Cum se distrau bucurestenii odinioara

Dupa anii 1900, capitala avea aproximativ 300.000 de locuitori, iar bucurestenii locuiau in case, majoritatea fara etaj, dar cu curte si gradina. Cele mai inalte cladiri aveau trei etaje si erau amplasate in centru.  “Trasurile deschise”  plimbau doamnele si domnisoarele la Sosea, ca sa-si etaleze toaletele, fie ieseau in parc, pe boulevard sau mergeau la cofetarie, la cafenea, la cinematograf. In  1933, in Bucuresti existau 50 de cinematografe si peste 600 de restaurante, cafenele, berarii, birturi si gradini de vara.

In zilele  calduroase de vara, trecatorii isi potoleau setea apeland la  vanzatorii de “braga” si “salep”, bauturi de origine turceasca, iar doamnele pofticioase isi cumparau zaharicale turcesti : susan si rahat.

Trotuarele strazilor erau impanzite de vanzatori ambulanti care erau gata sa vanda orice. Odinioara, cine avea pantofi sau ghete mergea la  lustragiii asezati discret pe trotuare sa-si curete pantofii.

Trasurile sau  birjele erau “taxiurile” trase de cai si se spune ca erau aproximativ vreo 600, conduse de lipoveni sau “muscali”, imbracati in pelerine lungi. In numarul lor nu erau incluse: saretele boieresti si  carutele care traversau majoritatea strazilor de pamant sau podite cu lemn, ori putinele strazi pietruite.  Principala statie de trasuri se afla pe Calea Victoriei, in fosta Piata a Teatrului National.

Ceilalti mergeau cu omnibusul, o trasura mai incapatoare. Orice hotel respectabil avea propriul omnibus cu care isi ducea si aducea clientela de la gara. Trebuie spus ca atunci Bucurestiul avea deja vreo 200 de masini. Trebuie spus ca atat masinile, cat si trasurile aveau numar de inregistrare.

„Pe timpul verilor bucureştene de odinioară, orăşenii mai cu vază aveau de făcut o alegere de-a dreptul filosofică.  Ori îşi puneau papionul, căci mai ales despre bărbaţi este vorba, şi se duceau în locuri unde puteau mânca salate străvezii sau crustacee, până li se apleca, răstimp în care aveau drept unică salvare băutul unui vin nobil atât de acru, încât li se strepezeau dinţii, ori se îmbrăcau în cămăşi cu mâneci scurte şi îşi pierdeau orice urmă de nobilime prin grădinile cu tarafuri unde înfulecau câte trei porţii de ciorbă de burtă cu ardei iute, după care îşi stingeau fierbinţeala cu câteva halbe de bere, atât de reci, că erau aburite.”  In perioada interbelica, cine avea bani si rang inalt, pleca in vacanta la Balcic, Predeal, Breaza sau Bran. Cine era un aristocrat modest, ramanea acasa si incerca sa se distreze cat mai bine cu putinta. In perioada aceea, viata mondena din saloanele conacelor boieresti se muta pe tersasele restaurantelor si gradinile carciumilor bucurestene.  Aici cheflii petreceau de seara pana dimineata, cu mancare, bautura si dans. Regula era regula: NU mancai mujdei la masa daca seara ieseai cu nevasta din casa. Nu era de bonton! Una dintre melodiile preferate ale Romaniei interbelice reda intocmai aceasta atmosfera a Bucurestiului interbelic. Versurile erau urmatoarele:
„Aş vrea într-o seară să ne întâlnim
Dar nu ştiu când e mai bine să ieşim
Lunea n-are nici un rost
Marţi e rău ca merge prost
Miercuri ştii şi tu că e zi de post
Joi mi-e imposibil să te întâlnesc
Că mănânc c-un unchi pe care-l moştenesc
Vineri nu se poate, nu
Că postesc şi eu şi tu
Numai sâmbătă putem să ne dăm rendezvous
Şi dacă ne-o place stăm chiar până-n zori de zi
Că duminică putem dormi
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară
Într-o cârciumioară la şosea
Unde cântă un pian şi-o vioară
Şi-unde nu ne vede nimenea
Perechi perechi amorezaţii stau la masă
Şi nu văd nimic în jurul lor
Guriţă iau de consumaţie ce le pasă
Dacă-şi fac jurăminte de-amor
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară iara
Într-o cârciumioară la şosea
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară
Într-o cârciumïoară la şosea
Unde cântă un pian şi-o vioară
Şi-unde nu ne vede nimenea
Perechi perechi amorezaţii stau la masă
Şi nu văd nimic în jurul lor
Guriţă iau de consumaţie ce le pasă
Dacă-şi fac jurăminte de-amor”.

Iesitul seara intr-o carciumioara la Sosea era un act social, o afirmare a propriei valori. Pentru ca socializarea era importanta intr-o Romanie care se dorea luata in seama si o capitala care era alintata ca „Micul Paris”. Existau restaurante faimoase in tara si in strainatate precum Hanul lui Manuc, Capsa, Casa Vernescu, Caru cu Bere sau Casa Doina. Iar carciumarul erau printre cele mai temute persoane, pentru ca stia cum sa se apropie de onorabila clientela si sa afle tot ce misca in lumea buna. Caci aici era locul in care se desfaceau intrigile politice si se rasturnau si formau guverne.  Iar una dintre cele mai mari placeri era aceea de a sta la taifas la un tap de bere. Multe dintre carciumile de odinioara erau repere topografice in geografia capitalei. Unele au facut istorie: carciuma lui Nita Sterie care era amplasata la intersectia strazii 13 Septembrie cu Uranus, carciuma lui Tabacu, amplasata la colţul strazilor Traian si Ghenadie Petrescu,  carciuma  lui Chibrit, situata la intersectia Căii Griviţei cu Bulevardul Filantropia. Aici era locul de intalnire al oamenilor cu bani: Manafu Scofita, State Scorteanu, Ionică Lungu, Jean de la Obor , Diaconescu Barbosu si Gica Talianu. Perioada interbelică a lansat muzica de mahala prin intermediul artistilor premiati la concursurile internationale din Occident. In timp ce femeile preferau romantele, valsurile si tangourile, barbatii preferau cantecele de petrecere.  Pe langa lautarii de birturi, au aparut si lautarii profesionisti : Zavaidoc, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Titi Botez, Jean Moscopol sau Ioana Radu care purtau haine negre, papioane sau lavaliere, sacouri impecabil croite. Unii au refuzat sa isi puna la naftalina costumul popular: Ion Luican, Maria Lătăreţu şi Rodica Bujor. 

Cristian Vasile unul, dintre cei mai cunoscuti cantart de local ai vremii, 
excela in romante si tangouri, ramanand celebru prin cateva melodii : „Zaraza”, „Mandolinatta”, „Azi noapte te-am visat”, „Mai spune-mi că nu m-ai uitat”.

Jean Moscopol a cantat alaturi de Edith Piaf si a inregistrat in cariera sa peste 300 de discuri. El a jucat si in filme regizate de Jean Mihail („Aur” 1931) si Jean Georgescu („O noapte furtunoasă” 1942). Muzicologii l-au considerat  primul in topul celor trei vedete ale localurilor capitalei de altadata, alaturi de Cristian Vasile si de Zavaidoc. Slagarele sale „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „Rumba geloziei”, „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă” sunt inca ascultate si astazi.

Carciumile erau vestite pentru traditia lor culinara, prin mancarurile si vinurile care erau servite. Pitoreasca este povestea carciumaresei chioare de la „Trei ochi sub plapumă”  despre care se povesteste ca ar fi ramas chioara de ochiul stang intr-o incaierare cu hotii care i-au calcat crasma si i-au chinuit barbatul, sperand sa le dezvaluie locul in care tineau ascunsi banii. In lupta care s-a incins intre crasmareasa si cei doi hoti, unul s-a trezit cu-n facalet in cap, iar celalalt i-a spart ochiul. Aici se manca cea mai gustoasa ciorba de burta, piftie sau tuslamaua, scordoleaua de raci sau sarmalele. Aici se intreceau lautarii in cantece de dragoste si petrecere. Vinul il servea rece, adus cu oala din pivnita, fapt care oprea clientii din drumul spre o alta crasma renumita, cea a lui Mos Pascali, situata pe  strada Romana: „La el nu găseai vin la gheaţă, pentru că gheaţa răceşte stomacul. Nici vin în vas pe tejghea nu se pomenea. Vinul trebuia să se bea proaspăt din butie. Cât cereai atât aducea. Cobora în pivniţă şi-ţi aducea vinul cu cana. Moş Pascali nu dădea alt "mezelic" la vin decât covrigi de la biserica. Cine voia venea cu salam sau alte cele, venea cu ele in buzunar.  La Hugues, erau in meniu: „creier rasol cu sos picant”, „curcan la tavă” sau „porumbei fripţi”, iar la Broft, se servea: „şniţel din uger de vacă”, „melci cu mujdei ca la Dolj” sau “limbă pane”. Constantin Bacalbaşa vorbeste intr-una dintre cartile sale in care evoca Bucurestiul de altadata despre localul „Christodor, pe strada Râureanu, colţ cu Podul Mogoşoaiei, era un restaurant pur oriental, foarte bine asortat, căci bucătăria era condusă de nevasta patronului, cucoana Uţa. Dar vara, madam Uţa nu mai  gatea atât de gras, ca să nu-şi piardă clientela din cauza căldurii. În loc de friptură de iepure cu smântână sau muşchi de berbecuţ la tigaie, ea prefera peşte, salate şi îngheţate, chiar dacă erau mai ieftine. La fel gândeau şi bucătarii altor localuri mai populare. Spre pildă, în locul clădirei restaurantului Epureanu, de mai târziu, în tinereţea mea era o şandrama galbenă, o casă atât de joasă de puteai pune mâna pe acoperiş, o adevărată ruină umedă, dar cu o grădină frumoasă şi mereu plină pe timpul verii, unde se găsea restaurantul La Clopoţel. Motivul acestui nume se datora invenţiei proprietarului, anume micul clopoţel ce se afla pe fiecare masă. Când îl scuturai de două ori, chelnerul ştia că vrei să comanzi mâncare, dacă se auzea un singur clinchet, însemna că vrei băutură, iar la trei scuturături de clopoţel cereai nota de plată.”  

Despre restaurantul „Iordache” tot Constantin Bacalbaşa scria: „Pe vremuri, actuala clădire a restaurantului Iordache, din strada Covaci, nu exista. În locul ei era tot un fel de şandrama, ca multe altele din centrul vechiului târg. Ca să pătrunzi în local trebuia să apleci capul, de parcă intrai într-un bordei… Dar mâncarea era foarte bună şi din acest motiv lumea venea la Iordache foarte des, indiferent de anotimp. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, aici nu se prea făceau vizite pentru băut, ci pentru mâncat. Patronul avea un bucătar ardelean care mai scăpa tarhon în ciorbe, în loc de leuştean, ceea ce îi înnebunea de plăcere pe muşterii.” Bacalbaşa precizeaza ca,  in acest restaurant, nu de gaseau „sufleuri, creier sau ficat parizian”, ci „cap de porc cu varză, urzici sleite cu usturoi, mâncărică de ardei gras cu ouă, pulpă de porc ca la Turda, stufat de văcuţă, slănină afumată cu varză sau tocăniţă oltenească de purcel”. Faptul ca acest local a avut o perioada mai lunga de existenta decat altele s-a datorat celebrului umorist Nae Orasanu. Iata cum acelasi Bacalbasa povesteste despre prezenta acestui personaj in local: „Marea vâlvă a restaurantului acestuia, care avea bucătăria curat românească, a început din ziua când umoristul Nae Orăşanu a compus nostima sa listă de bucate care, în parte, a rămas până la noi şi sunt sigur că se va perpetua peste ani. Iată, atât cât îmi amintesc, o parte din poreclele lui N.T. Orăşanu! Pâinea era numită o abondenţă, gheaţa era cremă de Siberia, scobitoarea – o baionetă, tacâmul – un regulament, ţuica – o idee, socoteala/ protocolul,  întristarea - nota de plată, cârnaţii mici – mititei, cârnaţii mari, cu piele – patricieni, un ardeiu roşu – o torpilă, varza acră – origine de Belgrad, sticla cu vin – o pricină, ocaua cu vin, împreună cu sticla de borviz, la gheaţă – o baterie, apa chioară – o naturală, păhărelele pentru tărie – plutoane, paharele pentru vin – regimente, cafeaua turcească – un taifas si cate altele asemenea.  Carciuma oamenilor de cultura (scriitori, pictori, actori, ziaristi) era „La Bucureştii de altădată”, de pe strada Alexandru Sahia. In salonul mare, pe peretii erau atarnate la mare cinste tablourile unor  importanti scriitori si artisti romani, printre care Slavici, Caragiale, Cosbuc. Renumita era specialitatea casei,  faimoasa fleica de Braşov, servita pe fund de lemn, pe care chelnerul o taia in fata clientului in fasii subtiri. Aici se manca picant, motiv pentru care piperul era inlocuit in solnita cu ardei iute pisat, alaturi de sare. Renumite erau si casciumile „La Iancu” unde musterii veneau pentru patricieni „în must”, iar pentru faimoasa ciorba de burta si tuslama regala trebuia sa treci pragul crasmei  „La Mitică Dona”, din Piata Bibescu Voda. Aici clientela era formata din pescari, zarzavagii, cheflii, branzari, macelari. Cei mai buni mici se serveau la Carului cu Bere de pe Stravopoleos.  Pentru specialitatile la gratar, ca erau  patricieni „în must”, antricoate de vaca, presarate cu cimbru, sau organe de porc, de vaca, miel si vitel, stropite din belsug cu mujdei si insotite de castroane cu muraturi asortate, trebuia mers pe strada Blanari, fie la „Hanul cu tei”, fie la carciuma „La Iancu”. Mancarurile erau si atunci, ca si acum, potrivite la gust cu usturoi si ceapa, condimentate cu ardei si hrean, acrite cu otet, zeama de varza sau bors, aromate cu verdeata proaspata de patrunjel, leustean sau marar. Pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, la parter si la primul etaj, se afla  Cofetaria Nestor. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada. Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi de catre priceputi cofetari: Coube-Jacques, Krantz, profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si “langue de chat”, Joffre, alune de padure pudrate fin cu sare, Parfait Marechal, prajituri “Bibescu”, pricomigdale, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, intr-o ambianta rafinata, se vindeau bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, bomboane fondante. Printre cafenelele renumite erau "Bulevard", "Kübler", "Terasa Otetelesanu" si renumita cafenea "Capsa" care era cafeneaua rezervata high-life-ului bucurestean, oamenilor politici si a  boierilor.  In "cafeneaua Otetelesanu"  s-au cantat primele acorduri de jazz din Romania. La "cafeneaua Nestor" se intalneau intelectualii bucuresteni. “Bucurestiul a fost cand umil, cand orgolios, cand lenes, cand intreprinzator, viteaz ori las, stralucitor sau ponosit… Peste toate si la un loc, un oras care a implinit ce-i mai bun sau mai rau intr-un spatiu istoric, cultural, economic, spiritual…” In cafeneaua  interbelica, printre aroma cafelei de calitate si fumul  trabucurilor se dezbateau stirile zilei, se comentau  ultimele articole citite in gazete.  “ Bucurestiul interbelic e o strainatate de culori, de arome, de zgomote si ritmuri, de oameni si firme. In Bucurestiul interbelic oamenii au trait si idealul, si prostia insangerata, au simtit si rafinamentul extrem, si opacitatea grosolana, au avut generosi si ticalosi, echilibrati si fanatici, lucizi si fantasti, buni si rai, bine si rau. Bucurestiul interbelic este locul unde s-a intamplat totul.” (Ioana Parvulescu)  Lumea buna mergea la teatru, la "Capsa", la "Corso", la "Carul cu bere" sau la "Melody",  la un concert la Filarmonica.

Poetul Virgil Carianopol spunea: “La Capsa se discuta politica la fel de mult ca despre bucatarie, patiserie sau amor. Capsa e central intregii societati, al celor care fac parte din cele mai diverse cercuri, al adulterurilor secrete, al intrigilor diplomatice si al combinatiilor financiare. Apoi, la ora ceaiului, e randul doamnelor din inalta societate si al atasatilor de ambasade. Ca sa devii scriitor, trebuia sa obtii botezul Capsei, care, fara nici o firma literara, era totusi redactia redactiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Istoria Capsei incepea la 1830 cand, in locul unde se afla azi Capsa, se deschidea birtul "Casa Slatineanu", ulterior cu o celebra sala de dans, cunoscut in oras pentru preparate orientale si italienesti. Multi ani mai taziu, birtul a fost cumparat de Dumitru Capsa, un macedonean din orasul Moscopole. Desi avea patru fii, mezinul, Constantin Capsa, a preluat meseria de cofetar a tatalui. Constantin Capsa avea si el 12 copii, insa doar patru dintre acestia, Vasile, Anton, Constantin si Grigore, au dus mai departe meseria  tatalui si au au deschis cofetaria “Anton si Vasile Capsa”. La inceput, Vasile Capsa aducea de la Viena bomboane fondante, oua de ciocolata si caramele, ulterior au comercializat limonada, prajiturile fine, bomboanele si ciocolata, importate de la Paris. Aici au fost folosite pentru prima data cutiile din lemn, panglicile si staniolul. Cel care avea sa dea un suflu nou afacerii a fost Grigore Capsa care studiase  arta cofetariei la Paris, la celebra Casa Boissier . El a fost acela care, in 1886, a inaugurat hotelul si cafeneaua cu acelasi nume.  Capsa a fost locul  de intalnire al personalitatilor politice romanesti si internationale, al jurnalistilor si artistilor. Incepand cu anul 1930, "Casa Capsa" a devenit “Cafeneaua scriitorilor si artistilor”, “singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”, dupa cum ii spunea Tudor Arghezi. Aici, Regele Ferdinand a primit vizita generalului francez Joffre, ocazie cu care fratii Capsa au lansat o prajitura din ciocolata, dupa numele generalului. In 1896, cand imparatul Franz Iosef a vizitat Romania , fratii Capsa au realizat in cinstea sa prajitura "Molles Francois Ioseph, Garnier, des merveilleux, chocolate Francois-Ioseph". Dar "Casa Capsa" a fost  prima cofetarie din Romania care a vandut inghetata. Pe vremea aceea, doamnele si domnisoarele nu aveau voie sa intre in "Capsa", nici macar insotite de parteneri, localul functiona in regim de club al barbatilor si servea ca loc de intalnire unde se discuta politica, se discuta arta, literatura se citea presa si se comenta viata sociala. Interdictia era cunoscuta si respectata, nefiind altceva decat o conditie tacit acceptata. Cu toate astea, trasurile opreau in fata celui mai renumit local bucurestean, iar distinsele doamne comandau inghetata pe care o serveau in trasura, lasand astfel ragaz domnilor sa le admire. Insusi Tudor Arghezi , vorbind despre eternul feminin, comenta: “Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei romanesti, mai exact bucurestene. Acela in care o femeie, ultra eleganta, fina, frageda si parfumata traverseaza strada, prin noroi… E o poema intreaga modul cum, distinsa, cocheteaza cu baltoacele.”  

In Banat, ca si in Transilvania, bucatarii erau adusi de la Viena, in Bucuresti erau adusi de la Paris. Legumele erau fierte prea mult si intotdeauna servite cu sosuri grele. Carnea era de regula fripta. La desert se serveau, dupa moda europeana, budinci fierte sau gatite la abur si jeleurile inchegate de cartilaje animale, dar si prajiturile romanesti precum  cozonaci, placinte si clatite cu dulceata. Mancarea se tinea in racitoare cu gheata. Cine le avea, era considerat din start un om bogat. Dan Silviu Boerescu a adunat din carti de gastronomie rare si manuscrise unicat aceste retete interbelice printre care amintim: pui umplut cu raci, berbec cu sardele, salata de crizanteme, sufleu de mamaliga, serbet de iasomie, vrabii cu sos si mamaliga, perisoare in vin cu stafide, placinta de bojoci de miel, uger de purcica, bors cu cuiul usei, Bibesco cu piure de castane, alivenci, arpagic Istanbul, becatine cu trufe, bors cu cuiul usei, bujenita de iepure, buture imparatesc, carne ametita, carnaciori de raci, chitonag de gutui, clapon umplut, coarda de lamaie, costite de porc in prapur, dulceata de patlagele verzi, epigrame de miel, flori de salcam coapte, haragnis-balmus, lapte de migdale, lapte zburat, lostrita gatita domneste, muhalebiu, mustalevria, parjoala negustorului, pelin de mai, pelincile Domnului / scutecele lui Hristos, pesmeti de sacaz, placinta de bojoci de miel, platica lui Odobescu, prepelite in mat, Principele Nicolae (cu migdale si fisticuri), puiul coanei mari / puiul tatei / puiul gazdei vrednice / pui Sultanica, pui umplut cu raci, purcel alandala, rachiu cu indrisaim, salata de crizanteme, schembea, scordolea, sirop de samanta de pepene galben, sufleu de mamaliga, sulisoare, supa cu strudel de maruntaie, salaul gastronomului rafinat, serbet de iasomie / de flori de lamaie / de micsunele / de nufar / de porumb, snitel de nuca, sold de cerb, timbala de castane, trahana, uger de purcica, unt negru, vrabii cu sos si mamaliguta, zalatina de toporasi, zulufi si a publicat volumul “Mancaruri de altadata”. Iata cateva dintre aceste renumite retete:

Cartofe cu sardele: sa speli cartofele si sa le cureti; pune putin unt intr-o tingire sa-l topesti, apoi tavalind fiestecare cartofa in faina o pune in unt si le lasa acoperite pana se ruminesc; apoi ungi o farfurie cu unt, toarna putina smantana; tai cartofele roate; iei putine sardele si le curati, le tai subtire si le pui pintre cartofe; presari pe deasupra posmag; pui intr-o tigaie putina grasime si putina ceapa taieta de se topeste si oparesti cartofele; apoi le mai pui putin pe jaratic.

Muschi de vitel invalit: sa iei muschi sau carne macra sa o prajesti si sa tai felii subtiri, sa le bati cu cutitul si le sareaza putin; carnea ramasa sa o toci marunt cu petrinjel verde, coaja de alamaie, pane muiata in lapte si putina smantana; apoi intinzi tocatura aceasta subtire pe feliile de carne si le invalesti ratunde; apoi pui in tingire putina slanina sau grasime, ceapa, frunza de dafin, ceva cimbru si morcovi, toate taiate felii; pui feliile cele invalite deasupra, le sarezi si torni deasupra otat si apa cat sa le cuprinda, si le lasa sa fearba; cand sunt gata pui carnea in blid si torni sosul, cat trebuie, prin sata.

Maiuri de gasca cu cerc de orez imprejur: Sa iei maiuri de gasca, le speli, le sarezi, le pui in tingire; supt maiuri pui noua sau zece felii de ceapa si morcovi roate taiati; impanezi maiurile cu cuisoare, apoi pui jumatate litra smantana, o mana posmag si cateva bucatele unt sau grasime buna; acoperi cu capacul, pui dedesupt si deasupra jaratic si le lasi un ceas sa se coaca bine; apoi scoti maiurile si iei grasimea de pe sos, si peste celelalte radacini si cuisoare pui cateva linguri de zama si sa le scazi degraba; apoi asezi maiurile in farfurie, unde trebuie sa fie gata cercul acel de orez, si torni sosul pe dansul. Cercul acela de orez se face in urmatoriul chip: sa pui o bucatica de unt sa se infierbinte; sa pui inlauntru petrinjel verde hacuit, pui si 83 dramuri orez, taie si o ceapa in patru, pui putin piperiu; apoi le lasi toate acestea sa fearba un ceas si tot pui din vreme in vreme cate putina zama, ca sa nu se rumineasca orezul; indata ce se va muia orezul sa scoti ceapa si piperiul afara, si sa pui o bucatica de unt de raci; apoi pui in alta tingire o bucatica de unt sa se infierbinte, pui putin petrenjel verde si vro cateva ciuperce taiete si le lasi sa scada, puind si putin piperiu pisat; cand va fi scazut, sa pui putina faina, o lingura sau doua smantana si iarasi sa scada; din orezul mai sus-zis sa faci impregiurul farfuriei un cerc frumos, si apoi pui de-a curmezisul un rand de ciuperce si un rand de gaturi de raci, tot cat de doua degete unul de altul departe, ca sa fie ca o cordea; apoi fiind cercul gata, vei pune maiurile de gasca cu sosul lor.
* mai - ficat;
* posmag - pesmet;
* unt de raci - preparat obtinut din carapacele racilor bine pisate si amestecate cu unt, ca un aluat; topit pe foc si strecurat, se sareaza si se pastreaza la rece.

Branza zburata: laptele de vaca indata ce se va mulge sa se puie pe foc sa fearba; si ferband, iei lapte acru de oi cu un polonic, il pui in lapte pana ce cuprinde laptele deasupra si-l lasi de ferbe pana ce se corasleste; pe urma il torni in strecatoare, il lasi de se scurge bine, si apoi il scoti din strecatoare si pui botul pe lesa pana se scurge bine; si-l iei pe urma la framantat, pana se face ca un alifiiu; apoi ii dai sare cata trebuie, si iarasi sa-l framanti bine; si puind in putini putina sare, bati branza cu un pilug si presari si deasupra putina sare; sa-i pui frunza de alun si sa bati lut deasupra.
* coraslit - lapte branzit la fiert;
* pilug - pisalog.

Dar n-as vrea sa ma opresc aici cu aceasta incursiune gastronomica a Bucuresti-ului interbelic. Un alt capitol al vietii sociale bucurestene l-a reprezentat laptaria.

"Hai la iaurt cu caimac,

Face bine la stomac!

Cine ia doar de la mine

Toată viaţa-i merge bine!”

Trebuie sa stiti ca si scriitorii mai nonconformisti care, neputand sa traiasca din drepturile de autor, si-au deschis laptarii, cafenele sau magazine de cartier  in capitala.  Cei instariti, aveau pensiuni turistice in statiuni ca Vatra Dornei, Băile Olăneşti sau Predeal.  Unul dintre cei care isi completa veniturile din turismul balnear era Lucian Blaga. Dar nu toti erau instariti, astfel incat laptaria era afacerea cea mai la-ndemana. Primele laptarii aparusera in secolul 19, atunci cand a aparut si Tradiţia „Lăptăria lui Enache”, din Piata Universitatii. Între cele două razboaie, in Bucureşti, au existat doua laptarii – cluburi literare, frecventate exclusiv de catre oameni literati, care au apartinut unor poeti din generatia avangardista, mai exact laptaria “Constantinopol”,  care ii apartinea lui Dumitru Cosma, supranumit „poetul lăptar” . Laptaria era amplasata la parterul unei case cu etaj, impartita in doua sali. In prima sala se vindeau produse pentru acasa, iar in cea de-a doua era amenajat birtul unde se serveau bucate preparate in bucataria din spate si se bea din belsug. Probabil va intrebati de ce laptaria era organizata astfel! Pentru ca evaziunea fiscala era practicata si atunci, ca si acum: taxele pentru laptaria amplasata in fata erau mai mici decat taxele pentru birtul care functiona in spatele draperiilor groase trase ziua in amiaza mare.  Aici s-au perindat aproape toti poetii avangardisti ai timpului, pentru ca patronul servea mancarea si bautura pe credit, iar unora le dadea chiar gratis.  Este evident faptul ca laptaria mergea atat de bine incat acoperea si gaurile birtului din spate. “Constantinopolul” devenise atat de renumita datorita celor care ii treceau pragul:  poetul Victor Valeriu Martinescu, a carui opera era ignorata de lumea literara contemporana. El isi tiparea versurile in editii limitate, pe bani imprumutati, pe care se chinuia apoi sa le vanda prin cafenelele si restaurantele frecventate de oamenii cu bani. A avut curajul de a-si tipari poeziile pe afise pe care le-a lipit in tot Bucuresti-ul, riscand amenzi usturatoare de la primărie. Într-o astfel de poezie si-a dat „demisia din generaţie”, iar in altul si-a scris poezia – manifest „răvaş deschis generaţiei anului 2000”.  Alt client al laptariei era Victor Eftimiu. care venea uneori insotit de sotia sa, actrita Agepsina Macri. Victor Eftimiu pleca intotdeauna de la laptarie cu o ulcica de pamant plină cu un kg „cremă de iaurt”.  Intr-o zi, Mitică Cosma l-a întrebat ce face cu atata „lăptărie” aproape in fiecare zi, iar dramaturgul i-a raspus: „Dac-ai avea un pic de spirit comercial, măi băiete, te-ai îmbogăţi! N-ai mai sta să faci pe Mecena cu lapte covăsit, pentru nişte papă-lapte de literatură covăsită…Are Gipsi a mea o reţetă teribilă pentru ten numai pe bază de iaurt. Lux, măi Cosma! Ce Nivea… Dac-ar afla-o madame Bulandra şi Miţa Filloti, ţi-ar cumpăra câte o tonă de iaurt pe săptămână şi, în curând, ar da buzna în magherniţa ta tot coconetul răscopt al Bucureştilor, ca să-şi mai netezească ridurile.”  Nimeni nu stie daca sotia sa chiar folosea laptele in acest scop, dar Victor Eftimiu era mare amator de lactate de vreme ce era des intalnit atat la laptaria lui Stephan Roll care nu avea nici un nume, cat si la „lăptăria lui Marcu”, un negustor de pe Calea Moşilor care era cautat pentru iaurtul sau exceptional din lapte de bivolita. Laptaria lui Gheorghe Dinu, care semna cu pseudonimul Stephan Roll,  se afla pe strada Bărăţiei. Desi clientii erau cam aceiasi, era de notorietate faptul ca aici  se bea mai mult si se manca mai putin. Aici isi faceau veacul Saşa Pană, Felix Adelca, H. Bonciu, Zaharia Stancu, Barbu Solacolu si Horia Fulger. 

Imaginile sunt preluate de pe internet, prin urmare nu imi apartin.

 

Virginia Andreescu - PRIMA FEMEIE ARHITECT din ROMANIA

Astazi am stat agatata de volanul masinii si, ca de fiecare data, ascult prin rotatie radiourile. Evident ca, printre calupurile cu puvblicitate, ascul ne voie si emisiunile radio. Cineva, persoana importanta la un post de radio, povestea despre femeile renumite ale Roamniei, cele care au fost no 1 in topul femeilor de succes la nivel mondial. Cand a fost pronuntat numele Virginiei Andreescu am ramas putin contrariata. Initial, m-am gandit ca memoria mea incepuse sa ma lase incet, dar sigur. cand am ajuns acasa in fata calculatorului, aveam sa devin si mai socata, caci toate articolele de pe net, inclusiv pe site-ul arhitectilor din Bucuresti, aparea informatia ca romanca noastra a fost prima femeie arhitect din lume. As vrea sa spun raspicat:nu, nu, nu, NU! Nu a fost prima femeie arhitect din lume, ci doar din Romania! Si acesta este un merit indiscutabil si nu inteleg de ce trebuie sa ne impaunam cu ceea ce nu suntem! 

Virginia Andreescu-Haret s-a nascut pe 21 iunie 1894 si a fost nepoata pictorului peisagist Ioan Andreescu si sotia matematicianului si astronomului Spiru Haret, fiul ministrului Educatiei Publice sub Regele Carol al II-lea. Cand fata avea 9 ani, mama ei a decedat si a fost obligata sa aiba grija de cei 3 frati mai mici si gospodarie. I-a placut sa picteze in acualrele, iar picturile ei apartin astazi Colectiei de Stampe a Bibliotecii Academiei Romane. datorita greutatilor familiale, a fost obligata sa studeize acasa, a absolvit liceul in privat, luandu-si examentul de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul. cand a implinit 18 ani, s-a inscris la Scoala Superioara de Arhitectura unde a intrat pe primul loc, iar, la absolvire in anul 1919, a devenit prima femeie arhitect din tara. Simultan, ea a absolvit si cursurile facultatii de Belle-Arte. In 1923, la 29 de ani, s-a angajat la Ministerul educatiei nationale, la serviciul tehnic de unde s-a si pensionat in 1947. A fost prima femeie promovata in grad de arhitect inspector general, iar pentru activitatea profesionala i s-au decernat numeroase premii care i-au confirmat valoarea ca arhitect. A reprezentat in perioada interbelica Romania la Congresele Internationale de Arhitectura de la paris, Roma, Moscova si Bruxelles. A proiectat palatul Tinerimea Romana – edificiu realizat pe 7 etaje si decorat cu basoreliefuri cu scene din antichitate, liceele Dimitrie Cantemir si Gheorghe Sincai, pavilionul administrativ si dependintele Aeroportului Baneasa, Biserica Sfanta Treime , Cinematograful Parc de la Govora, Cateva dintre primele blocuri din beton armat construite pe Calea Victoriei din capitala si multe altele.  S-a stins din viata in ziua de 6 mai 1962 lasand in urma sa o opera impresionanta.

In 1890, deci cu 4 luni inainte de nasterea arhitectei romance, Signe Hornborg (186201916) obtinuse licenta in arhitectura la Universitatea de Stiinte din Helsinki. Ea nu a profesat niciodata, dar ea a fost prima arhitecta din lume care a obtinut o diploma in arhitectura. Din pacate nu am gasit nici o poza cu ea.

In 1902, Julia Morgan (1872-1957) absolvea facultatea de arhitectura Ecole des Beaux-Arts din paris. ea a profesat vreme de 45 de anisi a proiectat peste 700 de cladiri: biserici, birouri, spitale, magazine si cladiri din sistemul educational, inclusiv Hearst Castle.

Louise Blanchard Bethune (1856-1913) a fost prima femeie din America, care a lucrat ca arhitect profesionist, lucrand vreme de 5 ani in biroul unui important arhitect din Buffalo, Richard A, Waite. Dupa aceea, s-a asociat cu arhitectul Robert Bethume cu care s-a si casatorit la scurta vreme. Ea a proiectat multe cladiri industriale si obiective publice, castigandu-si recunoasterea profesionala prin proiectele unor renumite hoteluri si scoli, cel mai renumit fiind Lafayette Hotel, inaugurat in 1904, pentru care a incasat fabuloasa suma de 1.000.000 de dolari. 

Cu toate astea, multe dintre cladirile proiectate de ea au fost ulterior demolate. In 1888 a fost primita ca membru corespondent in American Institute of Architects, iar cativa ani mai tarziu a devenit membru deplin si prima femeie membru AIA.

Primul angajat al firmei marelui arhitect american Frank Lloyd Wright a fost tot o femeie, Marion Mahony Griffin, care a fost prima femeie din istorie cu o diploma oficiala in arhitectura.

Toate aceste informatii nu stirbesc cu nimic prestigiul frumoasei arhitecte Virginia Andreeascu Haret, ci doar o pozitionam in locul care i se cuvine, ramanand recunosctatori pentru tot ceea ce a facut pentru arhitectura romaneasca.

Behind every great man is a great woman. Zelda Fitzgerald

Cand eram studenta la litere, mergeam in biblioteca facultatii sa citesc. Niciodata nu consideram ca ma duceam sa invat, pentru ca era o imensa fericire sa ai acces la toate cartile de a caror existenta nici macar nu stiai. Mi-amintesc cu ce placere nebuna citeam despre viata marilor scriitori romani si straini.  Veneam acasa fericita si ii povesteam sotului meu, fascinata de micile hachite care nu erau date publicitatii, despre iubirile dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, despre iubirea platonica dintre Ioan Slavici si Mite Kremnitz, despre sedintele de spiritism ale lui Hasdeu in incercarea sa disperata de a intra in contact cu fiica sa, Iulia Hasdeu, si cate altele de care vag imi mai amintesc. Tot atunci am avut ocazia sa citesc despre viata de cuplu dintre Arthur Miller si Marilyn Monroe, dintre  Francis Scott Fitzgerald si Zelda, dintre  Alexandra Bagdasar si Saul Bellow si altii ca ei. Astazi am sa va povestesc despre unul dintre cele mai renumite cupluri ale Americii, Zelda si Francis Scott Fitzgerald.  El s-a nascut la 24 septembrie 1896 in St - Paul (Minnesota). Mama sa,  Mary McQuilan, era o burgheza irlandeza, mai putin rasata, dar foarte bogata. Tatal lui,  Edward Fitzgerald, provenea din aristocratia din Maryland, un barbat distins, cu maniere aristocratice, dar total lipsit de simt practic. La 55 de ani, Edward a fost concediat din pozitia de reprezentant comercial al firmei Procter&Gamble, dar viata familiei a fost scutita de griji, datorita averii mostenite de sotia sa. Scott Fitzgerald ii va evoca intr-o scrioare scrisa in 1933, astfel: “Sunt pe jumătate irlandez nu tocmai civilizat şi jumătate american de viţă veche, cu toate obişnuitele pretenţii ancestrale pe care le presupune. Partea irlandeză necioplită a familiei avea avere şi privea de sus către cei din Maryland, înzestraţi realmente cu acele calităţi, cu acel simţ al datoriei, al pudorii care, din lipsa altor termeni, se cuvine a fi numite bune maniere” mentionand: “Cum să nu-mi pierd minţile? Tatăl meu era slab de spirit, iar mama o bolnavă de nervi, devenită pe jumătate nebună din cauza angoaselor sale bolnăvicioase.” Francis Scott Fitzgerald a fost incurajat sa urmeze cursurile universitare la Universitatea Princeton. Dar altele erau prioritatile lui, deoarece era mult mai preocupat cu scrisul, decat cu invatatul. Din pacate, el nu si-a terminat studiile, dar s-a ales cu un brevet de sublocotenent, care i-a facilitat angajarea in armata. In 1918, a intalnit-o pe Zelda Sayre, fiica unui judecator de la Curtea Suprema din Alabama. Intalnirea lor a fost prilejuita de participarea lor la un bal dat de Country Club in localitatea Montgomery. Din momentul in care  F. Scott Fitzgerald a vazut-o dansand, ea a devenit cea mai bogata sursa de inspiratie pentru scrierile sale. Zeldei ii placea sa danseze, sa petreaca noptile cu șampanie si salata de spanac, adora rochiile frumoase si scumpe, barbatii blonzi, literatura buna. In anii 1920, femeile educate purtau corset si nasturii incheiati pana sus. Zelda era ca un tambur: zgomotoasa, joviala petrecareata. Ea avea sa fie simbolul epocii jazz-ului. Purta rochii mulate pe talie si fuste incretite din sifon, care aratau privirilor glezna fina si delicata, purta parul tuns scurt, iar la gat ii atarnau siraguri de margele. Isi cumparase un costum de baie crem, tocmai pentru a incuraja zvonurile ca ar face baie goala in piscina. Vroia sa socheze, sa fie in centru atentiei.

Zelda era o rebela frumoasa si nebuna, fuma, bea,  flirta, dansa, se distra intr-un mod absolut demential, iar modul ei  de a fi l-a fermecat pe Fitzgerald. Desi era inteligenta si talentata, scoala nu se numara printre prioritatile ei. Pe atunci avea alte pasiuni – „băieţii, dansul şi înotul”, dupa cum singura marturisea. Intre tanara excentrica de 18 ani, Zelda Sayre, si Scott s-a  nascut o pasiune care le-a mistuit viata si au intrat in istoria universala ca unul dintre cuplurile care au schimbat istoria lumii (scriind aceste randuri, fara sa vreau, mi-a trecut prin minte povestea unui alt cuplu care a marcat intreaga omenire: printesa Diana si printul Charles. Dar despre ei voi povesti alta data). Zelda l-a torturat timp de doi ani pana si-a dat acordul sa se marite cu tanarul bolnav de dragoste pana peste cap. Frumoasa sudista incepea sa se transforme intr-o figură legendară a generaţiei pierdute. Proaspat casatoriti, tinerii au devenit in scurt timp unul dintre cuplurile cele mai mediatizate din New York City , datorita anturajului lor unde curgeau rauri de bautura. De nenumarate ori au aparut pe prima pagina a tabloidelor,  fiind dati afara din  unele dintre cele mai prestigioase instituții publice din New York , din pricina starii de ebrietate sau  situatiilor comice si jenante.

In anul 1920, Scott Fitzgerald a publicat primul sau roman care s-a bucurat de mare succes si i-a adus nortorietate, Dincoace de Paradis, o carte autobiografica, care se construieste in jurul personajului principal, Amory Blaine, student la Princeton. In acest roman, Scott si-a evocat propriile amintiri din perioada studentiei, punand in lumina mediul artistic in care jazz-ul devenea forma de expresie a tinerilor secolului 20. In anul 1921, el s-a casatorit cu Zelda, care implinise 20 de ani,  in Catedrala St Patrick din New York. El insusi a spus raspicat: „intr-adevar, m-am casatorit cu eroina romanelor mele”. Dupa nunta, cei doi tineri au plecat la Paris, dorind sa isi construiasca o viata impreuna. Zelda a dat nastere singurului lor copil, Patricia Frances (Patti).

Scott Fitzgerald  a intrat in contact cu scriitorii ”generaţiei pierdute” : Ernest Hemingway, Ezra Pound, T. S. Eliot, Sherwood Anderson, John Dos Passos, John Steinbeck s.a. Zelda traia intr-o stare de exaltare continua: facea baie in fantanile publice, dansa aratandu-si picioarele. Comportamentul ei l-a facut pe Hemingway sa o considere „nebună de legat”, iar Zelda l-a numit „paiaţă”. Nebunia ei a mers pana acolo incat l-a acuzat pe Scott ca avea o aventura sentimentala cu Hemingway, motiv de  scandaluri greu de suportat pentru cercul lor de prieteni. Incet, dar sigur, viata lor se transforma intr-un iad. In 1921,  Fitzgerald ii scria unui amic: "Cultura urmează banul şi toate rafinamentele estetismului nu vor împiedica această schimbare. Noi vom fi romanii generaţiei următoare, aşa cum sunt acum englezii." Peste alti cativa ani el deplangea vulgaritatea, coruptia si absenta spiritualitatii la nivelul societatii americane. Scott si-a exprimat opiniile intr-un interviu acordat jurnalului newyorkez "World", care isi explica decizia de a trai pe continentul european astfel: "Americanul din Paris e tot ce dă mai bun America. E mai plăcut pentru o fiinţă inteligentă să trăiască într-o ţară inteligentă. Franţa posedă cele două calităţi la care ajungi să aspiri odată cu înaintarea în vârstă: inteligenţa şi bunele maniere."  Faptul ca amandoi erau tineri si frumosi sa fie motivul pentru care Scott si-a intitulat unul dintre romanele sale "Cei frumosi si blestemati”? Destinul lor  este rezumat perfect de titlul celui de-al doilea roman al sau. In 1927 ea  a reluat lectiile de balet la care renuntase in tinerete. Isi dorea atat de mult succesul , incat a exersat pana la epuizare. In toata aceasta nebunie, Scott, impreuna cu  Zelda si cu fiica lor, Scottie, au petrecut totusi multe clipe frumoase pe Coasta de Azur, perioade pe care el insusi avea sa denumeasca “The Jazz Age” (Epoca Jazzului). Dar aceasta viata linistita nu avea sa dureze. Si-a dorit sa fie si ea in lumina reflectoarelor pentru ceea ce era ea, nu in calitate de sotie a lui Scott. Zelda a cochetat si ea cu scrisul, ba chiar a si pictat, dar toate aceste incercari ale sale de a-si croi un parcurs propriu in viata au dus la conflicte intre cei doi soti.  Ea a inceput sa scrie in timpul cat a fost internata in clinica de psihiatrie Phipps a lui John Hopkins Hospital din Baltimore, imediat dupa ce a fost diagnosticata cu schizofrenie. Si- a scris propria biografie intr-o frenezie vecina cu nebunia, timp de doua luni si a intitulat romanul „Save Me Waltz” (Salvează-mi valsul) care a fost  publicat in 1932. In carte a folosit  multe elemente din viaţa conjugală , fapt care l-a nemultumit profund pe Scott. Insa criticile aduse romanului au deceptionat-o profund. Dupa ce a citit manuscrisul ultimului roman al soţului ei, Iubirea ultimului magnat, ea se reapuca de scris, dar acest  romana ramas neterminat.  Si cu cat ea isi dorea sa munceasca, sa isi asume propria sa libertate financiara, cu atat Scott devenea mai gelos si mai autoritar.

Zelda si-a dorit deseori sa divorteze, dar tocmai lipsa acestei independente financiare a legat-o si mai tare de casnicia care o sufoca.  Timp de 10 ani au avut o viata plina de satisfactii: au calatorit pe  Riviera franceza , au locuit in Paris. Dupa aceea, a inceput declinul. Fiecare reprezenta o provocare pentru celalalt, intrecandu-se in scandaluri cat mai zgomotoase, gesturi scandaloase. Atunci cand cuplul s-a mutat pe Riviera franceză, in 1924, Scott s-a focusat pe finalizarea romanului sau  Marele Gatsby, iar Zelda, de plictiseala,  a avut o aventura cu pilotul francez  Edouard Jozan (care a negat ulterior c-ar fi avut vreodata vreo relatie cu ea). Scott , disperat, a incercat si a reusit sa ii desparta, rapindu-si sotia si internand-o intr-o clinica de psihiatrie din Italia. Zelda nota in jurnalul ei cu privire la acest episod: "Nu ştiam că Scott îmi citea jurnalele imediat ce ieşeam din cameră pentru a merge la plajă păzită de garda de corp. Cuvintele mele le copia, câteodată dialoguri întregi, pagini întregi, care formau poveştile pe care le trimitea la New York pe la spatele meu". In 1925, a fost publicat romanul Marele Gatsby, in care autorul a relatat povestea de dragoste dintre Jay Gatsby şi Daisy, mai exact relatia pe care Scott si-ar fi dorit sa o aiba cu Zelda. Romanul a fost editat in perioada in care cei doi tineau prima pagina a ziarelor de scandal  prin certurile tot mai frecvente, prin crizele nervoase si de violenta domestica, urmate de perioade de iubire patimasa, prin viata luxoasa si dezordonata. Romanul sau s-a clasat pe locul doi in topul celor mai importante romane in limba engleza ale secolului 20 , dupa romanul  "Ulise" al lui James Joyce.  F. Scott Fitzgerald a scris in aceasta perioada  nuvele convenţionale contra unor sume substantiale. In anul 1930, dupa ce viata lor de cuplu a continuat sa se deterioreze, cand Scott se refugia in alcool, Zelda a fost internata pentru cateva saptamani intr-o clinică elvetiana, fiind diagnosticata cu schizofrenie. Dupa externarea ei, cuplul a parasit Europa, intorcandu-se in tara natala. Scott era ruinat, Zelda era distrusa fizic si psihic.  Acesta a fost momentul in care Scott si-a inceput cariera de scenarist la Hollywood. Din nefericire, cariera sa ca scriitor a intrat in declin, in schimb, viata lor a continuat sa se desfasoare la fel de boema si dezordonata ca si pe continentul european. Crizele nervoase ale Zeldei au continuat tot mai des, fapt care a dus la internarea ei tot mai frecvent in clinicile de psihiatrie unde urma tratamente cu electrosocuri si lobotomii.

A existat o incercare de reconciliere intre cei doi, dar eforturile s-au dovedit zadarnice. Relatia lor de cuplu se destramase, macinata intre scandalurile care pe unul l-a dus la alcoolism, pe celalalt, in spital. Scott s-a intors la Hollywood si la afacerea lui, iar Zelda s-a intors la spital. Ei au pastrat legatura, dar visele lor comune, in care deveneau faimosi si bogati, au ramas in urma lor. Intr-una dintre perioadele ei linistite, in 1934,  Zelda s-a despartit de Scott, ramanand cu fiica sa, Patti. 

Scott a avut o perioada relativ linistita, s-a indragostit de ziarista Sheilah Graham, dar nu a renuntat la alcool. In data de 21 decembrie 1940 Scott a murit la 44 de ani, in urma unui un atac de cord. Sotia sa nu l-a condus pe ultimul drum, fiind internata in spitalul din Carolina de Nord unde avea sa moara si ea opt ani mai tarziu, intr-un incendiu, in 10 martie 1948. Aceasta era închisa intr-o camera de spital  unde urma sa i se administreze electrosocuri. Nici ea, nici celelalte noua paciente nu au reusit sa paraseasca incaperea si au murit carbonizate. Din nefericire, nici unul dintre ei nu a trait suficient incat sa vada ce impact au avut romanele lui Scott in literatura americana si nici ce impact a avut Zelda asupra modei americane. Incepand cu anul 1950, romanul  Marele Gatsby a inregistrat un succes comercial fara precedent, dar pe care, in mod cert, cei doi protagonisti si l-ar fi dorit sa il parcurga in timpul vietii lor. Scriitorul si-a iubit enorm sotia sa. De aceea ar trebui spus ca Zelda era metamorfozata in toate personajele lui Scott, la fel cum trebuie mentionat faptul ca nici Zelda nu a fost vinovata de alcoolismul sotului ei, cum nici el nu a fost vinovat de nebunia ei. Dar fiecare, prin defectele lui a dus la destramarea unei casnicii si a unei iubiri deosebite. Francis Scott Fitzgerald a fost reprezentantul stralucit al epocii Jazz-ului, termen pe care l-a făcut celebru. Astazi, el este considerat a fi unul dintre cei mai mari scriitori din America. El a murit tanar, sarac si uitata pana in 1950 cand opera sa a fost readusa in atentia lumii literare. cat de fascinanta a fost viata lor, reiese din seria de scrisori de dragoste din care rezulta clar faptul ca  Zelda a fost o vedetă instabila, un spirit gregar, iar Scott a fost gelos, obsesiv si dominator. Cu toate acestea, scrisorile demonstreaza o dragoste reciproca incredibil de. Scott ii scria unui prieten cu privire la casatoria lor: "... motivul real ... e că o iubesc și că este începutul și sfârșitul a toate. "

Intr-o scrisoare pe care Zelda i-a trimis-o lui Scott in 1920 exprima in cuvinte iubirea profunda si sensibila fata de barbatul ce-i fusese sortit: 

„I look down the tracks and see you coming – and out of every haze & mist your darling rumpled trousers are hurrying to me – Without you, dearest dearest I couldn’t see or hear or feel or think – or live – I love you so and I’m never in all our lives going to let us be apart another night. It’s like begging for mercy of a storm or killing Beauty or growing old, without you. I want to kiss you so – and in the back where your dear hair starts and your chest – I love you – and I can’t tell you how much – To think that I’ll die without your knowing – Goofo, you’ve got to try to feel how much I do – how inanimate I am when you’re gone – I can’t even hate these damnable people – Nobodys got any right to live but us – and they’re dirting up our world and I can’t hate them because I want you so – Come Quick – Come Quick to me – I could never do without you if you hated me and were covered with sores like a leper – if you ran away with another woman and starved me and beat me – I still would want you I know –Lover, Lover, Darling – Your Wife”

Nu indraznesc sa traduc eu scrisoarea, te teama sa nu-i frang frumusetea delicata si totusi atat de bine conturata.Si  ca gestul sa fie dus pana la capat, va transcriu o frantura din corespondenta celor doi din anul 1919, nu dupa mult timp dupa ce s-au cunoscut:

„Draga mea, Te rog, te rog, nu fi atat de deprimata!  Ne vom casatori in curand, si atunci toate aceste nopti in singuratate se vor termina pentru totdeauna…dar pana atunci, te iubesc, te iubesc in fiecare minut din zi si din noapte. Poate nu intelegi asta, dar uneori, cand imi e cel mai dor de tine, imi e mult mai greu sa scriu  […]  Daca am fi impreuna, ai simti cat de puternice sunt sentimentele mele- esti atat de dulce cand devii melancolica! Iti ador sensibilitatea dupa ce ne certam- Acesta este unul dintre motivele pentru care nu mi-ar parea niciodata rau pentru micile noastre certuri, care stiu ca pe tine te deranjeaza, dar eu intotdeauna incerc sa te pup si sa te fac sa le uiti…”

Iar Zelda ii raspunde: “Nu imi doresc nimic mai mult pe lume in afara de tine si dragostea ta de nepretuit, lucrurile materiale nu conteaza pentru mine. As uri sa traiesc o viata lipsita de culoare- pentru ca stiu ca m-ai iubi mai putin, si tot mai putin- iar eu as face orice sa pastrez inima ta doar pentru mine. Nu vreau sa plec! Vreau sa iubesc prima data si sa plec accidental…De ce nu simti ca astept, o sa vin la tine, iubitule, cand vei fi pregatit. Sa nu te gandesti niciodata la lucrurile pe care nu mi le poti oferi- Ai avut incredere in mine, iar asta e mult mai mult decat a facut oricine altcineva pentru mine. Cum poti sa te gandesti in mod constient la o viata fara mine- daca ai muri- o dragule, dragul meu Scott- ar fi ca si cum mi-as pierde vederea- nu as mai avea niciun scop in viata. Nu crezi ca iti sunt sortita? Vreau sa ma imbraci, sa ma porti asa cum porti un ceas. Iar cand suntem singuri, vreau sa te ajut, sa stiu ca nu poti sa faci nimic fara mine […]”

Ea ar trebui să fie privita si inteleasa ca o figura fascinanta in felul ei, o femeie care a definit-o epoca, Terrible Jazz Age. desi in ultima parte a vietii sale presa a uitat-o, Zelda a revinit in atentia publica dupa moartea sa, ccnd viata ei alaturi de Scott devine subiectul biografiilor, filmelor si pieselor de teatru. Din pacate, acesta este un alt exemplu clar ca dragostea nu are nimic de-a face cu inteligenta sau cu caracterul. Dragostea te ridica, tot ea te si coboara. Iar noi suntem doar curiosii care, intr-o viata banala, le rasfoim viata pagina cu pagina.

 

 

 

 

Simone de Beauvoir - "Temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt."

Simone de Beauvoir si Jean Paul Sartre, doua personaje reprezentative ale culturii franceze, un cuplu original care a marcat istoria culturii universale. Sartre a pus bazele filozofiei existentialiste, iar Simone a initiat curentul pentru emanciparea femeilor. Ea s-a nascut in 1908 la Paris intr-o familie de burghezi avuti. Tatal ei, George, era avocat, dar care nu se putea lauda cu o cariera de succes. In schimb, ii placeau femeile, bridge-ul si teatrul. Simone recunostea ca semana oarecum cu tatal ei si isi amintea cum acesta ii spusese odata: “tu gandesti precum un barbat”., iar viata ei avea sa confirme faptul ca tatal ii intuise personalitatea. Aceasta si-a urmarit cu tenacitate obsesiile personale pe care le-a transformat in adevaruri generale. Mama ei, Francoise, o femeie respectabila si decenta, a divortat de sotul ei in 1941, iar Simone impreuna cu sora ei, Helene, au ramas in custodia materna. Ambele fete au urmar cursurile scolii Desir, o institutie onorabila si cu pretentii. Inca de cand era mica Simone a citit si a studiat mult, implicandu-se in procesul de educare a surorii ei mai mici. Aceasta pur si simplu a adorat-o. La Desir, Simone s-a imprietenit cu Zaza, pe numele ei real Elisabeth Mabile, care nu-si dorea de la viata decat un lucru obisnuit la vremea aceea: sa-si intemeieze o familie , sa fie o sotie si o mama devotata. neputand sa schimbe perceptia despre viitorul domestic al Zazei, Simone s-a retras discret din viata ei, imediat dupa ce amandoua au sustinut bacalaureatul in 1924. la putin timp, zaza a decedat in urma unei meningite care a avut o evolutie fulgeratoare. Simone si-a dedicat toata energia si atentia asupra surorii ei, incercand sa o scoata de sub influenta mamei care isi dorea ca macar una dintre fiicele ei sa aiba parte de un statut burghez de vreme ce Simone detesta originile sale. Faptul ca era o militanta convinsa a drepturilor femeii in societate si o fire rebele prin definitie a dus la respingerea inscrierii ei ca studenta la Scoala Normala Superioara. Prezenta ei la cursurile de filozofie de la Sorbona era imposibila in acele circumstante si s-a vazut obligata sa se orienteze catre un alt lacas de invatamant, Sainte-Marie de Neuilly. In 1929, Simone l-a cunoscut la Bibliotheque Nationale pe Maheu, prietenul lui Sartre. El a fost cel care a poreclit-o “castor”, porecla cu care avea s-o alinte Sartre pana la moarte. Cand l-a intalnit prima data, ea avea 22 de ani, iar sartre 24. Amandoi erau studenti la filosofie si isi pregateau lucrarile de licenta. El era un tanar urat cauia i se prezicea un viitor fulminant, ea era frumoasa, inteligenta si ambitioasa. La examentul final, el s-a clasat primul, ea a trebuit sa se multumeasca cu locul doi. Desi examinatorii au confirmat faptul ca pregatirea ei era temeinica, Sartre se impusese prin ideile sale ingenioase, entuziasmul contagios, inclinand in acest fel balanta in favoarea lui.

La inceput, Simone nu a fost impresionata de Sartre, considerandu-l urat, motiv pentru care a trimis-o in locul ei pe Helene la una dintre inatalniri. Acesta, simtindu-se respins si ignorat, a inceput un adevarat asediu asupra tinerei incapatanate si nu s-a lasat pana nu a cucerit-o. El a recurs inclusiv la gestul de a merge la ea acasa si, in vreme ce tinerii se aflau intr-o ipostaza amoroasa delicata, au fost surprinsi de tatal lui Simone care nu a stat prea mult pe ganduri si l-a izgonit pe Sartre casa. Intamplarea a dus la ruptura definitiva dintre Simone si parintii ei. In 1931, fiecare si-a ocupat catedra – unul la Marsilia, celalalt la Havre. Ca orice lucru interzis, reticenta parintilor ei nu a facut decat sa ii apropie si mai tare. Stapan pe sine, Sartre a initiat in 1929 un set de reguli dupa care sa functioneze relatia dintre ei, bazata initial pe o perioada de proba de 2 ani si prelungita ulterior toata viata. Aceasta intelegere a durat vreme de 51 de ani.

Amandoi aveau voie sa aiba si alte relatii cu conditia ca sa respecte pactul sinceritatii absolute, ceea ce s-a si intamplat de altfel. El era convins de faptul ca o relatie conjugala are nevoie de un al treilea partener sexual care sa fie generatorul de noi trairi si experiente comune. In ziua in care amandoi au agreat setul de reguli, el si-a exprimat parerea ca nu crede in institutia casatoriei si ca nu poate fi un personaj fidel decat siesi si ca regulile se sor adapta in functie de dispozitia momentului. Cu toate astea, Sartre a cerut-o de 3 ori in casatorie, incalcandu-si astfel propriile principii si reguli. Simone l-a refuzat de fiecare data, incapatanandu-se sa ridiculizeze si sa ignore convenientele sociale, scandalizand societatea burgheza din care facea parte. Dincolo de aspectul amoros al relatiei dintre ei, acea perioada a fost extrem de benefica in plan intelectual pentru amandoi, cu un schimb bogat de idei, dar fara sa isi asume vreunul loialitate reciproca. Simone a fost convinsa sa accepte prezenta uneia dintre elevele ei ca a doua amanta a lui. Cand Sartre a inceput sa se afiseze cu Olga Kosakiewicz, Simone i-a intors gestul. Desi brava, Simone a fost profund marcata de aceasta complicitate afectiva si sexuala la care a trebuit sa se adapteze din mers, asumandu-si pretul multor suferinte, frustrari si stari de furie necontrolate. 

Cu toate astea, departarea le-a consolidat relatia, caci cei doi isi scriau mereu scrisori, oferindu-si sansa sa se cunoasca mai bine. In preajma anului 1936, cei doi s-au intors la Paris unde Sartre si-a reorganizat cercul de prieteni si simpatizanti ai teoriilor exprimate de el. printre acestia se afla si Jacques-Laurent Bost care a devenit pritenul devotat al Simonei si care avea sa se insoare cu olga. Cam in aceeasi perioada, Sartre a publicat “Greta”, urmat de “Zidul”. Cartea de eseuri a Simonei fusese refuzata de catre Editura Gallimard , iar Sartre a incurajat-o: “Pune mai mult din tine in cartile tale”. Cei doi au fost obligati sa se desparta o data cu inceperea razboiului cand Sartre a fost mobilizat pe front si a fost luat prizonier, incarcerat timp de 9 luni intr-un lagar de razboi in Germania. in 1941 a reusit sa evadeze si sa se intoarca acasa. desi a inceput sa predea imediat, el a publicat pe banda rulanta “Mustele”, “Fiinta si neantul”, “Cu usile inchise”, iar amandoi au inceput sa publice articole in ziarul miscarii de rezistenta “Lupta” care apartinea lui Alfred Camus. 

Dupa incheierea razboiului, Sartre a plecat in America unde s-a indragostit de o frumoasa frantuzoaica, Dolores. Este greu de imaginat ca toleranta unei femei poate fi atat de mare, condamnandu-se de buna voie si in mod repetat la o nesfarsita asteptare. Acesta a fost momentul in care ea s-a cufundat in studii aprofundate despre conditia femeii in societate. In 1943 i-a fost publicat primul roman, “Invitata”, in care descria o relatie de cuplu in care prezenta celei de-a 3-a persoana genereaza stari conflictuale atat de natura afectiva, cat si intelectuala. Indragostita iremediabil de filozoful fustangiu, Simone s-a refugiat in scris, in activitatea de la catedra, gasind afectiune in relatii pasagere cu tinerele sale eleve. Tot atunci a fost exclusa din sistemul national de educatie datorita orientarilor ei sexuale catre lesbianism pe care il considera o forma de protest sii de exercitare a liberului arbitru. In aceasta perioada tumultoasa a fost asaltata de dovezile de iubire ale scriitorului american Nelson Algren care a cerut-o in repetate randuri de nevasta. dorindu-si sa isi intemeieze o familie impreuna. Obosit de rezistenta Simonei care ii promitea o relatie de prietenie comoda, acesta s-a recasatorit cu sotia lui. El i-a reprosat: “ Nu-i vorba de prietenie. Niciodata nu ti-as putea oferi mai putin decat iubirea”.

In 1945, Simone a publicat “Sangele celorlalti” care a marcat un succes fulminant in cariera ei. Dar cota maxima avea sa fie marcata de publicarea celei mai importante lucrari, manifestul miscarii feministe, “Al doilea sex” care a generat un val de dispute la nivelul societatii, antrenand in aceasta disputa intelectualii si mass-media. Ea a avut curajul sa analizeze maniera in care femeile erau discriminate la locul de munca, concediate abuziv atunci cand ramaneau insarcinate sau erau victime ale exceselor si violentelor conjugale. A analizat si condamnat maniera in care erau tinute in mod samavolnic in ignoranta intelectuala si condamnate sa fie elemente de décor intr-o viata domestica frustranta, obiecte sexuale de distractie pentru parteneri, condamnate sa aduca pe lume copii impotriva vointei lor. ea le-a indemnat sa faca dovada curajului personal si “sa-si ia destinul in maini”, sa manifesteze, sa se opuna, sa se exprime liber, sa lupte pentru drepturile lor. Evident ca provocarea nu a fost aplaudata la scena deschisa si nici cu urale de catre barbatii care apartineau unei societati macinate de misoginism, motiv pentru care a fost supusa unui tir repetat de insulte publicate in presa vremii. Francois Mauriac scria unui prieten de la publicatia “Temps Modernes” unde publica Simone: “De-acum stiu totul despre vaginul patroanei dumneavoastra”. Chiar si unele reprezentante puritane o catalogau drept nebuna si isterica. Insusi Sartre nu ii impartasea ideile decat la nivel teoretic. In 1977, acesta avea sa declare in “Le Nouvel Observateur”: “ceea ce e minunat la Simone de beauvoir este ca are inteligenta unui barbat (si vedeti, in sensul in care vorbesc aici, sunt cam sclavagist) si sensibilitatea unei femei”. El insusi era un misogin care ar fi trebuit sa o scoata din minti pe Simone, dar ea a ales sa taca, fara sa riposteze, ca de fiecare data cand erau impreuna.

Dincolo de ocean, “Al doilea sex” s-a impus ca o biblie a femeilor de pretutindeni, romanul fiind considerat istoria opresiunii feminine de-a lungul timpului. Miturile majore inspirate de femei au fost perfect descrise si analizate cu ochiul critic si intransigent si profunzimea unui intelept. Desi respingea ideea “eternului feminin”, ea a avut taria si curajul de a afirma public celebrele cuvinte:”femeie nu te nasti, ci devii”. In aceasta perioada perioada, cei doi si-au afirmat ideile marxiste, au calatorit in China, Cuba, URSS, criticand maniera in care Europa de este era ingenunchiata sub greutatea tancurilor sovietice. desi calatoreau impreuna din motive pur profesionale, sustinand conferinte, cei doi au continuat sa locuiasca separat: el in piata Saind-Germanin-des-Pres, ea – clienta permanenta a hotelurilor din Cartierul Latin sau Montparnasse. Locul in care cei doi se intalneau era Café de Flore. Anul 1954 i-a adus Simonei premiul Goncourt, o data cu publicarea cartii “Mandarinii” in care evoca iubirea imposibila dintre ea si Nelson Algren, descriind totodata intelectualitatea de dupa razboi si din timpul razboiului rece. Din banii obtinuti din vanzarea cartii si-a cumparat un mic atelier pe Rue Schoelcher in vecinatatea cimitirului Montparnasse. Dupa decernarea premiului, ea si-a canalizat atentia asupra scrierilor sale autobiografice in care avea sa relateze experientele personale traite alaturi de Sartre. Impreuna s-au implicat in repetate actiuni publice, in redactarea revistei Les Temps Modernes, in editarea manuscriselor sartriene. Desi avea 46 de ani, a intrat intr-o relatie sentimentala cu un barbat mult mai tanar decat ea, dar deosebit de talentat, Claude Lanzmann. Acesta a fost ultima ei iubire. De fapt, Simone si-a construit intreaga viata in functie de ideile si barbatii importanti care i-au marcat destinul. Fire nonconformista, si-a apreciat libertatea careia i-a imprumutat convingerile personale si a infrumusetat-o prin experientele sale intelectuale. desi si-a asumat acest mod de viata, a existat totusi un pret pe care l-a platit: moartea mamei sale, Fracoise, in urma unei boli de cancer, in anul 1963, cat si evenimentele din anul 1968. Simone ii dedicase mamei romanul “Aventurile unei fete cuminti” in care incerca sa explice gesturile tineretii si facand o necrutatoare radiografie societatii si educatiei burgheze. Dupa decesul tatalui ei din anul 1941, Simone si-a vizitat mama periodic, dar niciuna dintre ele n-a reusit sa treaca dincolo de atitudinea politicoasa si distanta care se instalase intre ele. Helene se maritase cu un inalt functionar insarcinat cu misiuni de spionaj in Europa de est si devenise o pictorita burgheza care traia o viata siesi suficienta. Moartea mamei a dus la publicarea unui alt roman in 1964, “O moarte usoara” care a generat un alt val de scandal deoarece aborda subiecte tabu precum: durerea, moartea si eutanasia. Simone traversa o perioada de singuratate asumata, neavand cu cine sa-si impartaseasca durerea mortii mamei. Sartre era din nou indragostit si implicat in relatia su Arlette El Kaim, o studenta algeriana pe care avea sa o adopte mai tarziu. Aceasta i-a purtat numele, i-a administrat averea so opera, aducandu-i Simonei o ofensa in plus si generandu-i si mai multa durere. In 1968, Sartre a fost din nou in centrul atentiei publice, prezentat drept promotorul noilor schimbari, in vreme ce Simone era total ignorata. Incepand cu anul 1973, starea de sanatate a lui Sartre s-a deteriorat in mod continuu, incepuse sa orbeasca, puterea de discernamant scadea si ea, iar fiica adoptiva il izolase de apropiatii lui, ingradindu-i inclusiv Simonei accesul la el. Nu-i ramasese decat sa lupte in continuare pentru ideile ei, canalizandu-si toata energia in procesul de schimbare a statutului femeii in societate, cerand: emancipare sexuala si legalizarea avorturilor. Multe personaje marcante s-au alaturat cauzei ei: filozoful Anne Zelenski – viitoarea fondatoare a organizatiei “Mouvement de Liberation des Femmes”, avocata Gisele Halimi, scriitoarea Claire Etcherelli, actrita Delphine Seyrig. Ele au lansat in micul atelier de la Rue Schoelcher “Manifestul celor 343” publicat in “Le Nouvel Observateur” prin care cele 343 de femei declarau sub semnatura ca au facut cel putin un avort in viata lor. Au iesit in strada si au demonstat, au luat atitudine in unitatile medicale, in tribunale, fapte care aveau sa conduca in 1976 la  implementarea “Legii veil” prin care se legaliza avortul. Cu un an inainte, Simone a fost la un pas sa i se decerneze Premiul Nobel pentru literatura.Dezamagita, ea si-a comentat astfel pierderea mult ravnitului premiu:” Probabil s-au gandit sa nu fie un conflict de interese!” Intre timp, dincolo de ocean, Nelson Algren cazuse prada alcoolismului, isi perduse averea si facuse declaratii impardonabile cu privire la relatia dintre ei, comparand-o cu o camila, si declarand faptul ca fusese incapabila sa se implice sufleteste intr-o relatie amoroasa. Sartre se afla in spital, dar accesul la capataiul lui ii fusese respins. Pe 15 aprilie 1980, Simone si-a condus pe ultimul drum iubirea vietii ei, desi Arlette El-Kaim incercase sa o impiedice sa se supuna unor alte suferinte. Dupa inmormantare, domiciliul lui Sartre a fost jefuit, iar Simone n-a primit nici cel mai banal obiect dpret amintire din toata averea lui personala. Deja suferintele o ingenunchiasera si cazuse victima alcoolismului. Dupa 2 zile de la inmormantarea lui Sartre a suferit un accident vascular si vreme de 6 ani a indurat chinuri insuportabile. Nu mai rezista deplasarilor si se misca foarte greu. A fost ingrijita de catre prietenii ei, Claude Lanzmann, Olga si sotul ei, Jacques-Laurent Bost, Sylvie Le Bon. In aprilie 1986, Simone de Beauvoir a fost internata in spital unde a si decedat dupa 48 de ore in ziua de 14. A fost inmormantata alaturi de Sartre in cimitirul Montparnasse purtand pe cap celebrul turban, iar pe deget avea inelul oferit de Nelson Algren. A murit dupa 6 ani de la decesul lui Sartre, lasand in urma o opera literara remarcabila. ea a marcat secolul 20 prin actiunile sale in care promova emanciparea femeii, actiuni extrem de indraznete pentru epoca ei. In mod paradoxal, numele si viata ei au ramas definitiv legate de cele ale partenerului ei, Jean-Paul Sartre. Desi poate parea paradoxal, ea a considerat ca cea mai mare realizare din viata ei a fost relatia cu Sartre. El insusi era de parere ca iubirea lor a depasit sfera banalitatii, trecand in zona existentialista si ca relatia lor a fost filonul inspiratiei, generatoare de idei si miscari sociale.Cu toate astea, Sartre nu a fost niciodata invinovatit ca nu ar fi actionat cinstit (atentie, nu spun corect) pentru ca nu facuse altceva decat sa-si traiasca viata in conformitate cu principiile lui. Simone credea ca toate relatiile de cuplu si toata nefericirea ei personala erau caracteristice tuturor femeilor. Ea a facut greseala de a analiza viata femeii in general, luandu-se pe sine ca unitate de masura. Necunoscand maternitatea, a negat instinctul matern. Era de parere ca procesul cresterii si educarii copilului trebuie preluat de catre stat: “nu inseamna ca luam copiii parintilor lor, ci ca nu-i abandonam acestora”.  In “La Ceremonie des Adieux” a imortalizat ultimele cuvinte ale lui Sartre:”Moartea nu ne va reuni. asa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid in sine ca am reusit sa ne traim vietile in armonie pentru atata vreme”.

In mod cert, unii dintre voi se intreaba ce a determinat-o sa suporte asemenea umilinte. N-as putea sa dau sapunsul corect, ci pot presupune ca nu numai inima leaga doua fiinte, ci si parcursul lor intelectual, disertatia si teoretizarea, pasiunea pentru scris si impartasirea filonului intelectual si creativ. De numele lor se leaga proiectul existentialist(etic, filozofic si moral) al intelectualului angajat. desi Simone are locul ei in cultura universala si in miscarea feminista mondiala, trebuie spus ca viata ei alaturi de Sartre i-a deformat intr-o oarecare masura perceptia despre viata de cuplu. Ei au traversat viata lor comuna impreuna, cu toate ca nu au fost casatoriti niciodata. Simone a adoptat-o pe Sylvie Le Bon, iar aceasta avea sa ii publice dupa moarte toata corespondenta cu Sartre si Nelson Algren, insa numele si opera ei au ramas definitiv si irevocabil legate de numele celui care i-a fost deopotriva inger si demon: Jean-Paul Sartre.