M-am trezit azi de dimineata decisa sa scriu despre Ion Luca Caragiale, dramaturgul si directorul de teatru, nuvelistul si scriitorul, comentatorul politic si ziaristul care se numara printre cele mai importante figuri din literatura romana. Scriitorul s-a nascut la 1 februarie 1852, in satul Haimanale din judetul Prahova, fiind fiul lui Luca Caragiali, avocat de profesie si secretar al Manastirii Margineni, si al Ecaterinei Karaboa, urmasa a unei familii de negustori greci din Brasov. Tatal si fratii lui erau iubitori de teatru si si-au dorit sa infiinteze un teatru romanesc pe scena caruia sa se joace piese romanesti. Destinul avea sa le implineasca dorinta. Asemeni tuturor scriitorilor, a avut o viata bogata, plina de satisfactii, dezamagiri, neimpliniri. A fost apreciat ca scriitor de catre Mihai Eminescu, George Cosbuc, Vasile Alecsandri, Emil Garleanu, Alexandru Vlahuta, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Slavici, Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, Cincinat Pavelescu, I. Al. Bratescu-Voinesti, Iacob Negruzzi, dar si blamat de unii dintre colegii sai de breasla.
Este deja de notorietate procesul intentat de scriitor lui Constantin Al. Ionescu (Caion), un ziarist care a afirmat ca „Napasta" a fost plagiata dupa un autor maghiar. Se pare ca este meteahna veche de vreme ce asta se intampla si cu scriitorii de succes din zilele noastre. In viata lui Caragiale a fost inghesuiala mare de femei pe care le-a iubit in mod diferit, dar dedicat. Prima a fost mama lui, Ecaterina, urmata de sora scriitorului, Lenci, care avea sa moara de tanara de cancer.
La fel de mult a iubit-o pe Cella Delavrancea, copilul minune al prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea. Si-a iubit matusa, pe Ecaterina Momolo, zisa Momuloaia, care avea sa ii lase ca mostenire mosia de la Vlasca. Ecaterina Momolo Cardini era nepoata negustorului brasovean Mihail Alexovici si verisoara cu mama scriitorului, care a locuit o perioada la Schei. Sotul ei, Girolamo Cardini, zis Momolo, era un italian care detinea mari averi, printre care era si proprietarul terenului de la Universitate. Aici a construit primul teatru din Bucuresti. Pe Calea Victoriei detinea o cofetarie si un restaurant unde servea curcanul umplut, racituri, baclavalele si inghetate. Momuloaie si-a bagat nasul in afacerile barbatului ei si tot ei i-a venit ideea sa deschida un club la Berlin pentru aparatorii linistei publice si pentru cei care aveau bani de cheltuit. Toata viata ei a fost femeie strangatoare si cam inchisa la punga, astfel incat, la moartea ei, averea era estimata la 3 milioane de galbeni, bijuterii, obligatiuni pentru care rudele au inceput un adevarat razboi. Din averea acesteia, Caragiale s-a ales cu o sesime si s-a trezit bogat. A iubit-o pe Veronica Micle, cu care se zice ca ar fi avut chiar o idila prin 1882 si pe care Eminescu a trebuit sa o ierte. A urmat Leopoldina Reinecke, dar nici aceasta relatie nu avea sa dureze, caci nenea Iancu s-a indragostit de frumoasa Maria Constantinescu cu care l-a avut pe Mateiu Caragiale. Desi cei doi nu au fost casatoriti niciodata, Caragiale a recunoscut copilul, dupa care a parasit-o pe mama pentru ca se mutase intr-un alt amor cu tanara Alexandrina Burelly cu care de altfel s-a si casatorit. Cand Caragiale a cunoscut-o pe Didina Burelly, aceasta era una dintre frumusetile capitalei si avea 24 de ani, iar el 36. Aceasta era o tanara frumoasa, zvelt, bruneta, cu "ochii cei mai frumosi".
Didina l-a crescut pe Matei ca pe fiul ei, iar in primul lor an de casnicie au avut primul lor copil, o fata pe care au numit-o Ioana, in anul urmator s-a nascut Agatha, dar ambele fete au murit in 1891. In 1893 s-a nascut Luca Ion (Luchi), devenit scriitor, iar in 1894 avea sa se nasca Ecaterina (Tuski). Cincinat Pavelescu scria in "Amintiri Literare" despre scriitor: “Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război. Azi cărțile lui sunt în toate mâinile și reputația marelui umorist, dramaturg și neîndurat tălmăcilor al numeroaselor noastre imperfecții fizice și sociale, a intrat de mult în conștiința publică. Dar dacă cititorii răspândiți în toate colțurile României mari pot să-i admire perfecția matematică a stilului, verva scânteietoare și finețea observației de o ironie uneori amară, sunt foarte puțini aceia care l-au cunoscut personal și au putut să-i prețuiască mobilitatea fizionomiei, dominată de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, și acel zâmbet neuitat ce-i îndulcea uneori amărăciunea sarcastică a gândirii. Încă de la debuturile sale, Caragiale, scriitorul, a fost depășit de imensitatea personalității sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde, că și-a trăit viața mai mult decât și-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversațiile lui zilnice și în discuțiile cu prietenii, unde își cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocințe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuțiile animate de la Convorbirile literare. Eu am fost dintre privilegiații care au trăit în stricta lui intimitate. Când l-am cunoscut, eram student la Drept. Venea deseori la dejunurile profesorului Const. Dissescu, care-i era prieten și avocat. La aceste dejunuri luau parte fundatorul Ateneului român, C. Exarcu, Costică Arion, Take Ionescu și alții. Joia trebuia să citesc totdeauna două-trei poezii sau epigrame inedite, Caragiale făcea critica justă și uneori chiar cu indulgență. Ceea ce i-a atras atenția asupra mea n-au fost atât primele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cât un concurs de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale în numărul de duminică al ziarului Epoca, a cărui parte literară o conducea. Caragiale propunea să se facă un sonet endecasilab pe niște rime imposibile.
Apărând Epoca joi seara la 6, eu am trimis la redacție, la ora 11, 30 de sonete pe rimele propuse. Maestrul a luat entuziasmat și mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune din toate pe care le-a primit peste câteva zile și de-atunci a început să mă aprecieze foarte mult și să mă trateze cu familiaritate. I-am adus într-o seară o poemă epică. Era o luptă într-un circ și moartea în fața împăratului a unui gladiator roman. A citit-o, i-a plăcut și mi-a luat-o s-o publice. Peste două zile îl întâlnesc neras, tras la față și-mi spune: Fi-ți-ar poema a dracului că sunt bolnav din cauza ei. Mi s-a părut că versul de 12 silabe în care ai scris-o era prea lăbărțat și de două nopți mă lupt, după ce am uzat 2 testele de hârtie, să scot din fiecare vers o silabă, lăsând rimele intacte. Cât ai lucrat tu la poezia asta? 2, 3, 4, 5 ore, să zicem 6. Dar eu lucrez de 48 de ceasuri fără să mă mișc de la birou. Înțelegi? Și cum m-am chinuit la ea mai mult decât tine, nu te pot lăsa s-o iscălești singur. Versurile au și apărut în Epoca literară, semnate de Cincinat și Ion Caragiale.
Mai târziu am întâlnit pe maestrul Ion L. Caragiale în amurgul luminos al unei zile de toamnă, pe o bancă din grădina Cișmigiu. Citea cartea a XVII-a din Aventurile lui Télémac de Fénélon. Când mă vede, își scoate ochelarii să-i șteargă, mă cheamă și mă întreabă: Ai citit pe Télémac? Da, în școală: Calypso ne pouvait se consoler du départ d Ulysse, dans sa douleur... . Mă, fraza asta o știe pe de rost orice găgăuță. Dar chiar dacă l-ai citit în liceu, nu l-ai înțeles. Să citești pe Télémac după ce vei împlini 40 de ani. Eu abia acum îl pricep. Mai am de citit numai cartea ultimă și-mi pare rău că se sfârșește. Ce roman minunat și ce stil! Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea știu să scrie. Câtă precizie, ce eleganță și cât natural în fiecare rând! Aș vrea să traduc aventurile astea ale lui Télémac! Dar e greu, mi-ar trebui o muncă titanică. Scrisul, mă băieți, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. În orice frază trebuie să găsești numai cuvântul care trebuie. Și cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, ești un caraghios. Se sculase de pe bancă, își pusese cartea în buzunar și cu un gest obișnuit își îndesa pe ceafă pălăria maron cu boruri moi și mici, dezgolindu-și fruntea largă și brăzdată de cute. Și începu o diatribă în contra unor anume scriitori prea fecunzi: Ăștia sunt, după mine, inconștienți.
Când mă gândesc că peste 100-200 de ani lumea cultă și înțelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la gândul că voi fi pus un cuvânt impropriu sau o întorsătură de frază neîngăduită. Când public cea mai mică nuvelă sau schiță ușoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor? Când tipăresc un articol, stau toată noaptea pe capul lor și le cer douăzeci de corecturi. Numai cu prețul ăsta se poate râvni la titlul de stilist! Seara m-am dus să-l văd la berăria lui. Sosește Coșbuc, Gorun, pianistul Dimitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea și alții. Se fac grupuri-grupuri și discuția se animează. Caragiale era într-o vervă drăcească. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe și susținea, azi pro și mâine contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare și o demonstrație uluitoare. Pe atunci se începuse în Adevărul literar faimoasa polemică asupra artei pentru artă și asupra artei cu tendință. Campionul artei cu tendință era strălucitul și spiritualul ziarist și pamfletar Tony Bacalbașa. Vlahuță susținea teza contrarie, a artei pentru artă, având în contra-i și autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea, restauratorul gării din Ploiești. În seri neuitate, marele Caragiale a fost o fântână luminoasă, care nu se mai sfârșea, de argumente irefutabile, de poezie întraripată, de logică strânsă și de inspirație sclipitoare.
Supremul lui argument, care a înfrânt ripostele adversarilor, a fost simplu: nu mă interesează în artă decât talentul. Spre marea satisfacție a lui Ion Caragiale, am rimat, într-o seară, miezul discuției cu învingătorul său argument:
Te miri cum este cu putință
Să vezi pe critici că se ceartă:
Când pentru arta cu tendință.
Când pentru arta pentru arta!
Și-n vrajba lor înflăcărată
Să nu-i auzi nici un moment,
Vorbind de arta-adevărată,
Adică arta... cu talent!
Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuția cu o doamnă foarte simpatică din tabăra lui Tony Bacalbașa, iam făcut să se reconcilieze lângă un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse câteva versuri cu tendință.
Doamnă, mi-e cu neputință
Să scriu versuri cu tendință,Te miri cum este cu putință
Să vezi pe critici că se ceartă:
Când pentru arta cu tendință.
Când pentru arta pentru arta!
Și-n vrajba lor înflăcărată
Să nu-i auzi nici un moment,
Vorbind de arta-adevărată,
Adică arta... cu talent!
Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuția cu o doamnă foarte simpatică din tabăra lui Tony Bacalbașa, iam făcut să se reconcilieze lângă un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse câteva versuri cu tendință.
Doamnă, mi-e cu neputință
Dar cum mă silești să-ți fac,
Voi învinge-anevoința,
Însă numai cu tendința
Să vă plac!
Ca să-l mai necăjesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevărat cult, i-am făcut în altă seară această epigramă la care a binevoit să colaboreze și el, modificând un vers. Un literat de la Constanța a susținut într-un foileton din Adevărul că această epigramă e întreagă a lui Caragiale. Dacă ar fi fost așa, n-aș fi publicat-o în volumul meu și în Flacăra, pe când Caragiale era în viață. De altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale această autoironie așa de exagerată.Iată epigrama în chestie:
Iancu Luca Caragiale...
Îți dă berea cu măsură...
Face și literatură...
Însă nu face... parale!
Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea ușurinței mele de a lega ideile în formă spontană și logică și de a le prezenta în unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.
Și fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar când nu vrea să-mi vie somnul,
Atuncea cumpăr Universul
Fiindcă într-însul scrie domnul Caragiale!
Altădată, maestrul Caragiale mi-a făcut o farsă nostimă. Îi aduc o poezie de 3 strofe pentru Epoca literară. A doua zi mă cheamă și-mi cere consimțământul să schimbe în versurile mele numai un singur cuvânt, sub pretext că vorba schimbată o să le dea o ironie superioară în genul ideilor lui Heine. Bineînțeles c-am consimțit. Subiectul poeziei era setea pe care o simțeam în dezordinea iubirilor facile și a sărutărilor venale, de imaculata puritate a celor culese pe buzele feciorești al unei soții adorate. Vă mărturisesc că eram în vorbă să mă logodesc cu fata unui consilier de la Casație.
Strofa ultimă suna așa: era vorba de sărutări:
Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce odată o să vii...
Necunoscuta mea soției.
Schimbând un singur cuvânt, maestrul Caragiale dase o turnură neașteptată strofei și poeziei mele prea candide:
Ascultați-o vă rog:
Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce c-o zestre o să vii
Necunoscuta mea soției.
Bineînțeles, după aceste versuri interesante, logodna nu s-a mai făcut.”
Didina era admirata de toata intelectualitatea bucuresteana Belle Epoque si a construit alaturi de Caragiale o familie fericita. Ea a fost aceea care a avut privilegiul de a privi in sufletul scriitorului si de a vedea ceea ce nimeni nu banuia. Intreabata de jurnalisti daca sotul ei era o fire foarte vesela, doamna Caragiale a raspuns cu o sinceritate debordanta: "– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multa durere sub glumele lui." Fiica lor, Ecaterina Logadi, scria in “Din amintirile mele despre tata’’ despre parintii ei: ,,Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă.” si continua despre tatal ei: „Avea o mare curiozitate pentru oameni, şi de la ei îşi găsea sursa de inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu intenţia de a le utiliza cândva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în povestirile lui orale. Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii, înveţi multe de la ei”. Îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea.” Tot fiica sa rememoreaza unele aspecte din viata lor de familie pe care le reda cu o caldura uimitoare: „Câteodată, în serile de vară, tata se retrăgea cu Luchi pe balconul apartamentului nostru de unde se vedea piaţa înflorită. Auzeam crâmpeie din discuţiile lor despre cer şi stele, despre timp şi nesfârşit, viaţă şi înţelepciune, literatură şi artă. Tata îl preţuia pe Luchi pentru inteligenţa, erudiţia şi simţul lui critic desăvârşit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburată niciodată nici de cea mai mică neînţelegere." sau povesteste despre partea ludica a personalitatii lui extraordinare: „Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbând accentul şi gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în povestiri, de fiecare dată în împrejurări diferite." Caragiale a murit la Berlin la 60 de ani. Suferea de insuficienta cardiaca. Didina l-a gasit intr-o dimineata cand trecuse de ora 11.00 si nu iesise inca din camera lui. Desi initial a fost inmormantat acolo, s-a decis ulterior ca trupul lui neinsufletit sa fie adus acasa, in tara. Ultimul lui drum parca a vrut sa ii razbune literatura de vreme ce peripetiile s-au tinut in lant. Iata cum povesteste un ziarist de la publicatia "Universul" al anilor 1912 momentul: "Ramasitele pamantesti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri, pe neasteptate, intr-un vagon special, in gara de Nord. Nimeni n-a venit intru intampinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anuntat. La orele 11 jumatate, seful Garii de Nord a fost intrigat de un vagon de marfa, sigilat, pe care se afla numele orasului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract si nici nu putea cineva sa-si inchipuie ca e un vagon mortuar, deorece nu avea nici o cruce pe el, cum se obisnuieste. Seful trenului, intrebat ce e cu vagonul, a spus ca l-a luat de la Predeal si ca nu stie nimic mai mult. Telefonandu-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a raspuns de la Predeal ca vagonul contine corpul lui Caragiale si ca fractul s-a pierdut. Cercetandu-se, s-a aflat ca vagonul rataceste de doua saptamani pe liniile germane si austriece. S-a anuntat rudele lui Caragiale si a sosit la gara domnul Zlatro, o ruda apropiata". Chiar si dincolo de moarte, Caragiale si-a spus cuvantul! Iar noi nu mai contenim nici azi sa il iubim.
Bibliografie:
Cincinat Pavelescu - "Amintiri Literare";
România Literară, 1999,,Scrisori de dragoste’’ de Z. Ornea;
Ion Luca Caragiale – Biografie
TOTPAL’S DAILY NEWS - Lucreţiu Tudoroiu – “Caragiale şi ultima lui iubire”;
jurnalul.ro - Doamnele domnului Caragiale - Rodica Mandache;
adevarul.ro - Ion Cristoiu ,,Un bărbat care se pricepe la femei: Caragiale.’’
