocuit in solnita cu ardei iute pisat, alaturi de sare. Renumite erau si casciumile „La Iancu” unde musterii veneau pentru patricieni „în must”, iar pentru faimoasa ciorba de burta si tuslama regala trebuia sa treci pragul crasmei  „La Mitică Dona”, din Piata Bibescu Voda. Aici clientela era formata din pescari, zarzavagii, cheflii, branzari, macelari. Cei mai buni mici se serveau la Carului cu Bere de pe Stravopoleos.  Pentru specialitatile la gratar, ca erau  patricieni „în must”, antricoate de vaca, presarate cu cimbru, sau organe de porc, de vaca, miel si vitel, stropite din belsug cu mujdei si insotite de castroane cu muraturi asortate, trebuia mers pe strada Blanari, fie la „Hanul cu tei”, fie la carciuma „La Iancu”. Mancarurile erau si atunci, ca si acum, potrivite la gust cu usturoi si ceapa, condimentate cu ardei si hrean, acrite cu otet, zeama de varza sau bors, aromate cu verdeata proaspata de patrunjel, leustean sau marar. Pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, la parter si la primul etaj, se afla  Cofetaria Nestor. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada. Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi de catre priceputi cofetari: Coube-Jacques, Krantz, profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si “langue de chat”, Joffre, alune de padure pudrate fin cu sare, Parfait Marechal, prajituri “Bibescu”, pricomigdale, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, intr-o ambianta rafinata, se vindeau bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, bomboane fondante. Printre cafenelele renumite erau "Bulevard", "Kübler", "Terasa Otetelesanu" si renumita cafenea "Capsa" care era cafeneaua rezervata high-life-ului bucurestean, oamenilor politici si a  boierilor.  In "cafeneaua Otetelesanu"  s-au cantat primele acorduri de jazz din Romania. La "cafeneaua Nestor" se intalneau intelectualii bucuresteni. “Bucurestiul a fost cand umil, cand orgolios, cand lenes, cand intreprinzator, viteaz ori las, stralucitor sau ponosit… Peste toate si la un loc, un oras care a implinit ce-i mai bun sau mai rau intr-un spatiu istoric, cultural, economic, spiritual…” In cafeneaua  interbelica, printre aroma cafelei de calitate si fumul  trabucurilor se dezbateau stirile zilei, se comentau  ultimele articole citite in gazete.  “ Bucurestiul interbelic e o strainatate de culori, de arome, de zgomote si ritmuri, de oameni si firme. In Bucurestiul interbelic oamenii au trait si idealul, si prostia insangerata, au simtit si rafinamentul extrem, si opacitatea grosolana, au avut generosi si ticalosi, echilibrati si fanatici, lucizi si fantasti, buni si rai, bine si rau. Bucurestiul interbelic este locul unde s-a intamplat totul.” (Ioana Parvulescu)  Lumea buna mergea la teatru, la "Capsa", la "Corso", la "Carul cu bere" sau la "Melody",  la un concert la Filarmonica.

Poetul Virgil Carianopol spunea: “La Capsa se discuta politica la fel de mult ca despre bucatarie, patiserie sau amor. Capsa e central intregii societati, al celor care fac parte din cele mai diverse cercuri, al adulterurilor secrete, al intrigilor diplomatice si al combinatiilor financiare. Apoi, la ora ceaiului, e randul doamnelor din inalta societate si al atasatilor de ambasade. Ca sa devii scriitor, trebuia sa obtii botezul Capsei, care, fara nici o firma literara, era totusi redactia redactiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Istoria Capsei incepea la 1830 cand, in locul unde se afla azi Capsa, se deschidea birtul "Casa Slatineanu", ulterior cu o celebra sala de dans, cunoscut in oras pentru preparate orientale si italienesti. Multi ani mai taziu, birtul a fost cumparat de Dumitru Capsa, un macedonean din orasul Moscopole. Desi avea patru fii, mezinul, Constantin Capsa, a preluat meseria de cofetar a tatalui. Constantin Capsa avea si el 12 copii, insa doar patru dintre acestia, Vasile, Anton, Constantin si Grigore, au dus mai departe meseria  tatalui si au au deschis cofetaria “Anton si Vasile Capsa”. La inceput, Vasile Capsa aducea de la Viena bomboane fondante, oua de ciocolata si caramele, ulterior au comercializat limonada, prajiturile fine, bomboanele si ciocolata, importate de la Paris. Aici au fost folosite pentru prima data cutiile din lemn, panglicile si staniolul. Cel care avea sa dea un suflu nou afacerii a fost Grigore Capsa care studiase  arta cofetariei la Paris, la celebra Casa Boissier . El a fost acela care, in 1886, a inaugurat hotelul si cafeneaua cu acelasi nume.  Capsa a fost locul  de intalnire al personalitatilor politice romanesti si internationale, al jurnalistilor si artistilor. Incepand cu anul 1930, "Casa Capsa" a devenit “Cafeneaua scriitorilor si artistilor”, “singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”, dupa cum ii spunea Tudor Arghezi. Aici, Regele Ferdinand a primit vizita generalului francez Joffre, ocazie cu care fratii Capsa au lansat o prajitura din ciocolata, dupa numele generalului. In 1896, cand imparatul Franz Iosef a vizitat Romania , fratii Capsa au realizat in cinstea sa prajitura "Molles Francois Ioseph, Garnier, des merveilleux, chocolate Francois-Ioseph". Dar "Casa Capsa" a fost  prima cofetarie din Romania care a vandut inghetata. Pe vremea aceea, doamnele si domnisoarele nu aveau voie sa intre in "Capsa", nici macar insotite de parteneri, localul functiona in regim de club al barbatilor si servea ca loc de intalnire unde se discuta politica, se discuta arta, literatura se citea presa si se comenta viata sociala. Interdictia era cunoscuta si respectata, nefiind altceva decat o conditie tacit acceptata. Cu toate astea, trasurile opreau in fata celui mai renumit local bucurestean, iar distinsele doamne comandau inghetata pe care o serveau in trasura, lasand astfel ragaz domnilor sa le admire. Insusi Tudor Arghezi , vorbind despre eternul feminin, comenta: “Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei romanesti, mai exact bucurestene. Acela in care o femeie, ultra eleganta, fina, frageda si parfumata traverseaza strada, prin noroi… E o poema intreaga modul cum, distinsa, cocheteaza cu baltoacele.”  

In Banat, ca si in Transilvania, bucatarii erau adusi de la Viena, in Bucuresti erau adusi de la Paris. Legumele erau fierte prea mult si intotdeauna servite cu sosuri grele. Carnea era de regula fripta. La desert se serveau, dupa moda europeana, budinci fierte sau gatite la abur si jeleurile inchegate de cartilaje animale, dar si prajiturile romanesti precum  cozonaci, placinte si clatite cu dulceata. Mancarea se tinea in racitoare cu gheata. Cine le avea, era considerat din start un om bogat. Dan Silviu Boerescu a adunat din carti de gastronomie rare si manuscrise unicat aceste retete interbelice printre care amintim: pui umplut cu raci, berbec cu sardele, salata de crizanteme, sufleu de mamaliga, serbet de iasomie, vrabii cu sos si mamaliga, perisoare in vin cu stafide, placinta de bojoci de miel, uger de purcica, bors cu cuiul usei, Bibesco cu piure de castane, alivenci, arpagic Istanbul, becatine cu trufe, bors cu cuiul usei, bujenita de iepure, buture imparatesc, carne ametita, carnaciori de raci, chitonag de gutui, clapon umplut, coarda de lamaie, costite de porc in prapur, dulceata de patlagele verzi, epigrame de miel, flori de salcam coapte, haragnis-balmus, lapte de migdale, lapte zburat, lostrita gatita domneste, muhalebiu, mustalevria, parjoala negustorului, pelin de mai, pelincile Domnului / scutecele lui Hristos, pesmeti de sacaz, placinta de bojoci de miel, platica lui Odobescu, prepelite in mat, Principele Nicolae (cu migdale si fisticuri), puiul coanei mari / puiul tatei / puiul gazdei vrednice / pui Sultanica, pui umplut cu raci, purcel alandala, rachiu cu indrisaim, salata de crizanteme, schembea, scordolea, sirop de samanta de pepene galben, sufleu de mamaliga, sulisoare, supa cu strudel de maruntaie, salaul gastronomului rafinat, serbet de iasomie / de flori de lamaie / de micsunele / de nufar / de porumb, snitel de nuca, sold de cerb, timbala de castane, trahana, uger de purcica, unt negru, vrabii cu sos si mamaliguta, zalatina de toporasi, zulufi si a publicat volumul “Mancaruri de altadata”. Iata cateva dintre aceste renumite retete:

Cartofe cu sardele: sa speli cartofele si sa le cureti; pune putin unt intr-o tingire sa-l topesti, apoi tavalind fiestecare cartofa in faina o pune in unt si le lasa acoperite pana se ruminesc; apoi ungi o farfurie cu unt, toarna putina smantana; tai cartofele roate; iei putine sardele si le curati, le tai subtire si le pui pintre cartofe; presari pe deasupra posmag; pui intr-o tigaie putina grasime si putina ceapa taieta de se topeste si oparesti cartofele; apoi le mai pui putin pe jaratic.

Muschi de vitel invalit: sa iei muschi sau carne macra sa o prajesti si sa tai felii subtiri, sa le bati cu cutitul si le sareaza putin; carnea ramasa sa o toci marunt cu petrinjel verde, coaja de alamaie, pane muiata in lapte si putina smantana; apoi intinzi tocatura aceasta subtire pe feliile de carne si le invalesti ratunde; apoi pui in tingire putina slanina sau grasime, ceapa, frunza de dafin, ceva cimbru si morcovi, toate taiate felii; pui feliile cele invalite deasupra, le sarezi si torni deasupra otat si apa cat sa le cuprinda, si le lasa sa fearba; cand sunt gata pui carnea in blid si torni sosul, cat trebuie, prin sata.

Maiuri de gasca cu cerc de orez imprejur: Sa iei maiuri de gasca, le speli, le sarezi, le pui in tingire; supt maiuri pui noua sau zece felii de ceapa si morcovi roate taiati; impanezi maiurile cu cuisoare, apoi pui jumatate litra smantana, o mana posmag si cateva bucatele unt sau grasime buna; acoperi cu capacul, pui dedesupt si deasupra jaratic si le lasi un ceas sa se coaca bine; apoi scoti maiurile si iei grasimea de pe sos, si peste celelalte radacini si cuisoare pui cateva linguri de zama si sa le scazi degraba; apoi asezi maiurile in farfurie, unde trebuie sa fie gata cercul acel de orez, si torni sosul pe dansul. Cercul acela de orez se face in urmatoriul chip: sa pui o bucatica de unt sa se infierbinte; sa pui inlauntru petrinjel verde hacuit, pui si 83 dramuri orez, taie si o ceapa in patru, pui putin piperiu; apoi le lasi toate acestea sa fearba un ceas si tot pui din vreme in vreme cate putina zama, ca sa nu se rumineasca orezul; indata ce se va muia orezul sa scoti ceapa si piperiul afara, si sa pui o bucatica de unt de raci; apoi pui in alta tingire o bucatica de unt sa se infierbinte, pui putin petrenjel verde si vro cateva ciuperce taiete si le lasi sa scada, puind si putin piperiu pisat; cand va fi scazut, sa pui putina faina, o lingura sau doua smantana si iarasi sa scada; din orezul mai sus-zis sa faci impregiurul farfuriei un cerc frumos, si apoi pui de-a curmezisul un rand de ciuperce si un rand de gaturi de raci, tot cat de doua degete unul de altul departe, ca sa fie ca o cordea; apoi fiind cercul gata, vei pune maiurile de gasca cu sosul lor.
* mai - ficat;
* posmag - pesmet;
* unt de raci - preparat obtinut din carapacele racilor bine pisate si amestecate cu unt, ca un aluat; topit pe foc si strecurat, se sareaza si se pastreaza la rece.

Branza zburata: laptele de vaca indata ce se va mulge sa se puie pe foc sa fearba; si ferband, iei lapte acru de oi cu un polonic, il pui in lapte pana ce cuprinde laptele deasupra si-l lasi de ferbe pana ce se corasleste; pe urma il torni in strecatoare, il lasi de se scurge bine, si apoi il scoti din strecatoare si pui botul pe lesa pana se scurge bine; si-l iei pe urma la framantat, pana se face ca un alifiiu; apoi ii dai sare cata trebuie, si iarasi sa-l framanti bine; si puind in putini putina sare, bati branza cu un pilug si presari si deasupra putina sare; sa-i pui frunza de alun si sa bati lut deasupra.
* coraslit - lapte branzit la fiert;
* pilug - pisalog.

Dar n-as vrea sa ma opresc aici cu aceasta incursiune gastronomica a Bucuresti-ului interbelic. Un alt capitol al vietii sociale bucurestene l-a reprezentat laptaria.

"Hai la iaurt cu caimac,

Face bine la stomac!

Cine ia doar de la mine

Toată viaţa-i merge bine!”

Trebuie sa stiti ca si scriitorii mai nonconformisti care, neputand sa traiasca din drepturile de autor, si-au deschis laptarii, cafenele sau magazine de cartier  in capitala.  Cei instariti, aveau pensiuni turistice in statiuni ca Vatra Dornei, Băile Olăneşti sau Predeal.  Unul dintre cei care isi completa veniturile din turismul balnear era Lucian Blaga. Dar nu toti erau instariti, astfel incat laptaria era afacerea cea mai la-ndemana. Primele laptarii aparusera in secolul 19, atunci cand a aparut si Tradiţia „Lăptăria lui Enache”, din Piata Universitatii. Între cele două razboaie, in Bucureşti, au existat doua laptarii – cluburi literare, frecventate exclusiv de catre oameni literati, care au apartinut unor poeti din generatia avangardista, mai exact laptaria “Constantinopol”,  care ii apartinea lui Dumitru Cosma, supranumit „poetul lăptar” . Laptaria era amplasata la parterul unei case cu etaj, impartita in doua sali. In prima sala se vindeau produse pentru acasa, iar in cea de-a doua era amenajat birtul unde se serveau bucate preparate in bucataria din spate si se bea din belsug. Probabil va intrebati de ce laptaria era organizata astfel! Pentru ca evaziunea fiscala era practicata si atunci, ca si acum: taxele pentru laptaria amplasata in fata erau mai mici decat taxele pentru birtul care functiona in spatele draperiilor groase trase ziua in amiaza mare.  Aici s-au perindat aproape toti poetii avangardisti ai timpului, pentru ca patronul servea mancarea si bautura pe credit, iar unora le dadea chiar gratis.  Este evident faptul ca laptaria mergea atat de bine incat acoperea si gaurile birtului din spate. “Constantinopolul” devenise atat de renumita datorita celor care ii treceau pragul:  poetul Victor Valeriu Martinescu, a carui opera era ignorata de lumea literara contemporana. El isi tiparea versurile in editii limitate, pe bani imprumutati, pe care se chinuia apoi sa le vanda prin cafenelele si restaurantele frecventate de oamenii cu bani. A avut curajul de a-si tipari poeziile pe afise pe care le-a lipit in tot Bucuresti-ul, riscand amenzi usturatoare de la primărie. Într-o astfel de poezie si-a dat „demisia din generaţie”, iar in altul si-a scris poezia – manifest „răvaş deschis generaţiei anului 2000”.  Alt client al laptariei era Victor Eftimiu. care venea uneori insotit de sotia sa, actrita Agepsina Macri. Victor Eftimiu pleca intotdeauna de la laptarie cu o ulcica de pamant plină cu un kg „cremă de iaurt”.  Intr-o zi, Mitică Cosma l-a întrebat ce face cu atata „lăptărie” aproape in fiecare zi, iar dramaturgul i-a raspus: „Dac-ai avea un pic de spirit comercial, măi băiete, te-ai îmbogăţi! N-ai mai sta să faci pe Mecena cu lapte covăsit, pentru nişte papă-lapte de literatură covăsită…Are Gipsi a mea o reţetă teribilă pentru ten numai pe bază de iaurt. Lux, măi Cosma! Ce Nivea… Dac-ar afla-o madame Bulandra şi Miţa Filloti, ţi-ar cumpăra câte o tonă de iaurt pe săptămână şi, în curând, ar da buzna în magherniţa ta tot coconetul răscopt al Bucureştilor, ca să-şi mai netezească ridurile.”  Nimeni nu stie daca sotia sa chiar folosea laptele in acest scop, dar Victor Eftimiu era mare amator de lactate de vreme ce era des intalnit atat la laptaria lui Stephan Roll care nu avea nici un nume, cat si la „lăptăria lui Marcu”, un negustor de pe Calea Moşilor care era cautat pentru iaurtul sau exceptional din lapte de bivolita. Laptaria lui Gheorghe Dinu, care semna cu pseudonimul Stephan Roll,  se afla pe strada Bărăţiei. Desi clientii erau cam aceiasi, era de notorietate faptul ca aici  se bea mai mult si se manca mai putin. Aici isi faceau veacul Saşa Pană, Felix Adelca, H. Bonciu, Zaharia Stancu, Barbu Solacolu si Horia Fulger. 

Imaginile sunt preluate de pe internet, prin urmare nu imi apartin.