Sanda Tatarescu sau lectia din pricina careia Romania n-a trecut clasa!

Stiti si voi expresia frantuzeasca „noblesse oblige”, cum ar spune englezul „nobility obliges”; chiar si romanul a invatat intre timp ca „obrazul subtire cu cheltuiala se tine”. Pentru cei care se incapataneaza sa nu priceapa le voi spune mai simplu: nobletea trebuie sa fie insotita de fapte care o onoreaza. Cei care aveau constiinta acestei apartenente aristocratice nu numai in privilegii, ci si in obligatiile fata de societate sunt demult tarana. Noua patura instarita a societatii noastre nu are nici noblete, nici constiinta, nici fapte pe masura statutului la care aspira. Nobletea le vine intocmai ca si hainele marimea 32 pentru o namila de 56. Partea proasta este ca nici macar nu isi dau seama de aceste inadvertente in efortul lor de a se convinge cat de stimati si apreciati sunt. Omul „mic”, croit de imprejurari si nu de educatie are nevoie sa creada ca este stimat, chiar si atunci cand nimeni nu da nici macar o para chioara pe el. Exemplele sunt atat de multe astazi, incat ai senzatia ca asta suntem: un popor sortit intotdeauna sa poarte haine second hand, cu sapte masuri mai mici! Astazi rugineam in pat intre 17 stranuturi, cefalee si dureri musculare. Stiti cum se zice: gripa si amorul de trateaza cu patul. Si iti trece fie in 7 zile, fie intr-o saptamana! Azi, ca si ieri, mi-am luat laptoul in brate si dai si alearga pe net! Si-am gasit un articol superb, despre ce a insemnat si a fost odinioara aristocratia romaneasca! Uneori am senzatia ca abia acum sunt la scoala si invat ceea ce ar fi trebuit sa imi fie demn model inca de acum 30 de ani! Am avut exemplul concret al faptului ca nobletea care obliga presupune mai multe indatoriri fata de cei saraci decat drepturi in lumea celor bogati.  Imaginati-va ca, pana prin 1947, Romania a avut aristocratia ei, ghidata dupa principii si obligatii, dar si dupa drepturi si privilegii. O aristocratie care, constienta tocmai de privilegiile ei, nu se dadea in laturi sa ajute poporul si tara in momentele sale de criza sociala si financiara. In acele vremuri nimeni nu traia ostentativ, pentru ca educatia presupunea austeritatea in gestica, in cuvinte, in comportamente vadite. Ca si acum, doar parvenitii dadeau cu mucii in fasole, iar aristocratia se regrupa precum albinele in stup si il izolau. Nu era de-al lor. Constiinta apartenentei la aceasta clasa sociala se facea tot prin rafinament: balul debutantelor, organizat anual de catre clasa aristocratica, era un bun prilej prin intermediul caruia parintii isi prezentau tinerii si tinerele care implinisera varsta de 16 ani „lumii bune”. Ei deveneau un fel de ucenici pe langa cei care organizau actiuni de binefacere, de strangere de fonduri, de implicare in actiuni umanitare, iar dineurile si balurile organizate in mediul familiar lor aveau rolul de masurator si potentator al relatiilor financiare. Ei reprezentau o galerie de modele comportamentale pentru cei care aveau sa le calce pe urme, dar si celor are caror priviri se ridicau cu speranta catre ei. Aristocratia romaneasca s-a croit dupa modelele europene, imprumutand aceeasi dinamica si verticalitate. Astazi, sunt personaje de poveste, intr-o realitate iesita din canoanele normale occidentale. „Aristocratia” prezentului este lipsita de verticalitate, nu se poate mandri cu acte caritabile reale de vreme ce averile au fost acumulate ilicit prin actiuni care sfideaza legea si principiile crestine. Care nu inceteaza sa socheze prin opulenta afisata, prin educatia mimata, prin sfidare si nepasare, prin acte de coruptie fatise si prin minciuna, fuga de raspundere si nesimtire.  

   

Ce sa nu mai lungesc vorba, am avut norocul sa citesc niste articole publicate in Cotidianul (http://www.cotidianul.ro/inalta-societate-romaneasca -in-marturisirile-sandei-tatarescu-negroponte-211204/) si in Jurnalul national  (http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/viata-mea-e-un-roman/de-la-curtea- regala-la-plivit-rosii-56816.html) despre fiica celui care odata avusese  privilegiul sa ocupe pentru mai multe mandate functia de prim-ministru, nimeni  alta decat Sanda Tatarescu, una dintre domnitele frumoase ale Romaniei  interbelice. Nascuta la Targul Jiu in anul 1919, Sanda a fost fiica lui Ghoerghe  Tatarescu care a fost prin-ministrul Romaniei, de doua in timpuldomniei lui  Carol al II-lea si o data intimpul lui Petru Groza. Mama ei, Arethia Tatarescu,  a fost o femeie educata in stil occidental in Belgia, caresi-a canalizat toate  eforturile catre cele 14 societatide caritate pe care le coordona. Sanda a  absolvit scoala primara si liceul la Institutul Catolic de Maici Notre-Damme de  Sion, luandu-si bacalaureatul simultan, in acelasi an, la „Scoala de fete Regina  Maria” si la Institutul Catolic de Maici. Fetele absolveau atunci scoli renumite  si invatau din dorinta de a fi educatesi de a intoarce privilegiul educatiei primite  in favoarea tarii. Evident ca eraumultiple situatiile in care, tanara fiind, avusese  oportunitatea de a se considera privilegiata. In amintirile distinsei doamne s-au  conturat douaastfel de imprejurari evocate cu dor, dar si cu oarecare tristete:  prima estebalul roz organizat in 1937 de sotia ambasadorului Frantei in Romania, Madame Thierry, bal care era organizat in incinta Ambasadei si care sarbatorea obtinerea bacalaureatului de catre tanara domnita. Balul era anuntat pe tematica cromatica de „roz si negru” (parca se preconiza de- atunci conturarea unor destine in care viata le servise tonurile de roz la tinerete, lasand amaraciunea toata pentru restul vietii lor). Tinerele doamne aveau obligatia sa poarte rochii roz asortate la corsaj cu garoafe negre, iar domnilor li se impunea prezenta garoafei roz la buzunarul elegantelor costume negre. Un an mai tarziu avea sa plece la Londra sa isi definitiveze studiile si sa obtina recunoasterea in randul aristocratiei   britanice, fiind primita de insasi Regina Elisabetha la curte. Cea de-a doua imprejurare a fost aceea in care, dupa absolvirea liceului, i-a fost daruita   masina mult visata un Mercury alb, tapitata cu piele rosie. Sanda nu a mai apucat sa o vada si nici sa se urce la volanul ei, pentru ca soferul care o aducea acasa a intrat cu ea   intr-un copac si a facut-o praf! Dupa absolvire, a plecat la Londra unde a   studiat muzicologia si decoratiunile interioare. Atat ea, cat si fratele ei,   Tudor, au fost incurajati de catre parinti sa invete mai multe limbi straine.   In 1939, candrazboiul batea la poarta Europei, iar tatal ei fusese deja investit ca prim – ministru, Sanda a fost chemata in tara si la 21 de ani s-a maritat cu unuldintre prietenii din copilarie, cu avocatul stagiar Ulise Negropontes.   Copiii familiei Negropontes, trei baieti si o fata, fusesera tovarasii ei si ai fratelui ei de joaca in timpul copilariei.  Familia Negropontes era la origine de vita   armeneasca, bogata, cu multiple ramificatii in Balcani si in restul Europei. Cand   comunistii au venit la putere, o parte din ei au traversat oceanul si au ajuns in fruntea statului american. Doi ani mai taziu Sanda a nascut primul copil,Gheorghe, iar trei ani mai taziu, pe cel de-al doilea, Nicolae. Barbatul i-a plecat pe front, ea s-a inscris la Crucea Rosie, fiecare incercand sa fie util tarii. Cand Romania a intors armele impotriva nemtilor, Ulise a banuit ca urmau sa vina vremuri grele si s-a inscris la scoala pentru instalatori de gaze. Avea sa monteze pisoare ca sa poata sa si hraneasca familia lui, dar si pe a Sandei, insa la vremea aceea inca nu banuia nimic. In '49, Gheorghiu-Dej avea sa spuna in CC a PMR: „Toate jigodiile astea, prin insasi prezenta lor, prezinta un pericol.(...) Este timpul sa ii arestam pe toti, conducatori ai partidelor burgheze, liberali, sa arestam capeteniile, Alexandrini, Tatarescu. Nu facem galagie.” In 1950, comunistii l-au arestat atat pe tatal ei, cat si pe ea. Tudor a scapat pentru ca se afla la Paris studiind dreptul, dar a facut o criza atat de puternica afland de arestarea lor incat a fost internat intr-un azil de nebuni, iar in 1969 avea sa moara. Sanda a impartit celula cu o alta femeie   acuzata si condamnata de canibalism. Comunistii le-au confiscat averea: fabricile, mosiile, casele si I-a mutat fortat intr-o camera in bordelul „Crucea de Piatra” despre care am povestit intr-o alta postare mai veche. Sanda a iesit dupa 3 ani, tatal,dupa 5 ani de temnita, insa, bolnav de tuberculoza, avea sa moara la cateva luni dupa eliberare. Timpurile erau grele din toate punctele de vedere, deoarece Sanda a trebuit sa faca fata atat mortii mamei, cat si   fiului mai mic, Nicolae, dupa ce isi ingropase tatal si fratele. Cand a implinit 25 de ani, fiul cel mare s-a insurat cu fata istoricului renascentist Adrian Otetea si au plecat definitiv in Franta.   Sanda a ramas in tara impreuna cu sotul ei si a lucrat pentru inceput la deratizare, iar mai apoi a dat lectii de franceza. La un an dupa revolutie, avea sa ramana singura. Inscrisa in PNL-ul renascut parca din propria cenusa, avea sa cunoasca o primavara spiritual tarzie la 70 de ani si, in entuziasmul noilor schimbari, avea sa isi cheme fiul in tara. Acesta, precaut, avea sa o aduca la realitate: „am prins radacini intr-o tara in care am fost primit cu bratele deschise. Daca rupi pentru a doua oara radacinile unui copac, acesta nu mai sta in picioare” si n-a venit inapoi. S-a stins in 2009 in tara, dupa ce reusise sa recupereze o parte din averea neamului sau, avere estimata la aproximativ 20 de milioane de euro, fiind unul dintre cei mai bogati oameni din Romania. Averea a impartit-o intre fiii si nepotii ei si-ai familiei Negroponte. La 85 de ani marturisea: „daca as face un bilant al intregii vieti, mi-am distrus 40 de ani in plina floare a varstei si am trait frumos si bine alti 40 de ani, foarte tanara si foarte batrana”. Iata interviul ei publicat in ziarul Cotidianul inainte sa moara: „Numele meu este Sanda Maria Negroponte născută Tătărescu; Sanda pentru că tatăl meu ţinea la un nume scurt care să nu-mi dea posibilitatea unor diminutive, era obsedat de această chestiune, Maria pentru că bunica maternă se numea Maria. Soţul meu avea obiceiul să spună: „Ai fost 20 de ani Tătărescu şi 50 de ani Negroponte”. Azi am depăşit cu mult această vârstă de 20 plus 50, căci am 86 de ani şi supravieţuiesc generaţiei mele poate pentru a da mărturie de multe lucruri pe care le-am trăit. Copilărie într-o societate aleasă Am convingerea că toţi aceia care au vorbit de copilăria lor şi-au amintit-o cu drag, cu duioşie, cu tandreţe sau câteodată cu tristeţe. Eu mă situez printre cei care-şi amintesc de copilărie cu drag, cu regretul infinit că a durat atât de puţin. Când privesc în urmă am impresia că a trecut ca o săgeată. Nu am fost singurul copil. Am mai avut un frate cu patru ani mai tânăr decât mine şi el cu un nume scurt: Tudor. Ceea ce mi-aduc aminte foarte bine sunt minunatele veri petrecute la Poiana în Gorj, unde părinţii mei aveau o culă oltenească şi unde noi copii, alături de prietenii noştri, duceam o viaţă de vis. Atmosfera casei noastre era însă destul de austeră. Este un lucru foarte ciudat pe care îl trăiesc azi uitându-mă la tinereţea din jurul meu. Sigur, altă epocă, alte vremuri, alte preocupări. Noi duceam o viaţă mult mai simplă, mai fericită. Noi ştiam într-adevăr să râdem, ştiam într-adevăr să plângem, sau ştiam într-adevăr să ne bucurăm de un fleac. Am pomenit de Poiana Gorjului,   verile petrecute la Poiană. Mama mea era o femeie excepţională. Se vorbeşte   de obiceişi îndeobşte de tatăl meu. A fost prim-ministru de două ori, ambasador în Franţa, apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri după al   Doilea Război Mondial. A fost pe cele mai înalte culmi ale politicii. O mare   parte din legislaţii, din 1923 până în 1940, fusese ori deputat, ori senator. Mama a avut delicateţea şi inteligenţa să se pună puţin deoparte. Păcat. Mama era înzestrată cu valori aproape tot atât de mari ca tatăl meu. A rămas   orfană de tată la opt ani iar bunica mea i-a luat pe cei trei copii ai ei, a vândut o moşie şi a plecat în Belgia. Şi mama mea a primit o educaţie occidentală, în sensul bun al cuvântului, neuitând nici o clipă că e româncă, rămânand cu dragostea de ţară şi aştepând să se întoarcă în România cât de repede. A venit din cauza celor doi fraţi care intrau în armata română, pentru că începea Primul Război Mondial; epocă când l-a cunoscut şi pe tata, foarte romantic. S-au îndrăgostit la mănăstirea Tismana şi s-au căsătorit la începutul războiului. Eu m-am născut în 1919. M-am născut în Târgu Jiu printr-un accident. Normal trebuia să mă nasc în Bucureşti, dar mama, făcând o excursie, m-a născut puţin prematur. Revin la acele veri minunate petrecute la Poiana Gorjului. Era atmosfera care ne înconjura. Am vorbit de amândoi părinţii mei pentru că mama era o artistă... aceasta explică cum mai târziu l-a adus pe Brâncuşi în România... tatăl meu era un om politic. Aveau prieteni fiecare în domeniul său. Veneau oameni politici ai vremii la Poiana, dar veneau şi artişti ai vremii. Aşa se face că la noi vara veneau Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Miliţa Pătraşcu, dar şi mulţi oameni politici între care regele Carol al II-lea, Valentin Bibescu, Titulescu etc. La noi în casă viaţa era o viaţă de intelectuali în orice domeniu.   Noi copiii aveam voie să asistăm la discuţii cu condiţia să nu scoatem o vorbă. Aşa ne-am obişnuit să ştim să ascultăm. Aşa se face că, la o vârstă foarte fragedă, eram un pic mai avansaţi decît vârsta noastră. Tot la noi în casă am învăţat două lucruri importante: mesele nu erau foarte importante ca conţinut. La noi nu erau mese care durau ore. Părinţii mei considerau că mai important era conversaţia care a vea loc la masă. Se purta la un înalt nivel şi sigur nu se vorbeşte cu gura plină. Şi apoi, al doilea lucru, era foarte important pentru ei, care-şi iubeau Gorjul foarte mult, să facă excursii. Copilăria mea mi-o aduc aminte ca imagini, excursii şi picnicuri. Plecam   dimineaţa de la noi de la culă şi raionam în jurul nostru. Aşa am amintiri dragi de la Adah Kaleh, insula care exista în mijlocul Dunării, care pentru mine era un vis, pentru că era ceva superb... aşa am amintiri de la toate mănăstirile din Gorj: Tismana, Polovragi etc. Aşa am amintiri cu excursii în munte: Molitivişul, Parângul, Retezatul. Erau excursii care dominau viaţa noastra, aşa încât ceea ce era mai presus de orice era modestia, decenţa, cu o notă elegantă, dar sigur, cu o notă de modestie, nu de exces sau de   aparenţă. Părinţii mei nu ţineau deloc la o aparenţă de situaţie: prim-ministrul, doamna Tătărescu, nu! Aveam o viaţă bazată pe lucruri foarte serioase şi era puţin austeră.Îmi amintesc de lucruri la care mai ales tata ţinea foarte mult. Aveam spre exemplu, în mijlocul salonului, pe o măsuţă, un purceluş care era o puşculiţă. Această puşculiţă era pentru noi doi, fratele meu si cu mine... trebuia să băgăm câte un leu de câte ori spuneam un neologism. Adică „bonjour” În loc de bună ziua, „mersi” în loc de mulţumesc, „cadeaux” în loc de dar. Tatăl meu ţinea foarte mult să vorbim o limbă foarte neaoşă, românească. Mama mea, pe de altă parte, ţinea foarte mult să învăţăm limbi străine. Aşa se face că din momentul în care eu am intrat la şcoala franceză, Notre Damme de Sion, unde am făcut ultimele două clase primare şi tot liceul, iar fratele meu a intrat la Şcoala germană Sf. Iosif. La mijlocul anilor '40, în pragul deplinei maturităţi Sigur că toată această contrazicere într-un anumit fel era făcută cu duioşie unul faţă de altul, dar cu severitate şi unul şi altul. La început, în Bucureşti, am locuit pe Strada Silivestru 55, unde exista o vilă modestă. În 1935, când mama, care era mai avută din familia ei, a vândut nişte case, nişte terenuri şi a construit o frumoasă vilă care este şi acum pe Strada Polonă 19. Şi eu îmi aduc aminte de tinereţea mea şi mai ales de adolescenţa mea din Strada Polonă. Regret faptul că de această casă sunt legate multe clipe minunate, dar şi multe amărăciuni. Noi am trăit fără să vrem epoca   legionarilor, care-l puseseră pe tata pe lista neagră. Din Polonă 19, tatăl   meu a fost arestat în 1950, iar noi am fost daţi afară cu confiscarea   întregilor bunuri. Şi eu am fost arestată... încă o dată, de casele noastre se leagă amintiri dragi, dar şi amintiri triste. Depăşind o anumită epocă, până în 1933, când aveam 13 ani, sigur că nu am decât amintiri plăcute. Începând cu vârsta mai conştientă, mai puţin copilăroasă, am şi amintiri foarte triste. Epoca legionară chiar a fost teribilă. Erau aproape de sfârşitul liceului şi fratele meu, care din clasa a V-a de liceu   se mutase într-un liceu românesc, la Cantemir. Şi de la Liceul Cantemir   într-o zi a fost adus acasă bătut îngrozitor de către legionari, plin de sânge, groaznic! Pentru părinţii mei a fost un şoc. Noi nu ştiam în epoca aceea ce înseamnă bodyguard, pază, trăiam liniştiţi... din clipa aceea s-a pus un văl de griji peste casa noastră. Când unul dintre cei doi copii întârzia seara începeau grijile: unde mergeţi, cât staţi, când vă întoarceţi. Noi nu am avut ceea ce este astăzi, o libertate totală a tuturor, care pleacă unde vor, şi nu ştiu părinţii când se întorc. Pe când aveam 6 ani, am intrat în clanul Negroponte, unde erau patru fraţi (trei băieţi şi o soră). M-a legat toată viaţa şi copilăria de familia Negroponte şi pe urmă m-am căsătorit cu fratele cel mare al acestor patru fraţi... aşadar, copilăria mea a fost strâns legată şi de familia Negroponte, unde găseam tocmai puţin superficial la epoca aceea, pentru că în preajma lor era mult mai plăcut: erau mai veseli, erau mai deschişi, nu se făcea politică, viaţa era complet alta. Făceau parte poate, şi ei şi noi, din o anumită clasă socială. Astăzi această clasă nu mai există şi poate că e bine aşa. Dar erau anumite reguli care par puţin superficiale astăzi, dar care erau o regulă de ţinută, de   comportament, de prezentare, de conversare, în privinţa cunoştinţelor, în sistemul de a vedea viaţa, toate erau complet diferite de ceea ce este   astăzi. Privilegiul aristocraţiei şi obligaţiile sociale Părinţii mei însă totuşi mi-au oferit privilegiul celor care mi-au fost părinţi. Am vorbit de mama mea, care era excepţională, mama mea avea 14   societăţi de binefacere şi se ocupa de aceste societăţi. Eram obligată să merg cu mama... să dau un exemplu. Una dintre societăţile sale se afla lângă Bucureşti şi avea ca scop să îngrijească de tinere fete orfane. Să nu uităm eram imediat după marele război. Se urmărea să li se dea o carieră, să li se dea posibilitatea de muncă. Mergeam cu mama, deşi eram o fetiţă   neştiutoare. Mergeam cu mama in casele oamenilor săraci unde depistam pe aceia care aveau nevoie să intre în orfelinat. Aşa se face că, cu toate că   eram fată de prim-ministru, am venit acasă într-o zi cu părul plin de păduchi. Se întâmplau tot felul de lucruri neaşteptate, dar asta era viaţa. Pe de altă parte am avut privilegiul de care astăzi mă întreb, dar şi când am fost în închisoare sub regimul comunist, când am fost condamnată ca duşman de clasă, m-am întrebat oare am trăit adevărat? De exemplu, pe vremea aceea, era obiceiul, ca tinerele fete, de 16-18 ani, să iasă în lume. Era un privilegiu şi se dădea un bal. Acest bal mi-a fost dat mie, tatăl meu fiind prim-ministru, de către ambasadoarea Franţei, doamna Thierry, şi era un bal în negru si roz. Cavalerii purtau o garoafă roz la butonieră iar fetele erau îmbrăcate în roz cu o garoafă neagră la corsajul rochiei. Încă o dată vă spun, era alternanţa asta, între realităţi pe care le   trăia ţara mea, şi de care eram obligată de către părinţii mei să iau   cunoştinţă, şi să fiu conştientă, şi anumite privilegii, pe care indiscutabil, vrând-nevrând, societatea bucureşteană fiind ceea ce era, profitam de ele. Tot aşa, terminîndu-mi liceul cu două bacalaureate, unul francez la Notre Damme de Sion şi unul român, la care ţinea tatăl meu, la Liceul Regina Maria. I-am spus tatălui meu că le voi lua în acelaşi an, lucru pentru care am cerut prima mea maşină. Spun asta pentru că nu vreau să se spună că am dus o viaţă de călugăriţă, nu! Nicidecum, am profitat de viaţă din plin. Dar vreau să vă spun realităţile. Am luat bacalaureatele amândouă, am primit maşina, care era un Mercury foarte frumos, de culoare albă şi scaune capitonate în roşu. Şoferul nostrum, când a trebuit să o ducă la Târgu Jiu, pentru că acolo ne aflam noi, după ce i-a scos sigiliile în vamă, a făcut-o zob! A intrat într-un pom şi a fost din fericire ejectat pentru că maşina era decapotabilă, astfel ar fi fost omorât pe loc. Cine a fost cel mai fericit de acest incident? Tatăl meu, care mi-o dăduse contrar dorinţelor lui. Ceea ce culminează în viaţa mea a fost prezentarea de la curtea Angliei. În 1938, tatăl meu este numit ambasador la Paris iar el a ţinut foarte mult să plec la Londra, să-mi   definitivez studiile acolo, fiind speriat şi de revirimentul legionar din epocă. Am făcut la Londra o şcoală care se numea „finishing school”, adică un sfârşit de şcoală, nu pentru diplomă, ci pentru cunoştinţe. Era după   bacalaureat. Şcoala era la „Monkey Club”, deci „Clubul Maimuţelor”, de fapt   trei maimuţe care se aflau pe frontispiciul şcolii: a nu vedea rău, a nu vorbi rău, a nu auzi rău. Era o şcoală foarte agreată, era o viaţă de şcolăriţă, dar de un înalt nivel. Doamna care avea grijă de mine, care era patroana, ca să zic asa, lady Ascott, soţia fostului prim-minstru englez, lordul O. Ascott. Şi îmi spune: „Ştii, prin situaţia tatălui tău, cred că-ţi obţii să fii printre debutantele de la Curtea Angliei”. L-a obţinut, apoi a urmat pregătirea pentru curtea Angliei, îmbrăcămintea specială, penele de pe cap, multe lucruri care făceau parte din decorul acesta. Şi apoi noaptea prezentării, care a fost ceva de vis. Care sigur, când o povestec azi, sau când îmi aminteam în închisoare, spuneam, „nu, nu sunt eu! E clar nu se poate să fi trăit!”. Şi totuşi am trăit. Dacă vrei, viaţa mea a fost precum dinţii de ferăstrău. Când foarte sus, când foarte jos. Foarte jos, când a venit regimul comunist. Atunci au început ororile. Foarte sus, când tata a fost ambasador la Paris, când mama, dorind să nu-şi părăsească dragile ei instituţii de binefacere, era mai mult la ţară. La Paris tata se considera ostracizat, nu-i plăcea poziţia de ambasador, însă eu eram încântată: baluri după baluri, recepţii, primiri, totul ca într-un vis... până în 1940. La Notre Damme de Sion, profesorii erau călugăriţe, iar acest liceu era de fapt un institut, care avea filiale în lumea întreagă, unde intrau maici, întâi de toate, diplomate, fiecare cu o altă specialitate şi fiind oameni de înaltă cultură, aşa încât eu nu pot să spun că maicile erau călugăriţe neştiutoare, erau încă o dată, cu diplome. Aveam o maică care se ocupa de clasa noastră... era o parte şi de decor căci aveam o uniformă cu un cordon de culoare diferită în funcţie de clasă, apoi mici decoraţii pentru fiecare materie... era o emulaţie oarecum. Au existat uniforme făcute la Notre Damme de Sion; exista şi tendinţa de catolicizare a elevelor, dar era o bună disciplină, severă... purtam fuste lungi, iar pe coridoare trebuia să stăm într-o linişte perfectă. Când ieşeam în recreaţie nu se auzea o vorbă... era o disciplină. Eu eram semi-internă, adică dejunam la şcoală şi după-amiaza luam întotdeauna trei-patru ore de meditaţii deoarece clasa trebuia să fie perfect pregătită pentru a doua zi. Nu se putea trage chiulul! Şi nu se putea trage chiulul pentru că atmosfera era de aşa natură... dorinţa de a fi printre cei mai buni era sinceră. Sincer doream să fim premiante. Şi sincer era ceva la care ţineam. Aveam senzaţia unui concurs real pentru toată viaţa. Nu mai spun că învăţai şi să te porţi. Şi să te ţii, să te controlezi... era în fond o   disciplină de viaţă puţin militară, dacă vreţi. A fost foarte bine, pentru că după această experienţă am văzut viaţa mult mai sever... mi-am dat seama că viaţa nu-i foarte amuzantă şi că trebuie să fie bine studiată. Era un mic contrast care începea să se prevadă a ceva veni... bietele mele măicuţe, în timpul războiului au fost bineînţeles nevoite să inchidă liceul care avea trei sucursale: Bucureşti, Galaţi şi Iaşi. Şi când după 1989 am vrut să regăsesc Notre Damme de Sion la Paris,mi s-a spus că nu mai există decât câteva case unde măicuţele, care mai erau în viaţă, foarte bătrâne, aşteptau să părăsească în linişte această lume. Adică Notre Damme de Sion nu mai exista. Îmi pare tare rău, trebuie să recunosc. Dar aşa e viaţa. Suntem în 1939. Tatăl meu este rechemat de   Carol II şi este numit iar prim-ministru. Dumnezeu parcă a vrut mereu ca   bietul tata să fie prim-ministru, de câte ori era un prim-ministru asasinat.   Prima dată I.G. Duca... Când a fost tata rechemat, părinţii mei simţeau că   vine războiul şi nu au vrut să rămân singură ca româncă în Anglia şi m-a   rechemat spre marea mea părere de rău, pentru că mă ataşasem foarte mult de „finishing school”. Am revenit în ţară, mi-am regăsit prietenii, familia Negroponte şi am decis de   comun acord, eu şi cu Ulise Negroponte, cel mai mare dintre fraţi, să ne   căsătorim. Se întâmpla în 1940. A fost o căsnicie bazată pe o mare prietenie   şi pe o înţelegere extraordinară care a durat 50 de ani fără pată, doar   momentul în care am fost obligată să fac acei ani de închisoare, mai târziu.   Curând a început războiul iar tatăl meu, după ce a semnat cedarea Basarabiei, şi-a dat a doua zi demisia. Carol II a fost ulterior nevoit să abdice... soţul meu era mobilizat şi a plecat pe front iar eu, ca să nu stau degeaba, m-am inscris ca voluntară la Crucea Roşie, care avea drept scop aducerea răniţilor de la Otopeni la Notre Damme de Sion, care devenise acum spital. Şi a mers aşa ani de zile. 23 august 1944 şi anii care au urmat Îmi amintesc... cumnatul meu, care era prieten cu regele Mihai, se afla la palat, atunci pe 23 august 1944. Am trăit cu emoţie arestarea generalului Antonescu, cu toate că generalul Antonescu, din punct de vedere politic, îl considera adversar pe tatăl meu, totuşi pentru noi reprezenta un general român, de care, oarecum, toată lumea era mândră. Dar trebuie să   recunoaştem că toatăţara era antigermană în momentul acela. Arestarea lui Antonescu era inerentă. Îmi amintesc acele momente, îmi amintesc intrarea ruşilor în ţară. Iată un fapt divers: mama era o colecţionară de scoarţe şi costume olteneşti. La 23 august ea se afla la Poiana. Se spunea că ruşii intră prin Filiaşi şi Craiova şi că vor avansa. Şi atunci familia mea s-a refugiat la Târgu Jiu. În casa unde era mama, a văzut tancurile ruseşti intrând în Târgu Jiu acoperite cu scoarţele de la Poiana. Devastaseră ruşii Poiana, o prima oară. Îngrozitor şi trist. Eu eram lângă Bucureşti, la socrii mei, cu fiul meu cel mare, care venise intr-o permisie. Trăiam într-o contradicţie pe care nu mi-o pot explica nici astăzi:   eram fericiţi că eram de partea aliaţilor, dar eram înspăimântaţi de către ruşi. Toată ziua auzeam că ce bine că am scăpat de nemţi, iar seara începea fiecare să spună cum a fost atacat de câte un rus. Cum a fost cu „davai ceas”... era o dualitate pe care încă nu o înţeleg... Apoi în 1946, tatăl meu este chemat de Petru Groza să participe la guvernare.   Această parte a vieţii tatălui meu este încă pentru mine inexplicabilă azi.   De ce a acceptat să facă parte din guvernul Petru Groza? Tata spunea:   „Trebuie să câştigăm timp, să avem dârzenia, puterea să rezistăm pasiv, nu activ, pentru că o să treacă şi asta”. Nu şi-a dat seama că epoca va dura atâta vreme. A spus: „România contrarie”. Tatăl meu intrând în guvern, încetul cu încetul, încerca întâi să se opună la toate legile care au venit mai târziu, la toate arestările care au venit şi ele mai târziu, a ajutat   mulţi oameni să plece din ţară, să se refugieze. Eu zic, sacrificiul tatei nu a fost inutil. Când a intrat în guvern mama a spus: „Eu nu. Nu vreau să aud nimic. Nu vreau să ştiu că soţul meu este cu ruşii”. Atunci a intrat fiica în joc şi toate recepţiile au căzut în seama mea. Încet, încet au cunoscut pe fiica lui Tătărescu, şi în momentul când a fost arestarea întregii familii Tătărescu în 1950, au fost 11 arestaţi din familie: fraţi, cumnaţi, cumnate. În momentul arestării au fost trei femei din familia Tătărescu, două mătuşi şi cu mine.   Sanda Maria Negroponte (născută Tătărescu) la începutul anilor 2000. Familia Negroponte au fost mari prieteni ai familiei regale. Două luni înainte de abdicarea regelui Mihai, unul dintre cumnaţii mei, Teodor Negroponte, a fost arestat pe stradă, dus într-o casă conspirativă, vai de capul lui, îmbrăcat în uniformă rusească şi dus în Rusia. Acolo i s-a făcut un proces inventat... era traducător de limbă engleză la Comisia Aliată de Control şi l-au tratat de spion. În fond era prieten cu regele Mihai şi nu au vrut să fie aproape de rege. Ceilalţi, în afară de soţul meu, care fiind căsătorit cu mine nu a putut să plece, cumnatul meu, cumnata mea, Ioana Negroponte născută Focşanu, cumnata mea, Zizica Negroponte necăsătorită, şi soacra ei, au plecat ajutaţi de către   familia regală. Harry Negroponte cu Zizi au fost ca doamne de onoare, cumnata mea, Varia şi cu fiul mic, de cinci ani, au fost luaţi de trenul regelui   Mihai. Familia Negroponte a dispărut deodată cu regele Mihai. Noi nu am avut voie să plecăm. Mai mult decât atât, soţul meu făcea o cură de ape la Karlovy Vary, de unde am fost chemaţi ca să rămânem zălog aici când tata a plecat împreună cu mama la pacea de la Paris în februarie 1947. Începând   cu 1940, când m-am căsătorit, evenimentele au fost înfiorătoare. Nu ne puteam  închipui nici noi că vom trăi ce am trăit. Eram în domiciliu forţat, anii   1948-1950, din cauza tatălui meu. Locuiam în Polonă cu Securitarea alături...   ceva groaznic, dar încă eram în casa noastră, deşi nu era foarte agreabil.   Tatăl meu a fost arestat în lotul   oamenilor de vază ai ţării, unde erau generali, oameni politici, preoţi, înalţi prelaţi, tot ce avea ţara mai bun... În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatălui meu... era în ruseşte! Au venit a doua zi şi au recuperat ordinul. Până la arestarea mea au mai trecut două luni. În aceste două luni nu am avut dreptul să ieşim din casă. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu ţipete, cu strigăte: „Afară! Luaţi un schimb şi luaţi paturile de servici. Nimic altceva!”. Ne-au percheziţionat de parcă eram deja arestaţi. Eu care îmi adorasem ţara şi mi-o ador în continuare, ţară pe care nu am părăsit-o într-o singură zi, să fiu tratată ca duşman de clasă. Nu înţelegeam ce era duşman de clasă. În fine, rezumăm. Am fost dusă într-un lot de 16.000 de arestaţi la Ghencea. Un loc de triere. Eram câteva femei, soţii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau şi de la ţară, mai-marii satelor. Oamenii care erau de o anumită notorietate în satele noastre. Arestaţi într-un mod brutal: cu urlete, cu ţipete, cu confiscare. Nu s-au gândit o clipă, ce facem cu hoarda asta de oameni, cărora le luăm tot, îi aruncăm în stradă şi din ce vor trăi? Pentru că una din primele întrebări pe   care mi-am pus-o atunci a fost: „Doamne, din vor trăi?”. Era vorba de soţul si fiul meu, care rămăseseră acasă. Pentru că noi trăiam din vânzări. Aveam obiecte de artă şi trăiam din vânzarea lor. Şi încropeam o lună de zile. Iar   acuma că erau toate confiscate! Soţul meu a fost aşa de realist! A înţeles, ca avocat cum era, stagiar lângă un mare avocat de vază, nu o să mai facă nimic. Şi a făcut o şcoală de maiştri, de instalatori de gaze. Eu când am venit din închisoare l-am găsit pe soţul meu un bun instalator de apă şi de canal. Instalând closete! Şi-a dat seama şi cu asta a câştigat o biată pâine, vai de capul lor... Când am revenit din închisoare, am fost trimişi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi casă. Era o bojdeucă lângă Crucea de Piatră. Era un loc a căror pensioare erau cu noi; ca să ne înjosească mai rău, ne-au pus cu femeile uşoare în acelaşi loc şi în aceeaşi cămară. O situaţie nu numai   nedreaptă, venită dintr-o răzbunare pe care nu am înţeles-o şi de altfel nu o înţelegea nimeni. Ca probă este că, statistic, atât a vrut să ştie tatăl meu, din simplă curiozitate, câţi comunişti erau în momentul 23 august 1944: numai   800! Inexistent! Este ceva care am trăit atât de contrariu, numai din această   nenorocire că am avut neobrăzarea să intrăm în Rusia; o răzbunare rusească pe care am suportat-o cât am putut. Elita ţării apoi a murit, ori a fugit, ori a   fost aşa distrusă, încât la un moment dat nu mai erau decât firimituri. Totuşi aş zice... am trăit revoluţia... poate a fost ziua cea mai fericită a vieţii mele!  Iată viaţa mea foarte pe scurt. Simt obligaţia acum la sfârşit să vă spun că port o mare recunoştinţă părinţilor mei. Am avut pentru ei, mai ales pentru tata, o mare admiraţie. Nu am avut faţă de ei un moment de revoltă, graţie educaţiei lor, am avut curajul să nu cedez sub nici o presiune şi sunt mândră de lucrul acesta. Dacă aş face un bilanţ al întregii vieţi, mi-am distrus 40 de ani în plină floare a vârstei şi am   trăit frumos şi bine alţi 40, foarte tânără şi foarte bătrână.” (http://www.cotidianul.ro/inalta-societate-romaneasca-in-marturisirile- sandei-tatarescu-negroponte-211204/ )

Cand privighetoarea canta, muta, lebada danseaza

Astazi vom povesti tot despre femeile talentate ale Romaniei care au fost aplaudate la scena deschisa in marile capitale ale lumii si pe care noi le-am uitat. Pe multe dintre ele, probabil, ca multi nici nu le stiu. Din respect pentru arta, vom aborda alte genuri, cu alt fel de public si cu alte sensibilitati artistice. Vom rascoli in timp si vom aduce la rampa soprane si balerine celebre.

Lola Bobescu, sau “diva cu vioara”, o olteanca talentata despre care Yehudi Menuhin spunea ca e “cea mai mare violonista a secolului 20”. Sa vad cine are tupeul sa il contrazica! S-a nascut in Craiova , fiind fiica dirijorului si compozitorului Aurel Borebscu. La varsta de 5 ani s-a pus pe treaba, nu mai era timp de joaca, lumea o astepta! Avea de impresionat un continent! La inceput a studiat cu tatal ei, dupa care a fost trimisa la Ecole Normale de Musique si Conservatoire Nationale de Musique din Paris, unde a absolvit cu merite de excelenta. A studiat in privat cu George Enescu si Jacques Thibaud. Si ca sa fie sigura ca ii iese, s-a stabilit in Belgia: a fondat “Solistes de Bruxelles”, actuala “L’Orchestre de Wallonie” din Liege, “Cvartetul de coarde “’Arte del Suono” din Bruxelles, a predat la Conservatorul din Liege si la Conservatorul Regal din Bruxelles, a sustinut recitaluri alaturi de marile ansambluri orchestrale ale lumii, a inregistrat in marile case de discuri.

                                               ************

“Privighetoarea Carpatilor”  s-a numit Hariclea Darclee, nascuta Hariclea Haricli, fiica Mariei Aslan, nepoata Domnitei Mavrocordat, si a lui Ion Haricli, mosier de Teleorman. Aceasta braileanca frumoasa  a fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii, pe care Parisul a stiut sa o promoveze prin intermediul compozitorului Charles Gounoud, el insusi fiul unei celebre pianiste. Acesta i-a dat rolul Margaretei din opera “Faust”, iar Scala din Milano a fost sansa consacrarii ei la nivel mondial. Ulterior Pucini avea sa ii ofere rolul Floriei Tosca. A cantat alaturi de tenorii Enrico Caruso, Emilio de Marchi, Titta Ruffo, Francesco Tamagno, dar si de iubirea vietii ei, baritonul Eugenio Giraldoni. A fost aplaudata si apreciata de compozitorii Giuseppe Verdi, Ruggiero Leoncavallo, Alfredo Catalani, Giacomo Puccini si Pietro Mascagni. A interpretat 58 de roluri in 56 de opere compuse de 31 de compozitori.  S-a impus ca primadona in marile teatre de opera de la Paris, Lisabona, Berlin, Milano, Roma, Florenta, Barcelona, Madrid, Moscova, Sankt Petersburg. Talentul, cat si frumusetea ei, au subjugat inimile barbatilor din lumea intreaga. Insusi Regele Carlos al Portugaliei a fost un admirator inflacarat, marturisind intr-una dintre scrisori: “admir artista, iubesc insa femeia”. Femeia care a bucurat o lume intreaga, care a fost iubita pana la veneratie de mii de barbati, a murit in saracie si uitate in propria sa tara.

                                                            ******************

 

O alta solista de opera apreciata in toata lumea a fost Virginia Zeani, nascuta Virginia Zehan, intr-un sat din judetul Mures. La 22 de ani a avut sansa de a studia in Italia alaturi de tenorul Aureliano Pertile. Timp de 16 ani , o data cu schimbarea regimului politic din Romania, nu i-a fost permisa reintoarcerea in tara. A fost una dintre cele mai mari soprane lirice in perioada 1950-1970, iar timp de 25 de ani a fost “prima donna assoluta” a Operei din Roma. A cantat alaturi de cei mai mari tenori ai lumii, printre care Ferruccio Tagliavani, Arrigo Pola, Placido Domingo, Luciano Pavarotti. A interpretat rolurile la care alte artiste doar indraznesc sa viseze: Aida, Desdemona, Tosca, Fedora etc. A cantat pe marile scene ale lumii din Roma, Milano, Bologna, Londra, Paris, Viena. Dupa retragerea din lumea muzicala, s-a stabilit in America unde a devenit profesoara de canto.

 

                                             *************

Printre sopranele noastre care au facut cariera scenele international se afla si nume mai putin cunoscute noua. Este vorba de Alma Gluck, pe numele ei real Reba Feinsohn, una dintre cele mai renumite cantarete din lume. Desi nascuta in Romania la Iasi intr-o familie de evrei instariti, ea s-a stabilit in America la o varsta destul de frageda, mai exact la 16 ani. A cucerit iremediabil Metropolitan Opera din New York, a vandut peste un milion de discuri cu inregistrarea “Carry Me Back to Old Virginny”, a fost casatorita cu violonistul Efrem Zimbalist alaturi de care si-a cladit o familie.

                                              **************

Printre privighetorile romanesti s-au afirmat si lebede gratioase, mute in indaratnicia lor fara cuvant, dar de-o eleganta in miscare aproape covarsitoare. Una dintre ele a fost Lizica Codreanu, fiica unui renumit avocat bucurestean – Ion Sionescu Codreanu, care si-a gasit masura talentului pe scenele parisiene. Aceasta a fost inspirata de sora sa mai mare, artista (pictorita si sculptorita) Irina Codreanu, care i-a oferita o alta perspectiva asupra lumii si a incurajat-o sa isi stabileasca prioritatile, dar si ambitiile. De educatia ei artistica s-au ocupat coregrafele si balerinele Valadina si Bronislava Nijinska, impreuna cu maestrii in coregrafie avangardista Iliaz, Sergei Diaghilev si Igor Larionov. A excelat in balet, dans avangardist, acrobatie de circ si si gimnastica artistica. A evoluat alaturi de mari artisti ai secolului 20 precum: Fernand Leger, Marcel Mihalcovici, Darius Milhaud, Sonia Delaunay si multi altii. Bruneta focoasa, boema si nonconformista a fost una dintre prietenele lui Brancusi, cel care a poreclit-o “Tiganca”.

O alta balerina de succes, maestra in balet, a fost Floria Capsali. Ea este aceea care a deschis o scoala privata de balet si unde s-au format marele nume ale baletului romanesc. A devenit maestra la Opera Nationala din capitala, apoi director al Operei Romane si fondator al Liceului de Coregrafie.

La final am ales sa mai adaug un nume, cel al Mariei Prodan Bjornson. Aceasta a fost stranepoata dramaturgului norvegian Bjornstjerne Bjornson, tatal ei fiind un prosper om de afaceri. Nascuta la Cluj, Maria a emigrat in Anglia unde a devenit o reputata scenarista, ei apartinandu-i scenografia celebrului musical “Fantoma de la Opera”. A urmat cursurile unor reputate scoli in domeniu: Glen Byam Shaw School, Central School of Art Design, lucrand apoi pentru Scottish Opera, Citizens Theatre, Royal Shakespeare Company. In Romania a infiintat Asociatia scenaristilor si autorilor romani, a sponsorizat multe actiuni de caritate a sprijinit carierele multor studenti promitatori in design.

Din fericire pentru noi, Romania inca se poate lauda cu foarte multe cantarete de opera si balerine care fac cinste Romaniei pe marile scene ale lumii. Sopranele Angela Gheorghiu, Nelly Miricioiu, Eugenia Moldoveanu, Irina Iordachescu, Felicia Filip, Leontina Vaduva, mezzosoprana lugojeana Aura Twarowska, balerinele Alina Cojocaru, Soimita Lupu, Simona Noja si sunt doar cateva dintre marile artiste lirice care onoreaza tara noastra.  In vreme ce lumea intreaga amuteste admirandu-le, multi romani habar nu au ca sunt printre noi artisti in fata carora somitatile lumii se ridica in picioare. Sa aplaude!

Frumusetea care ne inspira, tacerea care ne doboara!

Intr-o lume prea vocala, inveti sa apreciezi tacerea in detrimentul cuvintelor. Tacerea adanca, incarcata de gesturi expresive, de frumusete si gratie. In lumea artei secolului trecut s-au remarcat cateva talente romanesti dincolo de granitele noastre. Nu stiu din ce considerente inca de atunci lumea filmului international, dar si a modei,  le-a dat mai multa atentie decat tara in care s-au nascut. Dar stiu ca nu as vrea sa uit nimic din tot ceea ce ar putea sa ma faca mandra de o natie debusolata si mult prea guraliva.

 

Actrita Pola Illery a fost  o olteanca apriga, de o frumusete exotica si imposibil de incadrat in canoanele vremii.  Numele ei adevarat a fost Paula Iliescu si s-a nascut intr-o familie de evrei talentati, in Corabia. A avut o evolutie rasunatoare pe scenele Parisului , aparitie care “emana sexualitate si farmec” aparte. Bruneta scunda si delicata a fost inzestrata de mama natura cu niste ochi profunzi care i-au sedus pe toti oamenii de teatru si cinema. A jucat in “Le desir”, “Under the Roof of Paris”, “Parada Paramount”, “Le petit chaperon rouge”, “Un homme en habit”, “L’ange gardien” si “Le tigre du Bengale”. A fost partenera de film a celebrului actor american Gary Cooper. Desi stabilita la Paris, prin 1938 a emigrat in America unde s-a si stins din viata la varsta de 103 ani.

O alta actrita romanca, Elizza la Porta,  nascuta Eliza Streinu, a facut o cariera de succes in Germania. Nascuta in Craiova, ea s-a lansat la varsta de 20 de ani in reflectoarele filmului mut.  Prima data s-a stabilit la Berlin unde a jucat in comedii, drame si melodrame.  A fost casatorita cu Siegfried  Pinkus, un evreu care isi construise de asemenea o cariera in cinematografie, dar care a fost exclus din industria filmului in 1933 datorita originii sale. Acesta a fost motivul pentru care cei doi au decis sa ia calea exilului si sa se stabileasca in America unde Elizza a incetat din viata la varsta de 95 de ani. Apreciata pentru talent si eleganta, ea a fost considerata una dintre cele mai frumoase actrite ale Europei din perioada filmului mut. A jucat in horror-ul “Der Student von Prag”  care i-a adus recunoastere in lumea cinematografica, iar palmaresul ei profesional a numarat 18 roluri in tot atatea productii.

O alta actrita, romanca de origine, a fost Sylvia Sydney, al carei nume real a fost Sophia Kosow, fiica unei croitorese din Bacau. Aceasta moldoveanca frumoasa avea sa ingenuncheze Hollywood-ul prin anii 1930, interpretand roluri alaturi de nume celebre: Henry Fonda, Spencer Tracy, Cary Grant, Joel McCrea, George Raft si Fredric March. Filmul care a consacrat-o a fost “Les Miserables”. A fost de asemenea nominalizata la Oscar pentru rolul secundar din “Summer Wishes, Winter Dreams”. Si ea s-a stins tot pe pamant american.

 

Irene Ghica, nascuta Irina Pacifica, a fost fiica aviatorului de vita boiereasca Ionel N Ghica.  “Printesa adolescentina” l-a fermecat cu alura misterioasa, cu inocenta si frumusetea ei pe playboy-ul hollywoodian, Errol Flynn! El avea 40 de ani, ea 17 ani! Cei doi s-au intalnit la Paris, iar actorul avea sa declare: “n-ai cum sa nu te indragostesti de aceasta tanara romanca, bogata si independenta, cu cei mai frumosi ochi din lume”. Desi frumoasa si tanara, ea l-a parasit pe donjuan-ul neserios care marca in poarta tuturor tinerelor frumoase si bogate. Irene, “the geek” (asa cum o alinta Flynn), a fost manechin de succes in Orasul Luminii.

Lizette Verea, o superba evreica de nationalitate romana, s-a nascut in Bucuresti si a fost una dintre cele mai renumite actrite de cabaret din anii 1930. Ea  a avut si o importanta cariera cinematografica alaturi de nume sonore romanesti: Lizica Petrescu, Lulu Savu si Mia Steriadi, interpretand roluri in filmele “Chemarea dragostei”, “Trenul fantoma” si in comedia muzicala “Dragostea pe note” unde l-a avut ca partener pe George Groner. Ceea ce a impus-o definitiv si iremediabil in sufletele romanilor a fost interpretarea hit-ului romanesc “Ionel, Ionelule”, in duet cu Lulu Nicolau, melodie compusa de Claude Romano, nimeni altul decat George Sbarcea. Dupa inceperea razboiului, a traversat oceanul, dar cariera ei hollywoondiana nu a fost una de rezonanta. Singurul rol cu adevarat important a fost cel interpretat in filmul “A Night in Casablanca”, alaturi de Groucho Marx. Numele ei a mai fost mentionat pe afisul operetei “The Merry Widow”.

Un alt nume peste care s-au asternut tacerea si uitarea este cel al lui Renee Perle, tot o romanca evreica care s-a stabilit la Paris si a devenit renumita datorita colaborarii cu un fotograf de succes, Jacques Henri Lartigue, a carei iubita a si fost pentru o scurta perioada de timp. Frumusetea ei iesita din comun l-a ajutat sa isi imbogateasca palmaresul profesional cu unele dintre cele mai frumoase fotografii din cariera sa. Lartigue o descria in jurnalul sau in cuvinte atat de atent alese: “ E ravasitoare, inalta, subtire, are o gura mica si buze pline si ochi negri de portelan. Isi strange pe corp haina de blana si raspandeste o boare de parfum cald. O sa dansam. Pe ritmuri mexicane, cubaneze…? Capul ei mic sta pe un gat lung, iar gura ei ajunge la barbia mea. Cand dansam, gurile noastre aproape se ating. Parul ei se incurca in trupurile noastre. E delicioasa. Isi scoate manusile albe si imi spune sunt romanca. ma cheama Renee Perlesi am fost model la Doeuillet. Are maini lungi si micute, ca de fetita. “  Renee era constienta de frumusetea ei, motiv pentru care isi permitea sa fie si rasfatata , si certareata, uneori chiar prea vocala, fapt care il enerva la maxim pe mult prea introvertitul ei iubit. Motiv pentru care, dupa doi ani, s-au despartit. Fotografiile in care ea i-a servit drept model inca pot fi admirate in portofoliul unuia dintre cei mai renumiti fotografi din secolul 20.

Canoanele frumusetii s-au schimbat! Ca este bine, ca este rau, cine poate sa mai stie? Frumusetea ar trebui sa ne inspire, astazi, parca ne doboara! In loc sa fim contemplativi, ne transformam in sclavii ei!

"Iubirea ce mişcă soarele şi alte stele…" (Dante Alighieri - Cântul XXX, 145)

N-am sa va spun nimic nou, ci doar am sa va amintesc una dintre povestile de amor care au facut istorie. Francesca Malatesta da Rimini, “prima femeie a lumii moderne” (cum ii spunea De Sanctis) a fost una dintre cele mai controversate personaje din literatura universala. Eroina care l-a inspirat pe  Dante Alighieri in Divina Comedie a fost un personaj real care a trait in Evul Mediu si careia destinul i-a harazit o mare provocare. Fiica lui Guido di Polenta, lordul mosiilor din Ravenna, a fost promisa prin casatorie lui Giovanni Malatesta, fiul lui Malatesta da Veruchhio, lordul mosiilor din Rimini, din motive de aliante militare. Cele doua familii, di Polenta din Revenna si Malatesta din Rimini, se aflau de buna vreme in razboi, iar nunta pusa la cale de capii celor doua familii importante din Romagna era menita sa incheie un armistitiu si sa consolideze pacea de atunci inainte. Temandu-se de un refuz, parintii celor doi au decis sa nu dezvaluie miresei identitatea sotului decat dupa casatorie. Giovanni se nascuse cu o malformatie congenitala care i-a adus porecla de Giovanni Schiopul si era mult mai in varsta decat Francesca. La legiferarea casatoriei prin procura a fost trimis fratele cel mic al lui Giovanni, Paolo Malatesta, un tanar superb de care fata s-a indragostit pe loc. Francesca a trebuit sa faca fata unei mari deziluzii a doua zi dupa nunta, dar si unei crunte realitati. Resemnata, aceasta si-a acceptat soarta si i-a daruit sotului ei o fiica, Concordia, si un fiu, Francesco. Desi Paolo Malatesta s-a casatorit si a avut si el doi copii, se spune ca intre cei doi a existat o poveste de dragoste care a durat timp de 10 ani. Nu se stie daca aceasta iubire s-a pastrat in limitele platonice, dar istoria consemneaza faptul ca sotul gelos, i-a surprins pe cei doi impreuna in dormitor si, banuindu-i de adulter,  i-a injunghiat. L’amor che muove il sole e l’altre stelle… daca nu in efemer, macar in eternitate.

Romania si brandurile culinare

 

Ma gandeam acum cateva zile la brand-urile noastre culinare de tara si fara sa vreau mi-au trecut asa prin minte si tuica sau rachia romaneasca, si micii, si telemeaua, si sarmaua, si magiunul, si zacusca si cate si mai cate! Si m-am apucat incet sa le si caut! Ce-am gasit, n-o sa va vina sa credeti! Unii au scris carti despre ele, altii, atata le-au cautat pana au ajuns la inceputurile lumii.

Banala tuica, dupa mine,  a fost atat de raspandita in arcul carpatin incat nici macar nu se stie cine a descoperit-o! Italienii ii spun grappa, rusii si polonezii - vodca, slovacii si unguri – palinca, englezii si americanii– whisky, francezii – cognac si lista poate continua. Apoi au aparut si denumirirle mai nastrsnice: ulei sau picaturi de gat, bautura de scafandru, tarie de Bihor samd. In Banat circula chiar o poveste potrivit careia, prin secolul 17, cand cele trei mari imperii (otoman, tarist si austriac) isi disputau teritoriile chiar in tara noastra, undeva pe langa Caransebes, un contingent de  husari a cumparat tuica facuta de o satra de tigani. Si-atat de mult le-a placut licoarea husarilor, ca s-au pus pe data pe baut si nu mult le-a trebuit pana li s-a cam urcat la cap. Cand au trecut si infanteristii raul, au vrut si acestia sa bea, dar husarii, beti deja, nu au vrut sa le dea. Si pe cand se bateau ca prostii pe bautura  cativa infanteristi au inceput sa strige: turcii! turcii! punand husarii pe fuga. Si cum multi dintre ei erau beti, o multime dintre infanteristi chiar au crezut ca sunt atacati de turci. Cei care nu participasera la dezmat, prinsi in vartejul strigaturilor si agitatiei, au luat de buna cele auzite si au dat drumul focului de artilerie, tragand ca prostii unii in altii. Dupa doua zile de lupta, cand au fost atacati de turci, din cei 100.000 de austrieci, inamicul a gasit 10.000 de morti si un targ pustiit. Se zice ca acest episod ar intra in topul gafelor mari din istoria militara mondiala.

Daca mergem mai departe, se pare ca nici micul nu este chiar un produs traditional de vreme ce el apare mentionat prin anul 1902 in Romania, dar este cunoscut in Turcia cam de prin secolul 16 sub forma kebabului lung! Amestecul era facut din carne de oaie si grasime, aromat cu multe condimente, modelat pe tepuse si pus la rumenit pe carbuni incinsi. 

Daca vorbim de telemea, nici aici nu avem motiv de bucurie! Caci nu doar denumirea se trage din turcescul „teleme” care inseamna felie! Ci si branza ca atare! Inainte se facea numai din lapte de oaie, iar la noi era renumita telemeaua de Braila. Na, uite ca nici asta nu ne apartine!

Si-asa ajungem la sarmaua...romaneasca! Mai sa fie! Dar nici asta nu ne apartine! Si tot turcul e de vina! Denumirea se trage din „sarmak”, in turca insemnand rulou!  Iar sarmaua, bat-o vina, a fost raspandita nu numai in Balcani, ci pana in Asia centrala! Evident ca fiecare tara a venit cu ceva nou, fie amestecuri de carne, mirodenii, orez sau seminte, dar de fiecare data umplutura trebuie invelita in frunze crude sau murate si fierte in liniste vreme de cateva ore bune in vase mari de lut. Reteta o gasiti in "Oda sarmalei" publicata pe blog acum cateva zile.

Trebuie dat Cezarului ce ii apartine, motiv pentru care voi insista asupra bucatariei turcesti si va voi spune ca la ei sarmalele sunt de doua feluri: cele umplute cu carne tocata, ceapa taiata marunt si calita usor in grasime, amestecate toate cu seminte de pin, condimente si un strop de ulei, fierte bine la foc mic si servite fierbinti, dupa ce au fost stropite din abundenta cu iaurt sau smantana.

Cel de-al doilea fel are compozitia facuta din orez, stafide si seminte de pin usor prajite, menta tocata marunt, un praf de scortisoara, ienibahar si piper negru. Acestea, dupa fierbere, se servesc la temperatura camerei, ca si gustare!

Si cum turcii sunt marii vinovati, trebuie sa stiti ca orice leguma umpluta se numeste „dolma”, care se traduce prin „ lucruri umplute”. Fie ca vorbim de ardei, rosii, dovlecei, prune, gutui, pepeni mici, sfecla, flori de dovleac sau vinete umplute, tot la masa turceasca facem plecaciune, caci multe bunatati ne-au ramas pe masa din arta lor culinara.

Banalul magiun de prune se trage din cultura asiriana si se pare ca are o varsta destul de inaintata. Pana ce si prunul tot de pe-aceste meleaguri a fost adus, iar noi l-am adoptat cu drag si am cantat bunatatea lui inclusiv in povesti de adormit copiii. Va mai amintiti " Povestea croitorasului cel viteaz"?

Zacusca se pare ca ne-au adus-o slavii, caci denumirea se trage din “zacuska”, care insemna gustare delicioasa. Tocana tartinabila este preparata dintr-un amestec de legume prajite in ulei sau coapte si amestecate impreuna. De regula, din compozitie nu au cum sa lipseasca vinetele si ardeii copti, ceapa calita, rosiile, morcovii si mai noi ciupercile sau fasolea fiarta si batuta. Zacusca este raspandita in majoritatea tarilor balcanice, iar retetele sunt aproximativ aceleasi.

 

 

Si, pana la urma, ce ne facem cu brand-ul de tara? Sa nu va povestesc despre ia romaneasca! Dati roata o uitatura la portul tarilor invecinate! Un lucru-i cert! Ia noastra-i romaneasca! Dar tare se aseamana cu cea sarbeasca  sau ucraineana, de exemplu! De vina o fi globalizarea???? Pai si cu traditia cum mai ramane?


Unul dintre prietenii mei virtuali mi-a atras atentia ca am uitat de mamaliga romaneasca! Cu mare regret trebuie sa va spun ca mamaliga traditional romaneasca se prepara din mei! nu din porumb. Acesta inca nu fusese adus din America, iar graul era prea scump pentru tarani. O data adusa pe pamant european, mamaliga din faina de porumb (malai) a devenit un aliment consumat in foarte multe tari si cunoscut sub denumirea de polenta in italiana si slovena, palenta in croata si sarba, pulenta in bulgareste si in corsicana. Mult timp a fost considerata painea saracului (mai cu seama in Banat! unde si astazi I se spune la fel), inlocuind painea din grau. Trebuie sa recunosc faptul ca eu sunt o mare gurmanda de mamaliga cu branza si smantana si mamaliga cu lapte. Dar nu o refuz nici langa o tochitura sau o varza calita cu rata. Si n-as inlocui-o in acesemea situatii culinare cu nici o paine, oricat de calda si gustoasa ar fi ea!


Iata ce articol am descoperit acum pe blogul lui Dan Alexe si, sincer, nu pot sa nu il postez. Pentru ca el chiar a gasit spiritual culinar romanesc in: mujdei si borsul cu care se acreste ciorba! Taci ca mi-a venit sufletul la loc! Pana la urma, chiar avem si noi ceva! Iata si site-ul cu articolul. Bucurati-va citindu-l!

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/mituri-culinare-romanesti/

 

Traian Basescu: “ O sa punem taxe pe taxe!”

Un proverb evreiesc spune ca “ taxele cresc fara ploaie” si este adevarat.

Romania noastra este tara taxelor si impozitelor, unele mai aberante decat altele.  Sa nu credeti cumva ca acest exercitiu apartine doar perioadei post decembriste! NU! Inca din vremuri stravechi taxele au facut parte din viata poporului nostru. Daca in epoca dacica comatii (oamenii de rand) trebuiau sa plateasca dari catre regi, tarabostes (nobili) si preoti, in epoca romana, provincia dacica platea tributum in bani, vectigalia (impozit pe sare) si taxa pe pasune.

In perioada medievala, iobagii plateau patru biruri: catre boier, pentru domnitor, preot si Imperiul Otoman.  In vremea domnitorului Bogdan cel Orb, moldovenii plateau catre Poarta: 4000 de ducati turcesti, 40 de soimi, 40 de iepe gestante si 2 boieri! Petru Rares a introdus impozitul de capitatie (forfetar) pentru toti barbatii, cu exceptia clerului si aristocratiei. Ca si acum aia nu erau barbati, erau hoti! Pe langa asta, se plateau taxe pe alcool si sare, pe vinarici, oierit si fumarit. Primul buget modern al tarii dateaza din 1850, iar atunci a fost fixata capitatia, dajdia(pentru categoriile speciale) si patenta (pentru negustori si mesteri).

In epoca moderna, taxele si impozitele s-au aliniat standardelor europene si s-au perceput taxe pe activitatile vamale si comerciale, taxa pe venit, taxa pe productie si taxa pe consum.

Astazi sunt atat de multe taxe, incat cred ca este greu sa le retina cineva pe toate. La un moment dat, in perioada guvernului Boc,  romanii plateau 558 de taxe, care ulterior au fost comasate in 263. Un angajat platea singur in jur de 84 de taxe!!! Acum cativa ani Romania se afla pe locul doi in Europa, astazi nu m-ar mira sa fim cap de lista: evident, la “ asa nu” !

Dar Romania exceleaza in taxe aberante, iar eu asta mi-am propus: sa transform un exercitiu enervant intr-o comedie, ramanad la latitudinea fiecaruia dintre voi sa aleaga:  sa planga sau sa rada!

Cea mai urata taxa de catre romani aflata in top este taxa radio &TV, nu de alta, dar nu prea ai nici ce vede, nici ce asculta la radioul si televiziunea publica. Deci o platim cam degeaba!

In localitatile in care exista canalizare, se percepe taxa pe ploaie! Pe care o platim lunar chiar daca este seceta!

Platim taxa pe autostrada (chiar si in conditiile in care este plombata, nemarcata, neiluminata, plina de apa sau gheata,  nedotata cu refugii semnalizate, telefon de urgenta sau statii de benzina etc).

Daca stai la sat si ai animale, platesti taxa de cal! Ce bine ca inca nu platim taxa pe porcii din Parlament! Trebuie sa recunoastem ca inventivitatea romaneasca este nemarginita. Drept urmare, nici un exercitiu de imaginatie nu este inutil in efortul reprezentantilor statului de a aduce cat mai multi bani la buget! Avem taxa pe bicicleta, taxa pe animal de companie, taxa pe transport, taxa pe vapoare (aplicata in orasele traversate de rauri), taxa pe cuvant, taxa pe pasunat, taxa pe tranzit dintr-o localitate in alta, taxa pe deseuri, taxa pe viciu, taxa pe articole de lux. Daca ne bagam si in taxele bisericesti, iata ca mai adaugam: taxa pe nunta, taxa pe botez, taxa pe inmormantare, taxa pe pomana. Dam o fuga pana la administratiile locale si mai punem in cosul darilor: taxa pe timbru, taxa pe eliberare de documente, impozit pe venit, pe profit, pe cladiri, pe terenuri, pe masini, sanatate, somaj, pensie, TVA, accize, dracu sa le ia!

Daca mergi la teatru, la concert, filme sau intreceri sportive, platesti taxa pentru Crucea Rosie!

Si ca lucrurile sa fie cat mai clare, vom adauga alte taxe, grupate pe regiuni.

In Moldova:

La Bacau se percepe taxa pe sant perceputa firmelor de constructii, taxa pe liniste si taxa pe copaci.

In Iasi, daca te insori, te impiedici de taxa pe pom, mai exact trebuie sa faci dovada ca ai sadit un pom! Faimoasa taxa se plateste si pentru masina nou cumparata! Asta ca o dulce razbunare impotriva relatiei afective a barbatului cu masina care o pune in inferioritate pe cea a sotului cu nevasta! Sa sadeasca pomii primariei in locul supravegheat cu atentie de reprezentantul celor de la spatii verzi! Acesta iti face poza, iar primaria te lasa sa te insori! Ma-ntreb, in caz de divort sau accident rutier, te pune sa scoti pomul? Pe langa acestea, Moldova a excelat cu taxa pe bocet!

In Dobrogea:

In Constanta  este perceputa taxa pe liniste si se calculeaza dupa suprafata pe care o are localul. Tot litoralul a incasat si taxa pe paragina.

In Tara Romaneasca:

In Plopeni (judetul Prahova) se plateste taxa pe program de lucru in magazine! Daca muncesti ore suplimentare, platesti o suprataxa! Concluzia: mai bine stai degeaba!

In Arges , daca te insori si vrei sa faci poze in primarie, platesti taxa pe amintire!

In Transilvania:

Sibiul se mandreste cu taxa pe insuratoare: daca te insori inainte de ora 19.00 platesti o taxa mai mica decat cea perceputa dupa ora 19.00. Oare ce program are primarul?

In Banat:

La Timisoara se plateste taxa pe artificii! Primaria ii spune taxa pentru disconfortul cetatenilor! Greu mai faci diferenta intre placere si neplacere.

Si ca sa terminam in note umoristice si ancorate in realitate, o sa scriu o epigrama scrisa de Ana Marinoiu:

“ Spun unii…ca s-ar fi votat

O noua taxa: pe latrat!

Ma-ntreb, si nu indiferent,

Valabila si-n Parlament?”

"Pe lumea asta nimic nu e sigur.Exceptie fac moartea si taxele!" - Benjamin Franklin

“ Istoria ne arata ca atunci cand taxele se apropie de 20% in veniturile populatiei, acest lucru incepe sa arate o lipsa de respect din partea guvernului. Cand ajunge la 25%, se transforma intr-un inceput al faradelegii” – Ronald Regan

Astazi sunt suparata! FOC! Iarasi am primit scrisorica “ de amor”  de la finante! In plic, surprize, surprize – fara Andreea Marin! Am scos doua hartii: o somatie prin care mi se aducea la cunostinta ca datorez statului penatitati la plata TVA-ului de 14 ron. Cea de-a doua era titlul executoriu pentru suma datorata! Evident ca mi-a crescut tensiunea cat turnul Eiffel! INTOTDEAUNA platesc taxele catre stat inainte de termenul scadent! Deci, in mod logic si normal, nu as avea la ce sa mi se perceapa penalitati. Sun contabila. Fata lesina de ras la telefon si-mi zice: dar am hartiile de acum doua luni in care spun ca nu ai datorii catre stat, iar tu ai TVA de recuperate de-atunci incoace. Ma enervez si mai tare! Acum vreo 3 luni solicitasem eliberarea unui CUI pentru comunitatea europeana. Cand au depus actele, nu aveam datorii, cand sa scoata hartia, evident ca m-au gasit cu o datorie la Finantele din Valcea! NU am avut niciodata alta firma decat cea din Timisoara, dar finantele stiu mai bine! J Incercand sa ma calmez, m-a pus dracul si am cautat pe net cine a fost idiotul care a invatat statul sa te jecmaneasca? Apoi am vrut sa vad pana unde merge absurdul? Daca sunteti curiosi, iata ce am gasit! TONA de informatii, dar voi incerca sa le sintetizez. JUR ca merita citit materialul!

In Egiptul antic exista taxa pe uleiul de gatit. Cetatenii erau obligati sa cumpere uleiul de gatit de la reprezentantii faraonului. Refolosirea uleiului era strict interzisa.  

In Grecia antica se percepea taxa de raboi care se numea eisphora si se inceta colectarea ei pe timp de pace. Grecii au fost singurii care au primit taxele inapoi din prada de razboi capturata. In schimb, strainii care traiau pe pamant grecesc plateau o taxa lunara, metoikion, in valoare de o drahma pentru un barbat si jumatate de drahma de femeie. Taxa a fost implementata ulterior de Canada si abrogata dupa 1900.

In Imperiul roman, lui Nero i se datoreaza taxa pe urina (vectigal urinae)! Urina se colecta de catre fiecare in cani si era ulterior varsata in recipiente speciale, fiind ulterior vanduta pielarilor care o foloseau pentru curatarea togilor de lana. Taxa a fost apoi eliminata, dar reintrodusa de imparatul Vespasian. Se zice ca Imparatul roman Vespasian care a domnit in perioada 69-79 d.Chr a dat ordin sa fie ridicate  WC-uri  publice in Roma. Cand fiul lui, Titus, s-a revoltat de implementarea acestei taxe, Vespasiani-a intins o moneda de aur spunand: “pecunia non olet” , sintagma care a  rezistat pana in vremea noastra: “banii nu au miros”. Trebuie mentionat faptul ca taxele romane presupuneau taxele vamale (portoria), taxa “ per capita”  si taxele pe activitati comerciale. Meritul acestei decizii a fost aceea ca latrina publica a devenit simbolul civilizatiei urbane, cunoscuta sub numele “vespasiana”. In timpul lui Iulius Cezar au fost introduse taxele pe pamant, transformate ulteior pe rodnicia pamantului (ca astazi la noi!). Ele puteau fi achitate in bani sau in produse (tithe). Tot lui I se datoreaza taxa din vanzare cuprinsa intre 1 si 4%, taxa pe mostenire cuprinsa intre 5 si 10%. Tot Romei antice I se datoreaza si taxa dezrobirii. Sclavul era obligat sa achite taxa pentru a deveni om liber. Si cum sclavilor le era imposibil sa o plateasca, putinele exemple care s-au pastrat in istorie arata ca taxa dezrobirii a fost platita de catre nobili generosi.

Primul impozit minim se pare ca ar fi fost introdus de turci. Acesta era denumit “haraci”, fiind de fapt un impozit de capitatie, si reprezenta o suma fixa, platibila in conditii speciale.

Cand statele au fost organizate in regate, populatia saraca era dublu impozitata: o data platea taxe catre proprietarul pamantului pe care munceau, iar a doua oara catre regele aflat pe tron. Taxele se plateau in munca, produse sau bani, in functie de starea sociala si avere. In Anglia saracii plateau taxe modice, in vreme ce , pe scara sociala, taxele cresteau. Este ceea ce Ponta astazi numeste taxare progresiva. Iata de unde s-a inspirat! Si, daca tot am ajuns aici, trebuie spus ca in vremea domniei lui Charles I a avut loc prima disputa cu privire la cine trebuie sa colecteze taxele! Tensiunile au degenerat in asemenea hal incat regele a fost decapitat! In preajma anilor 1100, in perioada domniei lui Henric I, multi tineri refuzau sa se inroleze de frica razboilui din care se intorceau foarte putini dintre cei care plecau. Ca sa ii oblige sa se inroleze, autoritatile au inventat si implementat taxa pe frica, un fel de scutire de la inrolare. Taxa s-a numit “ de frica” special sa ii denigreze pe cei care se sustrageau armatei. Cu toate astea, desi dezonoranta, taxa a fost mentinuta timp de 300 de ani. Pana sa fie scoasa, aceasta a fost chiar majorata pana la 300% de catre  regele Ioan cel Fara de Tara, tocmai datorita numarului mare de tineri care refuzau sa lupte.  In secolul 14, in Anglia a fost instituita taxa pe viata, potrivit careia, orice fiinta aflata in viata trebuia sa plateasca o taxa fixa. taxa trebuia platita imediat ce copilul s-a nascut si trebuia platita pana la decesul lui. Absurditatea consta tocmai in precizarea facuta in lege prin care se mentiona textual ca persoanele decedate nu mai datoreaza impozit pe viata! Ar fi fost cam greu sa il plateasca, nu? O alta anomalie a avut loc in perioada lui Oliver Cromwell cand s-a introdus taxarea regresiva. Asta presupunea faptul ca saracii aveau obligatia sa plateasca mai multi bani decat cei instariti! Acest fapt a condus la revoltele din 1647.  Taxa a fost cunoscuta drept taxa pentru contrazicerea conducatorilor si a fost perceputa cu predilectie regalistilor, dupa ce il executase pe  Charles I.Tot pe la 1660, Anglia incasa taxa pe hornuri. Evident ca cei saraci au incercat sa camufleze hornurile , fortandu-I pe preceptori sa rascoleasca toata casa in cautarea lor. Efortul de a ascunde hornurile a culminat cu incendiul din 1684 generat de un brutar care incerca in disperare sa ascunda un horn. In secolul 17, mai exact in in 1696, in perioada domniei lui William al III-lea, a fost introdusa taxa pe geam, considerat simbolul oamenilor instariti. Cei care aveau case mari, aveau si ferestre multe, prin urmare plateau taxele la numar de ferestre. Cei saraci si-au zidit ferestrele, in vreme ce aceia care au avut bani au platit taxa pe fereastra. Ceea ce este surprinzator este faptul ca a avut o viata indelungata, aceasta fiind desfiintata abia in anul 1851. Prin 1800 a fost introdusa taxa pe venit, special ca sa subventioneze razboiul impotriva armatei franceze condusa de Napoleon, Acest model de taxa (pe venit) a fost preluat de toate statele lumii si sunt sigura ca stiti ca este folosit si astazi! Tot in Anglia , in perioada 1784 – 1811, barbatilor instariti li s-a perceput taxa pe palarie. Ea a fost introdusa de prim ministrul Pitt cel Tanar care i-a fortat pe comercianti sa vanda cu licenta si sa plateasca taxe dupa costul palariei vandute. Fiecare palarie avea lipit pe captuseala un timbru de impozit. La inceput, atat comerciantii, cat si purtatorii au incercat sa se sustraga platii, invocand motivul ca palaria nu era tocmai o palarie! Acest fapt a determinat guvernul sa dea o definitie a palariei astfel incat nimeni sa nu o mai poata metamorfoza! Asta se intampla in 1804, iar sustragerea de la plata a devenit imposibila de vreme ce fiecare primea la plata impozitului un ecuson ce trebuia purtat pe palarie! In 1535, in timpul domniei lui Henric al VIII-lea,  a fost introdusa taxa pe barba. Insusi regele purta barba, motiv pentru care taxa pe barba se platea in functie de pozitia sociala. Ulteior, regina Elisabeta I a aplicat taxa oricarei barbi, indiferent de scara!

De-aici s-a inspirat Petru cel Mare, tarul Rusiei, care a decretat in 1698 ca toti barbatii sa isi tunda barbile. masura se dorea una buna de vreme ce intentia tarului  era modernizarea societatii si ca marii boieri sa se prezinte in public conform canoanelor occidentale. Si cum clerul s-a razvratit, Petru a decis sa puna impozit pe barba, stabilit prin Ucazul din 1689. Cel care dorea sa isi afiseze pilozitatea faciala avea obligatia sa plateasca 100 de ruble si sa poarte in buzunar moneda de cupru sau argint, in functie de rang si avere, pe care scria “ Aceasta barba a fost taxata” pe o fata, in vreme ce pe cealalta scria “ barba este un accesoiu depasit”! Sac! Si cum dai dintr-una in alta, ne mutam de la barbi la urechi.Tot el a introdus taxele pe consumul de apa, stupii cu miere sau pe suflete.

Cred ca de aici s-au inspirat tibetanii care au introdus in 1920 taxa pe ureche. Fiecare persoana avea obligatia sa plateasca doi liangi de argint si primea in schimb doi cercei. Daca nu aveai cercei in urechi, ramaneai fara urechi!

India coloniala a iesit si ea la rampa cu taxa pe sare, astfel sarea devenind cea mai taxata marfa. taxa a rezistat pana in 1930 cand Mahatma Gandhi a condus marsul sarii pe drumul spre Dandi, un protest impotriva taxelor britanice.

Daca ne mutam putin mai la dreapta ajungem in Franta. Trebuie spus ca a fost necesara o Revolutie Franceza ca sa puna capat unei nedeptati evidente in plata taxelor unde cei saraci plateau taxe mari, in vreme ce aceia care erau bogati nu plateau nici un fel de taxe. parca suna cunoscut, nu? Doar Franta ne inspira si astazi! Nu atat pe noi, cei modesti, cat pe cei aflati in sferele puterii. daca nu plateai taxe, nu aveai acces la justitie, caci una dintre taxe era cea de judecata!

Daca traversam oceanul, in coloniile americane se plateau taxe pe importul de melasa, pe vin, zahar, taxa pe pachetele de carti de joc  si cate altele. Si cum coroana cerea mai mult, orice ajunsese sa fie impozitat!  Colonostilor britanici le revine sintagma “ No taxation without representation” (nu taxare fara reprezentare). Se pare ca la baza Revolutiei Americane tot taxa a fost cauza.

Daca este sa venim mai aproape de timpurile noastre, atunci ar trebui sa facem referire la taxa pe umbra pusa in aplicare de catre municipalitatea din Venetia in 1993. Astfel, toti cei care detineau umbrele, copertine sau umbrare au trebuit sa plateasca taxa pe umbra!

Evident ca nu a fost cea mai ciudata taxa! Iata alta si mai tare! Noua Zeelanda a initiat in anul 2003 taxa pe flatulenta la vaci, mai romaneste spus, taxa pe basina vacii, deoarece, sustineau autorii, flatulenta vacilor polueaza in proportie de 50% mediul si au efect de sera. Norocul lor ca legea nu a fost aprobata. Altfel…efectul de sera ar fi cunoscut un precedent periculos, generat tocmai de flatulentele celor care se prapadeau de ras!

Cea mai apasatoare taxa de consum este aceea pe valoarea adaugata (TVA), impusa intregii populatii a unei tari,  care a fost propusa de catre germanul Wilhelm von Siemens in 1918 (macar acum stim pe cine sa injuram!). Cand a fost implementata in Franta, aceasta a generat jumatate din veniturile statului!

In zilele urmatoare voi scrie si despre taxele romanesti. Ohoooooooo, avem ce!