Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

sâmbătă, 29 august 2015

Castelul Kreuzenstein - Austria

Concediul din aceasta vara a inceput intr-o zi ploioasa de august, prima dupa o lunga perioada caniculara. Cateva saptamani am oscilat intre sa anulam sau sa nu anulam rezervarile facute inca din ianuarie, asa cum ii sta bine unui turist pasionat. Am ajuns in Viena relativ repede, dupa nici 6 ore din momentul in care parasisem Timisoara. Norii inca acopereau cerul si stateau pe ganduri daca sa cearna ploaia sau sa o tina inca in matca. 
GPS-ul s-a fastacit si el in increngatura de autostrazi care se intretaiau intr-o dantelarie ciudata si menita sa iti puna rabdarea la incercare. Am gasit intr-un final iesirea catre Leobendorf, localitate situata la 28 de km de capitala Austriei, loc in care se afla un superb castel medieval in stil gotic, Kreuzenstein, amplasat pe dealul acoperit cu padure, pe drumul ce duce spre Stockerau. La poale se afla o parcare generoasa, ocupata la pranz in mare parte de masini austriece si cateva germane. De cum cobori din masina, signalistica, amplasata strategic la intrarea in parcare, iti indica drumul pe care trebuie sa urci pana la castelul amplasat intr-un peisaj idilic cu vedere spre satul Leobendorf.
In Evul Mediu exista aici un puternic sistem strategic de aparare, care i-a oferit acestui amplasament sansa sa joace un rol important in istoria tarii. Originea castelului dateaza din sec 12, ridicat initial de catre contii de Formbach, astazi consemnati de istorie drept contii Vornbach de Bavaria. Prin casatorie, Dietrich de Grizanestaine, ginerele lui Engelbrecht de Wasserburg, a devenit Lord de Krezenstein, ai carui descendenti aveau sa mosteneasca acest edificiu istoric vreme de sute de ani.
Prin alte aliantele pecetluite prin casatoriile membrilor familiilor nobiliare, castelul a trecut in sec 13 in posesia Habsburgilor pentru o perioada de 250 de ani.  In sec 17, castelul devenise una dintre cele mai puternice cetati de la portile Vienei, rezistand pana in perioada Razboiului de 30 de ani cand colonelul Luckas Spicker, guvernator imperial de Kreuzenstein si Korneuburg, a predat castelul feldmaresalului suedez care asediase cetatea. 
Dar suedezii l-au abandonat dupa ce l-au ruinat in timpul retragerii. Reconstructia lui a inceput prin 1873, in perioada in care a apartinut lorzilor Wilczek,  si a durat 59 de ani. In 1702, Field Marshall Heinrich Wilhelm von Wilczek s-a casatorit cu ultima descendenta a casei nobiliare Saint-Hilaire. 
Deja era o traditie ca averile familiei sa fie pastrate in cetate. Lorzii castelului au facut parte din aparatul de guvernamant care administra intinderile campiei Tulln si ale bazinului Koreuburg si detineau averi considerabile. 
In sec 19, mai exact 170 de ani mai tarziu, contele Johann Nepomuk Wilczek, un mecena al artei austriece, renumit om de cultura si patron de organizatii non-profit si stiintifice, a demarat reconstructia in forma stiuta astazi, transformandu-l intr-un muzeu extraordinar. 

Interioarele au fost decorate cu mobilier medieval si artefacte istorice, una dintre catapultele medievale fiind pastrata in curtea din incinta castelului. Interiorul gazduieste vasta colectie de arta si mestesuguri din goticul tarziu care au apartinut contelui.
La inaugurare au participat nobili si personalitati de seama, printre ei numarandu-se inclusiv  Kaiser Wilhelm al II-lea. Johann Nepomuk Wilczek a fost unul dintre cei mai bogati antreprenori din monarhia habsburgica si a finantat lucrarile din banii proveniti din exploatarile miniere de carbune din Silenzia. A ocupat functia de Chamberlain la curtea vieneza si a fost un filantrop generos, promovand arta, cultura si stiinta. De numele lui sunt legate serviciul de ambulanta vienez, renovarea Ring Theatre ars din temelii, a fost fondatorul Viena Rudolfinerhaus si finantatorul expeditiei arctice din anul 1872, doua dintre insulele descoperite in cursul expeditiei la Oceantul Arctic purtandu-i numele. A fost onorat cu multe premii printre care cu Ordinul lanii de aur de catre Imparatul Franz Joseph si declarat cetatean de onoare al orasului Viena. A murit in 1922 si a fost inmormantat in cripta castelului Kreuzenstein. Astazi, castelul este deseori inchiriat de catre studiourile de film din lumea intreaga, una dintre ecranizari fiind cea dupa un roman apartinand lui Ken Follet. 
Langa castel se afla un centru de dresaj de vulturi si soimi, o taverna cu mancare buna si bauturi pe masura. Pentru curiosi, programul este de a 10.00 la 16.00 (din ora in ora se organizeaza tururi insotite de ghid in limba germana), iar intrarea costa 10 euro/persoana. Tineti aproape, calatoria merge mai departe pe Austrian Romantic Road pana in Salzkammergut si inapoi.

vineri, 7 august 2015

La Nuit Tresor de la Lancome

Noaptea neagra voaluri lasa peste creste ninse-n aburi agatand de coltul lunii cantece prelungi de jale. Chloris plange nimfa moarta sus pe –o piatra singulara, mana calda, diafana, mangaind obrazul palid. Nu-ntelege de ce zeii au jertfit un chip de inger, spiritul ei clar si dulce trimitandu-l in adancuri. Chloris cugeta in sine: am sa te transform in floare, mandra, neasemuita, fara sa mai ai pereche in gradina si sub soare. I-a chemat pe zei la sfat, fiecare sa ajute cu un dar in atribute neasemuita floare. Dyonissos i-a dat petale negre, fine, parfumate; Zephyr, vantulet primavaratec, a suflat din toti bojocii pana a imprastiat toti norii ca Apollo s-o danseze intr-o hora de lumina, ajutand-o sa-nfloreasca. Gratiile-au ursit in tihna sa ii dea gingasei flori veselie, bucurie, farmec si putin mister. Pe acelasi colt de luna palid sta si se gandeste Ares: prea frumoasa este floarea, prea firava in asta lume, cin’sa-i apere splendoarea? Si a imbracat-o-n spini pe data, denumind-o rosa neagra.
"La Nuit Tresor" este un parfum afrodisiac, altfel nici nu s-ar putea, creat de doua nume celebre in industria parfumierilor de succes: Amandine Marie, cea care a reinventat trandafirul in mii de arome neasemuite, si Christophe Raynaud, vrajitorul talentat in armonizarea notelor florale in combinatii revolutionare. 
Parfumul creat de ei spune povestea unei simbioze perfecte dintre trandafirul negru si orhideea Tahitensis, dand nastere unei arome inconfundabile, misterioase si senzuale. In acceptiunea Casei Lancome, trandafirul negru rerezinta esenta feminitatii si a iubirii eterne, iar nuntirea lui cu orhideea de vanilie Tahitensis, supranumita aurul negru al parfumierilor din toate timpurile, nu putea sa dea nastere decat unei esente fara egal. Astfel se explica grija producatorului de a creat un ambalaj somptuos, prezentat sub forma unui diamant negru, taiat in 75 de fatete cu laturile simetrice. 
Cine nu l-a incercat niciodata va trebui sa o faca. Pentru ca o femeie fara "La Nuit Tresor" este ca o floare superba, dar careia nu are cine sa ii apere splendoarea.

duminică, 2 august 2015

Suita Franceza

Acum vreo 10 ani, daca nu cumva si mai bine, mi-a cazut in mana o carte: “Suita franceza” scrisa de Irene Nemirovsky.
Stiu ca am inceput-o seara si nu am lasat-o din mana pana nu am terminat-o. La vremea respectiva nu stiam mare lucru despre autoare, dar, o data cu lecturarea acestei carti, avea sa imi ramana in minte numele ei. Irene s-a nascut in anul 1903 in Kiev, intr-o familie de evrei avuti, fiind unica fiica a unui bancher rus, Leon Nemirovsky, exilat in Franta dupa Revolutia din 1917. Ea nu s-a inteles niciodata cu mama ei, motiv pentru care aceasta relatie tensionata a devenit sursa de inspiratie pentru multe dintre romanele sale. In Franta, Irene a urmat cursurile Universitatii Sorbona si a inceput sa scrie de la varsta de 18 ani. La 23 de ani s-a maritat cu bancherul Michel Epstein cu care a avut 2 fete. Ceea ce este de-a dreptul bulversant este faptul Irene, desi de origine evreiasca, a avut convingeri antisemite, exprimate raspicat si fara echivoc in primul ei roman care i-a si adus recunoasterea literara, “David Golder” publicat in 1929.  Atitudinea ei avea sa se schimbe usor, dar nu radical, spre sfarsitul vietii, pastrandu-si convingerea ca toate dramele cu care s-a confruntat au avut un singur motiv: originile ei evreiesti, nicidecum derapajele istoriei. In capitala franceza a publicat mai multe romane si a devenit una dintre rasfatatele criticii literare franceze. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial s-a refugiat in Morvan, iar in 1942 a fost ridicata de la domiciliu si incarcerata la Auschwitz unde de altfel si a murit la mai putin de o luna, la doar 39 de ani.  Sotul ei, Michel Epstain, care facuse tot ceea ce ii statuse in putinta sa obtina eliberarea ei, a fost si el arestat, deportat, iar la cateva zile dupa moartea sotiei sale de tifos, a fost trimis intr-una dintre camerele de gazare din acelasi lagar. Cele doua fiice ale lor, Denise si Elisabeth, lasate in grija guvernantelor, au supravietuit razboiului si au mostenit mica valiza in care erau inghesuite acte, fotografii si manuscrisele unei carti intitulata “Suita Franceza”. Proiectata initial ca o trilogie, aceasta carte a ramas neterminata.
Prima parte, “Exodul” sau “Furtuna in iunie”, descrie primavara anului 1940, cand trupele germane erau la un pas sa cucereasca Parisul, obligand populatia sa paraseasca orasul si sa se refugieze in spatele frontului. Romanul se structureaza pe fondul unei idei compacte, aceea a timpului care nu mai are rabdare nici cu oamenii, nici cu istoria. Franta se simtea debusolata, orice randuiala a vietii traita in ritmuri vii la viteze firesti a fost aruncata in aer, fiecare individ obligat de circumstante sa se repozitioneze, sa isi scoata la suprafata notele de caractere cu toate tarele mostenite sau insusite: tradare, lasitate, lacomie, solidaritate, intrasigenta, generozitate, altruism, egoism, sacrificiul de sine, ura, prefacatoria. Personajele sunt atent alese, din medii diferite (o familie de burghezi avuti, un soldat ranit, o familie de functionari modesti, o dansatoare protejata de amanti influenti) special pentru a construi un tablou complet al unei societati bulversate si aflata intr-o deriva totala. De fapt, romanul nu infatiseaza infruntarea dintre cele doua armate, ci conflictele psihologice declansate de catre razboi in constiinta si sufletele oamenilor, incercand sa se adapteze noilor circumstante. Fiecare dintre ele, indiferent de tabara din care face parte, ocupant sau ocupat, traieste o drama interioara, credibila, palpabila, masurabila. Provincia este supusa unui dublu asalt: prima data este invadata de catre parizienii care isi fac loc cu coatele in viata lor, in incercarea disperata de a supravietui, apoi al nemtilor, dusmanul lor comun. Autoarea nu adera la nici una dintre tabere, insusindu-si rolul de observator impartial, descriind viata cotidiana din mica asezare, creionand atent si fidel framantarile si temerile deopotriva ale localnicilor si ocupantilor de vreme ce viata lor interactioneaza si sunt obligati sa convietuiasca in tandem. Personajele sunt intr-o continua miscare viata si trecutul lor ni se dezvaluie in actiune, intr-o multitudine de gesturi, de sentimente si tensiuni, unele mai acute, altele mai stapanite. Ceea ce m-a impresionat atunci cand l-am citit a fost faptul ca soldatii nemti, atat de blamati in literatura si cinematografie, erau surprinsi in latura lor umana, cu bucuriile si tristetile, cu temerile si nostalgiile, cu problemele si dilemele personale. Ba mai mult, ciudata si firava poveste de amor dintre tanara naratoare, al carei sot a fost luat prizonier pe front, si un ofiter german da de inteles ca iubirea nu cunoaste hotare, nici politici, nici onoare.
Aceasta idila capteaza toata atentia relatarilor din “Dolce” si desi te-ai astepta ca lucrurile sa se calmeze, sa ia o pauza si sa rasufle, dinamica devine tot mai accelerata ca si cand ar intui tenebrele sfarsitului. In momentul aflarii vestii ca Germania a invadat Rusia, nemtii simt disperarea certitudinii ca orice sansa de pace a fost spulberata si, multi dintre ei, in loc sa se simta victoriosi, au comportamentul celor invinsi, de timp si istorie, macinati de temerea ca nu pot supravietui acestei avalanse de fapte carora sunt obligati sa-i faca fata. Lumea se afla in pragul de a fi spulberata, dar fiecare se simte obligat sa pastreze aparentele acoperindu-le cu intentii bune. Finalul este la fel de surprinzator ca viata, in care fiecare cititor este obligat sa accepte ca omul este peren intr-o lume in care nimeni nu stie ce aduce ziua de maine. Intr-o lume nebuna, autoarea gaseste ragazul sa isi scrie romanul in padure, avand convingerea ca timpul nu ii este partener de incredere. Autoarea nu a mai apucat sa scrie ultima parte, “Captivitate”, adica experientele traite in lagar. Critica literara este de parere ca autoarea ar fi preconizat sa mai adauge alte doua parti celor 3 planificate initial, “Lupte” si Pacea” , pentru care ar fi ramas scrise multe insemnari cu privire la cele doua proiecte, dar asta nu vom sti cu certitudine niciodata. 

Manuscrisul cartii a fost pastrat vreme de 50 de catre fiica ei, Denise, fara sa il citeasca, convinsa fiind ca este jurnalul mamei sale din perioada de detentie nazista in care aceasta ar fi putut descrie experiente extrem de traumatizante. Ea a donat manuscrisul arhivelor franceze, moment in care a fost descoperit acest roman care avea sa devina bestseller si sa castige premiul Renaudot. Cartea s-a impus in constiinta cititorilor drept unul dintre cele mai reusite romane despre razboi, avand drept personaj principal pe insasi autoarea cartii. Din pacate, nu a fost niciodata termin, fapt care genereaza o stare emotionala in plus, dat fiind faptul ca se stie ca autoarea a murit in cel mai dur lagarul de concentrare nazist. Inainte de moartea ei au fost publicate peste 15 romane de succes, iar alte 8, publicate de fiica ei, Denise Epstein, dupa trecerea ei in nefiinta. Cartea este impresionanta pentru ca nu este conceputa sub forma unui jurnal, ci este produsul propriilor ei reflectii si actiuni, experiente traite de catre autor in timp real. 
Denumirea provine de la o bucata muzicala pe care ofiterul german Bruno, i-ar fi compus-o Lucillei. Nu stiu cat adevar este in faptul ca "Suita Franceza" este o piesa care dateaza din perioada nazista si ar apartine unui compozitor nazist anonim, dar trebuie ascultata, fara indoiala. Exista o senzualitate cuminte, o duiosie nestapanita, o candoare asumata. 
Dupa atatia ani, aseara am vazut filmul. Uitasem cartea si cumva stiam cu cateva secunde inainte firul povestii. Eram oarecum bulversata si uimita, neintelegand de unde se trage aceasta stare: sa stii, dar sa nu stii, caci nu-mi aminteam decat actiunea din secundele urmatoare. Intr-un final, am realizat ca citisem cartea, iar sfarsitul filmului avea sa imi reaminteasca si numele autoarei.
Actorii Michelle Williams in rolul Lucillei Angellier care asteapta vesti de la sotul ei plecat pe front, 


Mattias Schoenaerts in rolul ofiterului german Bruno de care se indragosteste Lucille, aflata sub atenta supraveghere a despoticei sale soacre interpretata de
catre Kristin Scott Thomas, creeaza impreuna acea atmosfera ciudata si frumoasa totodata care transforma jocul lor intr-unul dintre cele mai romantice filme de razboi. Va invit sa il vizionati.
Sau, si mai bine, cititi cartea. Aveti mai jos un fragment. O sa va placa. Sigur. Cautati apoi cartea!


joi, 30 iulie 2015

Cheile Susarei si puntea mobila din Sasca Romana

De vreo doua luni cotrobaim tot Banatul de Munte. Nu ca am avea un motiv bine definit, ci mai cu seama dintr-o joaca menita sa dea nastere unor momente fasonate cu stari de bucurie si imaginatie cat cuprinde. S-ar zice ca noi “cautam” o casa de vacanta. Stiti cum este joaca aia de-a “te-as lasa, dar nu ma lasi”: am inceput sa facem planuri si sa dezbatem: unde ne-ar placea sa fie amplasata, ce facilitati sa ofere, la ce pret am fi dispusi sa o cumparam…, dar niciunul nu aducea vorba despre bani. Ideea este ca amandoi cazusem de comun acord ca ar trebui sa fie situata intr-o zona cu potential turistic si am decis: Cheile Nerei cu superbele Cheile si Cascada Susara, Lacul Ochiul Beiului, Cascada Beusnita, Lacul Dracului. In plus, nu foarte departe de aceste locuri, se afla Cascada Bigar si Morile de la Rudarie. 

Apoi ne-am imaginat ca e musai sa ni se taie respiratia atunci cand privim roata din curtea casei, caci daca nu ai priveliste, ce vacanta ai mai putea sa ai? Casa trebuie sa aiba apa trasa in casa, fosa septica, centrala pentru incalzire, minim 3 camere, bucatarie, baie si recomandabil si-o terasa. Ideal si-un foisor. Pretul intre 10 si 15.000 de euro! 

Evident ca totul a fost o utopie! O joaca menita sa ne deschida drumuri si noi aventuri. 
Cu un an inainte parcursesem traseul pana la Cascada Beusnita unde mi-am rupt piciorul si m-am incapatanat sa merg asa pana la Cascada Bigar si la Morile din Rudarie. Ramasesera nebifate Cheile Susarei, Lacul Dracului, puntea mobila care face legatura intre satul Sasca Romana si tunelele care te conduc spre Cheile Nerei. Motive aveam sa ne urcam in masina, e drept, foarte putin credibile, dar reprezentau o forma clara de a ne indemna unul pe celalalt sa pornim la drum. O sa vi se para ciudat, dar chiar am si vazut niste case in Sasca Montana. Preturile sunt asa cum am banuit 10-30.000 de euro, dar, evident, nu bifau nici macar jumatate dintre “avioanele” pe care ni le imaginasem noi. Cele cu privelisti de ti se taia respiratia erau pozitionate de coasta, avand acces pe drumuri forestiere unde, pe dreapta de insirau casele cu gradini asezate in panta pe munte si in stanga rapa ce se casca pana jos, in spatele cladirilor aliniate la drumul principal si asfaltat. Pe drumul forestier abia incapea masina mica, ce vidanja, ce remorca incarcata cu lemne?  Cele de la poalele muntelui nu mai aveau nici farmecul, nici bucuria unei case de vacanta, iar pretul era si mai mare, chiar daca tot n-aveau “avioane” in dotare. O buna prietena incercase de vreo doua ori sa imi explice ca nu ma pot astepta sa gasesc intr-un sat confortul de la oras. Stia ca ma alint. N-aveam bani de investit. Dar a fost un bun prilej sa vizitam Cheile Susarei. De la Timisoara la Sasca Montana am facut o ora jumatate. Drumul are doua portiuni scurte cu drum pietruit, imediat ce se face stanga spre Sasca, dar pana acolo este acceptabil. Cand am ajuns in sat, deja ne simteam ca acasa. Cred ca era a treia oara cand veneam doar in acest an. 
Cheile Susarei sau Cheile Valea Morii se afla in partea opusa intrarii in sat in Muntii Locvei, intr-o arie protejata, si se intind pe o suprafata de 246 de hectare. Ele fac parte din Parcul National Cheile Nerei. 
Pe unul dintre panourile informative este mentionat faptul ca “in perioada dominatiei Imperiului Austro-Ungar, pe acest traseu turistic (Sasca Montana – Cascada Susara) exista un drum de trasuri, o cabana cu restaurant si chiar un lac cu barci. In acele vremuri, Valea Susarei era o cautata zona de promenada.” Rezervatia este formata din chei cu pereti calcarosi, pesteri si cascade, inclusiv gura unei mine vechi. Atractiile Cheilor Susarei sunt: Pestera cu Apa, Pestera cu Nisip si Cascada Susarei, ale carei voaluri de apa ating inaltimi de 15 metri. Pe panoul de prezentare este mentionat faptul ca fauna este formata din urs (alb! cam ciudat mi s-a parut mie), vultur (alb! din nou), ras, randunica roscata, lastunul de stanca, vipera cu corn, sarpele orb si scorpionul. As minti sa va spun ca am vazut macar unul. La fel si flora formata din stanjenei, sabiute, bujori de munte, garofita banateana, visinul si alunul turcesc, cornisor si cate altele. Or fi, poate primavara sau la inceput de vara, acum era plin de ferigi cu funze mari si frumos arcuite in tufe evantai. 
Drumul este realtiv simplu daca urmati firul Susarei care coboara la vale traversand satul. 
Traseul este frumos, cu poteci marcate cu cruci albastre desenate pe arborii de pe malul apei. 

Cararea prin padure trece pe langa Cabana Susara si fosta Moara Turceasca, prin defileu,  pana sus la cascada. Sa fi fost Cabana Susara restaurantul pomenit? Constructia parea mai noua, pacat ca nimeni nu-i trecea pragul, iar obloanele erau trase, usile zavorate. Traseul se joaca in curbe, cand pe un mal, cand pe altul, trecand peste mici podete de lemn, peste cascade lenese care spala praguri sapate si slefuite in munte, cu ochiuri de apa limpede pastrate in grote cuminti datorate pragurilor de travertin, ascunse de frunzele si trunchiurile padurii de fag. 


Undeva pe dreapta se afla o mina veche romana, semnalizata de un panou, in care, daca intrati, dupa vreo 15-20 de metri dati de un lac mic subteran care va obliga sa faceti cale intoarsa. 

Urmeaza un defileu traversat pe o poteca extrem de ingusta si accesorizat cu cabluri si lanturi  pentru aventurierii care nu doresc sa isi ude bocancii ca intr-un final sa ajungem la cascada. 
Aceasta se afla in amonte, la confluenta paraurilor Susara si Ungureanu. Din pacate, fluxul de apa nu este bogat datoria vremii extrem de toride din ultima vreme, dar ne-am bucurat sa vedem ca are apa si i-am admirat in tihna frumusetea. 

Apa curge de sus in doua praguri de-a lungul zidului de travertin acoperit cu muschi.  Turistii faceau poze, unii se racoreau in perdeaua de apa, in vreme ce altii, mai curajosi, escaladau peretele pe firul apei spre Poiana Logor catre Cracu Porcului si La Scaune ca sa ajunga intr-un final la Lacul Dracului. 
Din sat pana la cascada am facut 45 de minute, pana la lac , insa, dureaza 4-5 ore. Noi nu am continuat traseul, o ruptura de menisc identificata recent m-a oprit de la orice tentatie si am decis sa ne intoarcem si la anul, sa avem motiv sa cautam alte case de vacanta. 
Am facut cale intoarsa, iar pe platoul de la intrarea in sat, ne-am urcat in masina si ne-am indreptat prima data catre manastirea Nera, inainte de podet la stanga, catre Varati, iar mai apoi catre Sasca Romana. Drumul serpuieste intre dealuri coborand la vale printre vegetatia bogata, alocuri arsa de soare. Exista o oarecare tristete aici, satul pare parasit, batranii stau incremeniti la drum, in trepte, si se uita cu ochii uscati dupa praful lasat de masini. Colbul se tine dupa noi pana la iesirea din localitate unde iar parcam si o luam la vale pe drumul de tara, printre tufisuri de plante crescute salbatic. 
Ratam panoul care ne indreapta spre puntea mobila, bajbaim o vreme pe malul Nerei de data asta pana dam de-un barbat. Ne-a explicat ce drum sa tinem printre tufele inalte cat noi, bajbaind prin praf si maracini, regasim Nera cuminte si clara si tinem de mal. Intr-un final, l-am gasit. 
Puntea mobila este formata din bucati de lemn, fixate pe cabluri de sarma si suspendata deasupra apei. Al meu n-a vrut sa se urce, declarandu-se satisfacut de rolul de fotograf. 
Doar de-asta venisem si ne mai si ratacisem, balansandu-ma in toate partile, am traversat puntea care leaga Sasca prin tunele de traseul catre Lacul Ochiul Beiului si Cascada Beusnita. Nu ne-am dus mai departe prin livezi, il parcursesem anul trecut. 
Am facut cale intoarsa catre casa, dezamagiti ca nu am reusit sa gasim un alt obiectiv turistic, Casa Verde sau Casa de Lut, proiectul arhitectei Ileana Mavrodin. Casa de vacanta nu am cumparat nici in acest an! Ne pregatim sa plecam in concediu despre care vom vorbi pe larg la timpul lui. Cert este ca la anul, printre alte case de vacanta imaginare, vom vedea si Lacul Dracului. Motiv sa vizitam si alte locuri, sa cunoastem si alti oameni. Sa ne auzim cu bine data viitoare. Pana atunci, nu uitati: sa vizitati si voi locuri frumoase din Banat!Noi va asteptam cu drag.