Romania anilor 1934 vazuta din perspectiva reporterului de la National Geographic

NU MA POT ABTINE! Astazi am primit pe mail de la o buna prietena un articol publicat in editia in limba romana a pulicatiei WALL-STREET de catre Alex Goaga, intitulat: "Romania anului 1934: o calatorie cu National Geographic printre "Oameni plini de culori si temple ascunse". Este un articol superb care ne aminteste despre zilele de glorie ale unei Romanii apuse din punct de vedere al prestantei sale economice, politice, sociale si culturale. Nu pentru ca nu am mai avea cu ce sa ne mandrim, ci pentru faptul ca nu mai stim sa identificam acele valori reale care sa ne dea incredere, ca natie, sa mergem mai departe. Mi se pare ca acest articol trebuie promovat, special ca noi toti sa nu uitam ca verticalitatea nu este un dat, ci este un efort absolut necesar care se dobandeste prin efort constant, prin onestitate. Multumesc, Elvira.
Reproduc mai jos articolul:

Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua numere “Romaniei vrajite”, o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce “aduce un pic si cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii “de colectie” ce infioara.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

O Romanie cu Basarabia lipita de “patria muma”, o Romanie pitoreasca plina de folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu (si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre oameni, cladiri si obiceiuri.

In 1934, o echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este considerata in mod clar “de epoca”, in orasul Sibiu. Era dimineata, praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau vitele la pascut. Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in prezent.

Chiar si cu ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu pareau prea incantati de prezenta straina. A doua zi insa, cu ajutorul unei duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi “omeniti” de romani cu cateva felii de paine si miere, “mana cereasca” pentru ei.

Asa incepe articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934.Un inceput care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.

Echipa National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.

Autorii articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul secolelor – romanii, hunii, tatarii, turcii – toti si-au lasat marca asupra poporului.

Bucurestiul acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii articolului. “Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit «Micul Paris» din Balcani”. Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.

„Strazile orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional. Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de dialoguri politice si barfe”, noteaza National Geographic 1934.

La fel ca schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu – caleasca regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale trecatorilor.

“Iarna ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat”. 
In acele vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in 1955 – n.r.) si era asteptat “cu casa inchisa” si la Bucuresti. Per total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. “Am ascultat un dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in fiecare an”, noteaza National Geographic. Pe malul Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii, ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi gasite si cumparate inauntru. In jurul Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde taranii purtau in mod curent haine populare. “Taranii romani sunt intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor”, noteaza National Geographic, editia SUA din 1934.

“In Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar, hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente”.

Din punct de vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea tarilor din regiunea “partea de Est”.

Marii proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.
Taberele de tigani
In acele vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. “De departe, tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. La aproape orice colt de strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara pentru cativa lei”

“Iarna mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani”. Unele lucruri, se pare, nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.

Constanta, cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in hainele unora dintre muncitorii de acolo. “Romania este una dintre tarile cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila”, nota National Geographic. Din pacate, in 1934. Principalele piete de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din Constanta se livrau si cantitai mari de grane.

Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, Balcic facea parte, de asemenea, din Romania. Acolo Regina Maria “a construit un superb palat de vara ale carei gradini sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la culorile in schimbare ale apei”.

La Valcov, autorii National Geographic au fost incantati sa descopere “un pamant mai rusesc decat in Rusia”.

“Valcov este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui. Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. Pe sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros. La New York, pretul pentru micile oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918”, subliniaza autorii articolului.

Transilvania interbelica

“Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi – romana, germana si ungureste”.

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa “Biserica Neagra” plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, “adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului”.

“Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele «sarmale» cu «mamaliga». Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania”.

Mergand cu masina prin Transilvania, autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est.”Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza”.

In calatoria lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun “de patru-cinci case” unde se sarbatorea o nunta.

“Erau atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si Marea Depresiune (terminata in 1933 – n.r.) pare sa fie la milioane de mile distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care le-am vazut in Romania”.

Autorii remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca “intreaga lume” cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi mari peste tot in lume. “Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat ca cel al nativilor indieni din America”.

Moldova si minunile sale (inca) ascunse Europei

Segmentul din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se potriveste foarte bine si in 2012. O serie de intrebari retorice ar trebui, probabil, sa dea de gandi Ministerului Turismului.

“Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate “remarcabile si aproape de incredibil”. Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era “linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil “oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga “Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

“Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

Orhan Pamuk - un scriitor cameleonic si controversat

Trebuie sa recunosc faptul ca acum vreo 4-5 ani ma chinuiam de zor sa citesc “Ma numesc Rosu”. Mai trecusem printr-o experienta similara pe la 18-19 ani cu “Ulysse”, romanul lui James Joyce. Stiu ca multi se vor scandaliza, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nici una dintre carti nu m-a captivat, prin urmare nu le-am mai recitit niciodata. Acum cateva zile rugam prietenii sa-mi recomande niste carti de lecturat intr-o perioada prea calma pentru firea mea destul de activa. Mi-au fost recomandate doua romane, ambele scrise de catre Orhan Pamuk. Reintalnirea cu autorul turc a fost una sceptica. “Ma numesc Rosu” pe mine nu m-a convins, o terminasem de citit dupa trei sau patru incercari de a duce lectura pana la capat. Am o incapatanare determinata de a nu lasa cartile necitite si filmele nevazute pana la final. Cred ca am facut-o mai mult din consideratie pentru scriitorul care fusese renegat de statul caruia ii apartinea, pentru ca a avut curajul sa-l someze sa isi asume genocidul impotriva populatiei armene ("Thirty thousand Kurds have been killed here, and a million Armenians. And almost nobody dares to mention that. So I do.") si mai putin din convingere literara. In urma publicarii interviului sau in revista suedeza, acesta a fost obligat sa paraseasca Turcia, dar a revenit hotarat sa se apere: ”ceea ce s-a întîmplat cu armenii în 1915 în Turcia a fost un genocid ascuns de către statul turc. E un subiect tabu. Dar trebuie să fim în stare să vorbim despre trecut.” Turcia a introdus atunci un nou articol in Codul penal, potrivit caruia ”O persoană care, de origine turcă fiind, insultă statul turc va fi pedepsită cu închisoare între șase luni și trei ani.” si a fost pus sub acuzare retroactiv. Opt dintre cei mai renumiți scriitori ai lumii au susținut libertatea de exprimare a lui Pamuk, iar acestia erau Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Jose Saramago, John Updike, Carlos Fuentes, Gunther Grass si Juan Goytisolo. Justitia turca a trebuit sa cedeze presiunilor, iar Turcia nu este primita nici astazi in UE datorita manierei in care a gestionat acest incident. Europenii nu au considerat democratica atitudinea adoptata de statul turc fata de o realitate istorica negata si neacceptata in mod oficial. Romanul "Ma numesc Rosu" povesteste despre universul pictorilor in miniatura, o lume acum disparuta, in care maestrii si ucenicii isi disputa orgoliile si-si afirma talentul, este o poveste despre arta si stil, despre dragoste si ura, despre talent si exercitiu repetat. Pamuk descrie foarte detaliat arta picturii in miniatura: ”În cele din urmă meșteșugurile noastre vor pieri, iar culorile vor pieri. Nimeni nu va mai fi interesat de cărțile, de miniaturile noastre. (…) șoareci lacomi, fără de rușine, se vor înfrupta din paginile lor, vor fi roase și nimicite de furnici, de cari, de o mie și unu de gîndaci. Volumele vor fi desfăcute în bucăți, paginile vor fi rupte (…) prinți aflați la vîrsta copilăriei vor vătăma picturile cu condeiele lor de jucărie, le vor scobi oamenilor ochii, își vor lăsa mucii pe pagini, vor măzgăli chenarele cu negru. (…) iar în locurile în care se vor lipi, vor înflori pete de mucegai și murdărie ca niște buboaie” , ”toate, absolut toate vor fi nimicite!”. Informatiile sunt atat de detaliate si exacte incat este greu sa nu crezi ca citesti un tratat de specialitate. Doar cate o afirmatie neasteptata a unui personaj te mai trezeste putin la actiunea  romanului:”dacă mi-ar fi pictat cineva țipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înțeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, și că eram cu desăvîrșire singur.” Pentru ca, la un moment dat, fara sa vrei, dupa ce ai citit deja vreo 250 de pagini, lungile discuții despre stil incep sa te captiveze, sa te simti atras de detaliile numeroase despre legendele si basmele traditionale turcesti pictate de miniaturisti pana cand isi pierdeau vederea sau isi provocau singuri orbirea. ”Maestrul Osman îmi altoia asemenea palme pentru că nu desenam în deplină armonie ramurile vreunui copac, încît, în vreme ce vărsam lacrimi de durere, în fața ochilor mei prindea viață o întreagă pădure”. Daca mi-a placut sau nu? Sincer, nu stiu! Au fost pagini intregi care m-au fascinat, dar mult prea putine in comparatie cu dimensiunea romanului. Cred ca am fost bucuroasa cand l-am terminat, usurata ca reusisem sa duc acel exercitiu la final, ca mai invatasem cate ceva despre arta orientala, despre cultura turca si cam atat. Nu m-am mai apropiat niciodata de vreunul dintre romanele lui pana acum. Percepeam acest exercitiu imaginar ca pe o pedeapsa pe care mi-o aplicam singura intr-un mod nemeritat. Dar zilele acestea m-am convins ca m-am inselat. Mi-am dat seama ca Orhan Pamuk nu este doar cel mai cunoscut scriitor turc, dar este si cel mai controversat, pentru ca ambele romane pe care le-am citit in aceasta perioada mi-au placut foarte mult. Unul dintre ele este “Fortareata alba”, o poveste in care evolueaza doua personaje puse in oglinda, in plina criza a Imperiului Otoman. Sunt prezentate doua orase cu o istorie captivanta, Venetia si Istanbulul, care pun doua lumi în dialog, Occidentul si Orientul, prin intermediul a  doua personaje bizare: un erudit venetian, capturat de pirati si vandut unui turc ciudat, cunoscut sub numele de Hogea (Invatatorul). Destinul lor se intersecteaza si naste un bun prilej de negociere a doua lumi total diferite, intr-un joc al regasirii propriei lor identitati. Acest roman a fost premiat cu Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006. Cel de-al doilea roman este “Muzeul inocentei”, un roman de dragoste de o sensibilitate greu de descris in cuvinte. Exista anumite note comune intre cele doua romane, ambele fiind naratiuni care se dezvolta in jurul unor obsesii, scrise intr-o maniera delicata, care pun in oglinda doua civilizatii, Orientul si Occidentul, si influentele pe care acestea le exercita reciproc. 

In "Fortareata alba" actiunea se desfasoara la mijlocul secolului 17 si prezinta doua personaje: eruditul venetian, luat prizonier pe o corabie si vandut celui care ii va deveni stapan, Hogea. Intre cei doi se tese o relatie psihologica ciudata, un fel de joc de sah intelectual. Venetianul il invata pe turc tot ceea ce stie, iar Hogea incearca sa faca divese inventii prin care sa atraga atentia padisahului asupra necesitatii invataturii. Cei doi ajung sa isi povesteasca amintirile, sa isi descrie trairile si sentimentele, sa-si argumenteze principiile si valorile, convingerile si nazuintele incat incep sa aiba indoieli cu privire la propriile lor identitati. Istambulul, un oras asezat pe doua continente, devine simbolul celor doua lumi si decorul naratiunii in care stapanul devine, pe nesimitite, sclav. Rolurile se schimba, cuvant cu cuvant, tot mai profund cu fiecare pagina parcursa, traversand zile toride, dupa amiezi cu strazi adormite. Hogea, desi un personaj ferm conturat la inceputul romanului, isi pierde personalitatea in contactul intelectual cu robul venetian. Savoarea cartii este data de tocmai acest dans psihologic al celor doua personaje. Ei reprezinta doua civilizatii diferite, fascinate una de alta, dar care au atat de multe in comun! Relatia se construieste in mod meticulos, aproape artizanal, in jurul dilemelor individuale ale celor doi barbati. Fiecare incearca sa ajunga la esenta eu-lui, ca forma de acces la adevarurile universale. In incercarea de a se intelege pe sine se consuma exercitiul de a intelege lumea in toata diversitatea ei. La final, m-am intrebat: de ce “Fortareata alba”? Nu va pot da decat raspunsul meu: in roman, "fortareata alba" era cetatea leseasca pe care turcii nu au putut-o cuceri niciodata, nici macar dupa lungi si obositoare asedii. Care este legatura dintre cetatea medievala romaneasca si cele doua lumi? Greu de spus. Sa fie acesta un fel de obiectiv, un fel de goana dupa ideal? Sau sa fie efortul intelectual de a intelege diversitatea prin ceea ce aseamana lumile si nu prin ceea ce le deosebeste? Sa fie un fel de parcurs catre maturitate? Sau sa fie un fel de traseu mental menit sa fie apreciat doar de catre cei care pun pret pe experienta si nu pe rezultat? Este aproape socant cum personajele sale nu se simt bine nici in pielea lor, nici in lumea lor. Fiecare tinde sa traiasca experientele celuilalt, ceea ce se si intampla in final. Hogea ia drumul Venetiei, iar crestinul incearca sa intre in personalitatea si lumea turcului, asumandu-si noul rol. Cine a fost perdantul si cine castigatorul? La fel de greu de spus. Sa fie “fortareata alba” simbolul viitorului, iar cele doua personaje a doua lumi pe cale sa isi traiasca ultimile zile de glorie? Un lucru este cert: daca in romanul lui Orhan Pamuk venetianul era maestrul, cand am inchis cartea, am avut sentimentul ca autorul s-a razbunat. Devenisem sclavul propriei mele lecturi si-mi doream sa inteleg mai mult despre mirajul unui Orient misterios, pe care poti sa il pipai, dar niciodata sa il imbratisezi. 

Cand am luat romanul de dragoste in mana eram inca sub influenta celui pe care doar il terminasem. Ma-ntrebam: ce vrei tu de la romanul asta de dragoste??? Cand ai citit tu ultimul roman de dragoste, iti mai amintesti? Mi se parea un sacrilegiu sa treci de la un exercitiu intelectual la o poveste siropoasa. Greseam, inca o data. “Muzeul inocentei” este un roman de dragoste care se construieste tot in jurul unei obsesii, sau a unei femei pentru care un barbat dezvolta o obsesie! In primele 400 de pagini (din peste 600) am fost mirata de artificiul literar care il obliga pe cititor sa stea lipit de poveste ca timbrul de plic. Daca ma intrebati de ce, raspunsul e simplu: pentru ca in mai bine de doua treimi din roman sunt descrise sentimentele lui Kemal, un tanar bogat, scolit in America la o facultate de prestigiu, un personaj controversat din anii ‘70, care se indragosteste de verisoara sa indepartata, Füsun. Kemal are 30 de ani si este fiul unui mare industrias turc. El conduce una dintre companiile tatalui sau si este logodit cu Sibel, o tanara care provine din lumea bogata a Istambulului, educata la Sorbona. Ei frecventeaza un cerc de prieteni la fel de instariti ca si ei, care sunt indiferenti la saracia ce macina suburbiile capitalei, la regimurile politice si convulsiile sociale ale tarii. Inainte de a se logodi, Kemal o intalneste pe Füsun, o ruda indepartata pe care nu a mai vazut-o de cand erau copii. Ea lucreaza ca vanzatoare la magazinul Şanselize, are 18 ani si e de o frumusete rapitoare. Tanara raspunde sentimentelor lui si accepta sa i se daruiasca in apartamentul din blocul Compasiunea. Cei doi se iubesc timp de cateva saptamani si intre ei se infiripa o poveste de dragoste intensa, pana in ziua in care are loc logodna lui Kemal cu Sibel. Füsun vine la logodna iubitului ei cu Sibel, care are loc la Hotelul Hilton din Istanbul, dupa care se face nevazuta. Kemal Bey continua sa vina zilnic in apartamentul din blocul Comapsiunea, asteptand-o pe Füsun. Dar asteptarea lui este zadarnica si singura consolare o gaseste mangaind obiectele care i-au apatinut sau care au fost atinse de ea. Inca de atunci, fara sa stie, Kemal ii dedica un muzeu afectiv in inima sa. Fiecare obiect ii aminteste de cate o ipostaza a feminitatii: adolescenta slaba si nehotarata, candida si seducatoare, timida si indrazneata, lenesa si studioasa, increzatoare si geloasa. Kemal incearca sa decida care exponat corespunde acelui moment in care a cunoscut fericirea deplina. Rememoreaza voluptatea imbratisarilor, amintirea saruturilor, dogoarea amiezilor petrecute imbratisand-o pe Fusun. „Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte (…) Când simţim însă că existenţa noastră a dobândit deja forma ultimă, aşa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe şi distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre (…) Ştim însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei“. El parcurge intreaga scala de sentimente: de la dragostea suava pana la cea obsesiva , trecand prin chinurile geloziei, prin toate formele de durere si disperare: “Pe vremea aceea, am intuit, pesemne, pentru prima oara ca, pentru majoritatea oamenilor, viata nu este o fericire care se cere a fi traita cu sinceritate, ci o continua prefacatorie, care se desfasoara pe spatii mici si care se alcatuieste din constrangeri si pedepse, ca si din minciuni care se cuvin a fi crezute.” Naratorul descrie obsesia personajului adunand in jurul trairilor lui intregul set de obiceiuri si traditii turcesti, placeri si prejudecati ale tinerilor cu orgoliile originilor lor, dar si cu aspiratii occidentaliste. In disperarea lui, Kemal se desparte de Sibel si incearca sa isi gaseasca iubirea. Cand o regaseste, Füsun era deja maritata cu Feridun, un tanar mediocru, pasionat de cinematograf, decis sa-si transforme nevasta in stea de cinema. Feridun ii cere ajutor financiar lui Kemal Bey ca sa isi indeplineasca obiectivul, iar Kemal il ofera neconditionat. Acesta este pretul pe care il plateste pentru a merge zilnic in casa celor doi soti din Cukurcuma. El devine un membru al familiei, alaturi de parintii lui Füsun, Nesibe si Tarik Bey. La fiecare vizita pe care o face in casa celor doi, Kemal fura cate un obiect pe care il adauga colectiei de bunuri care i-au apartinut lui Füsun. Mania lui este cunoscuta si acceptata de catre toti membrii familiei. Füsun divorteaza spre finalul romanului de Feridun, iar cei doi ajung din nou impreuna, dar nu pentru mult timp. Destinul lor comun este curmat brusc de o intamplare tragica si neasteptata, menita sa ii separe definitiv. Lui Kemal ii vine ideea sa infiinteze un muzeu al iubirii chiar in casa in care a locuit familia iubitei sale, in care exponatele sa fie rujurile, agrafele, cerceii, articolele de imbracaminte purtate candva de Füsun, solnitele, paharele, tacamurile si servetelele furate de la masa unde fusese invitat, bibelourile, vederile, chiar mucurile de tigara si alte nimicuri care, pentru el, au o valoare inestimabila. In mintea sa, muzeul inocentei este o galerie alcatuita din resturile unor sentimente care nu au voie sa se manifeste in afara acestui spatiu predestinat. Tot ce ea a atins vreodata, va putea mangaia si imbratisa el de-acum inainte. Kemal intalneste un scriitor caruia ii incredinteaza povestea iubirii sale pentru a o eterniza. Finalul este impresionant si oarecum absurd din punctul meu de vedere, deoarece descrie pe parcursul a peste 200 de pagini ultimii opt ani in care Kemal viziteaza familia iubitei Füsun, fara sa aiba nici macar o secunda sansa sa reinvie sentimentele initiale. “Cum toate obiectele – cu alte cuvinte, întreaga mea poveste – vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta este cea mai mare alinare a vieții. În muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simțim consolați nu pentru că ne trezim față în față cu lucrurile vechi, la care ținem, ci pentru că Timpul este abolit. Unii oameni își ticsesc locuințele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârșitul vieții le transformă în muzee. În ceea ce mă privește, eu încercam să retransform în locuință o casă devenită muzeu, prin patul, camera și însăși prezența mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în același spațiu cu lucrurile de care te simți atașat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri! Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu. Așa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a așternut pe hârtie această poveste cu vorbele și consimțământul meu. A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijiliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:

- Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită”. “La o mie nouă sute şaptezeci şi cinci de ani solari de la naşterea lui Iisus Christos, pe teritoriul Balcanilor, al Orientului Mijlociu, al sudului şi vestului Mediteranei, al căror centru era Istanbulul, “virginitatea” tinerelor continua să fie socotită o comoară de preţ, care se cerea a fi protejată până în ziua căsătoriei. Faptul că fetele au ajuns să se mărite la vârste din ce în ce mai fragede, în urma unor evoluţii numite occidentalizare, modernizare şi, mai ales, urbanizare, a început să diminueze oarecum valoarea practică a acestei avuţii, în unele cartiere din Istanbul. Adepţii occidentalizării socoteau, optimişti, că în urma modernizării, pe care o asociau cu ideea de civilizaţie, acest principiu, ba chiar şi subiectul în sine, urmau să fie date uitării. Însă în anii aceia, faptul că o tânără făcea dragoste cu un bărbat înainte de căsătorie, mergând “până la capăt”, se asocia cu o seamă de semnificaţii şi concluzii grave, chiar şi în cele mai occidentalizate şi mai înstărite medii din Istanbul.” Kemal Bey, personaj melodramatic, uneori usor ridicol, isi gaseste fericirea in efortul sau constant de a-si indeplini idealul: muzeul inocentei. Viata reprezinta efortul constant de a-si atinge scopul, acesta fiind motivul pentru care infrangerile suferite nu au puterea de a-l smulge din lumea sa ideala. Aceste momente sunt pentru personaj ocazii rare de a se lasa prada fericirii. 

Orhan Pamuk a avut o idee fantastica, care a incantat fanii, dar si specialistii de marketing literar: el a infiintat, in realitate, la Istambul, muzeul descris in carte, inaugurat o data cu lansarea romanului. 

Se pare ca autorul ar fi cheltuit 1.5 milioane de dolari ca sa dea viata acestui proiect. El a cumparat o cladire in Istambul pe care a transformat-o in muzeu. Multe din obiectele expuse au legatura cu subiectul romanului sau cu viata personala a autorului. 

Dar cea mai apreciata piesa este colectia de 4213 mucuri de tigara ale lui Fusun, pe care autorul le-a datat si le-a expus pe o panza care acopera unul dintre peretii muzeului. Muzeul Inocentei detine 83 de casete pline de obiecte din lumea personajului, tot atatea capitole avand si romanul. 

Sinteza acestui roman este una simplista si poate nu cea mai fericita. Va recomand sa cititi romanul. Este unul dintre cele mai frumoase ale genului sau.

La Multi Ani!

La Multi Ani!

Fie ca batranul an sa plece! Cu toate disperarile si convulsiile sale, cu neajunsurile si lipsurile sale, cu neimplinirile si nehotararile sale.

Fie ca noul an care vine sa ne aduca macar un strop de mai bine, mai multa chibzuinta si ingaduinta, sa nu ne mai goneasca de la spate si sa aiba putina rabdare.

Sufletul sa tina pasul cu mintea si mintea cu secunda. Sa nu mai fim asa grabiti si nici atat de osteniti! Sa ne permitem ragazul unei bucurii. Si clipa sa o trecem mai altfel, mai cuminti!

La Multi Ani, prieteni!

Ploaia de cuvinte

Moş Crăciun nu dă daruri ticăloşilor! - Dan Puric

Selectie de citate:

"Dacă ai doar cord, capeţi privirea porcului care nu crede că există Crăciun."

"Hristos a înfrumuseţat suferinţa, pe care a făcut-o corabie către Dumnezeu."

"Vei învăţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea! "

"Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine."

"Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului, şi aceea distorsionată, înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii. "

"Aşa a fost la noi transfigurat urâtul. Am înfrumuseţat ceea ce nu se poate înfrumuseţa: hidosul. "

"Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea."

"În numele democraţiei artistice, deci în numele unei ilegimităţi, prostul gust şi-a câştigat dreptul la exprimare."

"La român, Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii, ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după Necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat, ci de iubit."

"Priviti-ma ca pe o troita ramasa singura in Baragan. Va veni cineva sa se inchine. Nu e vorba de optimism, care nu e o categorie crestina, ci de nadejde."

"Se obişnuieşte să se vorbească despre "delirul dragostei", acel "ceva" ce te orbeşte şi te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbeşte despre delirul mediocrităţii, acea "beţie a lucrurilor meschine" (mărunte), care-şi cer dreptul la suveranitatea fiinţei tale, doar prin covârşitoarea lor majoritate, sabotând în permanenţă visul de a fi om, şi a cărui urmare este urâţenia continuă a vieţii. Frumosul rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai aşa, rănit, frumosul înfrumuseţează!"

"Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei!"

"Într-o piaţă, într-o marchetizare a sufletului, sufletul însuşi devine o marfă cu diferite valori, cu branduri. Ticăloşia este un fel de a te descurca în viaţă, este un grad de inteligenţă."

"Darwin l-a smuls pe om din braţele lui Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei.

Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii, aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu.

România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse."

"Lipsa de răgaz istoric îşi spune cuvântul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi difuz, ca pe o ruşine."

"În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu."

"Umorul nostru este de cea mai bună calitate. El are o substanţă creştină, în sensul că nu răneşte. Nu este cinic, nu are nicio legătură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Când faci băşcălie, râzi de tot: de valori, de mamă, de Eminescu, de Dumnezeu. În România, totul se "băşcălizează", totul se minimalizează, totul se încolonează. Umorul îţi arată încă o realitate paralelă, ca în fizica cuantică... Cred că el are o rădăcină dacică, acel râs în faţa morţii..."

"Niciodată ca acum omul n-a fost mai despărţit de sine. "

"Voi, femeile din România, sunteţi responsabile să îi învăţaţi pe bărbaţi să aibă curajul să se reîndrăgostească. "

"O femeie scurtcircuitează logica masculină. Ea creează evenimente care înfrumuseţează viaţa."

"Nu se nascuse legea care sa aresteze dorul. Acea conditie valaha de a fi. Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era Romania eterna."

"Taranul roman nu se lasa gandit de gandirea sa, ci se lasa gandit de Dumnezeu. Niciodata romanul, in crunta lui istorie, terorizat de nedreptatile vremurilor pe care le-a trait, nu a strigat: Dumnezeu e mort."

"Umorul romanesc este de cea mai buna calitate. El are o substanta crestina, nu raneste. Nu are nicio legatura cu bascalia, care este copilul ateismului. Cand faci bascalie, razi de tot. In Romania, totul se bascalizeaza. Umorul iti arata inca o realitate paralela, ca in fizica cuantica. Cred ca el are o radacina dacica, acel ras in fata mortii, pe care nu l-am intalnit la alte popoare."

"Mi-a zis mie un chinez miliardar: "Bai, Dane, gaseste-mi o romanca sa ma insor cu ea. De ce? De ce nu-ti iei o chinezoaica? Imi zice: O romanca este singura care mai face cartofi prajiti". El simtea ca a ramas un loc de dragoste feminina.

Feminitatea de tip romanesc (n.r este unica)… Pastrati-va nostalgia in ochi, privirea aia a romancei grigoresciene, frumusetea aia care nu e obraznica, nu e de top- model, are o melancolie. Am zis ca romanca este ca Biserica Ortodoxa, nu se duce spre tine, ci te duci tu spre ea. Nu vedeti ce succes au romancele in general?

Aici, cand au venit francezii, de la Berthelot incoace si de pe vremea lui Napoleon s-au indragostit de romance. O romanca este un fond sufletesc – de-asta am scris despre mama, de-asta am scris despre bunica – voi, femeile sunteti un alt spatiu de petrecere ontologica, al omului. Spunea Borges ca in preajma unei femei frumoase te schimbi ca-n fata unei poezii. Femeile sunt expresia fizica a fizicii cuantice, a unei alte realitati. O informatie, o realitate aberanta este distrusa in camin datorita unei femei care poate sa iti fie sotie, poate sa iti fie prietena, poate sa iti fie mama, sau poate sa iti fie bunica."

"Ştii care e diferenţa între creştinul adevărat şi pietistul, care pupă o mie de icoane şi nu face nimic? Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.

– Nu-ţi dau, că nu e sfinţiţă, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.

– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică…

– Nu, că nu e sfinţită.

Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:

– Nu-ţi dau că nu e sfinţită.

Pănă s-a trezit unul şi-a zis:

– Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!

Acela este creştinul adevărat. Tânărul ăsta a văzut formele de impostură…"

“Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigându-le sirenelor :-Minţiţi ! A fi român este o frumuseţe a lumii !"

"… Ai să fugi de-aici … Ai să pleci în America …
- Nu, n-ai să pleci, îmi şopteau frunzele pomilor, iarba.- Ba da!, răspundeam din răsputeri. Ce să fac aici, în lumea asta urâtă ?[…]
- Soldaţi, vom vizita Muzeul Mărăşeşti ! […]
Şi, deodată, ochii îmi cad pe o cămaşă găurită în piept de un cartuş.
Sângele se mai păstra. Era ca o rană neânchisă.
- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci si pe care vrei să o părăseşti, ! mi-a şoptit cămaşa însângerată."

“[…] Undeva, pe marginea râului de munte, stătea o băbuţă care avea casa şi gardul parcă crescute în râu. […] Băbuţa a primit într-o zi o carte poştală dintr-o ţară îndepărtată.
”Pe scurt, fata băbuţei care plecase de multă vreme în America, o chema acolo. După ezitări, se hotărăşte să înfrunte autorităţile şi să plece. Ajunsă la vamă, :

“ – Ce-i asta?! Au întrebat uimite uniformele grase.
– Un bolovan de râu maică …
- De ce l-ai luat ?!
- De dor maică … […] Cu ură se uitau

uniformele la bolovan, cu ură de Dumnezeu.”