Nichita Stanescu - "leoaica tanara, iubirea"

Uneori ma apuca un dor de poezie si atunci iau volumele la framantat. Pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Poate este o nevoie a subconstientului de a se agata de frumos intr-o lume al carui tors nu-l mai suporti in impletirea secundelor in minute, a minutelor in ore si-al orelor in zile.

Uitasem cat de frumoase sunt poeziile lui Nichita Stanescu. Mi-am amintit atunci de nobletea unui om pe care l-am vazut o singura data in viata si de-a carui lumina m-am bucurat in tacere. Cine-si imagina atunci ca, un an mai tarziu, avea sa moara?!?  „S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.  A rămas repetent în clasa întâi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. Mai târziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu râvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri, sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.  A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului.(...) Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu. (...) Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi: cum ar fi, bunăoară, poemul «Ghilgameş», «Cartea lui Iov», «Odiseea» şi unele piese ale tânărului scriitor Shakespeare. (...) Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hârtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege câteva poezii bune. Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gândeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinde“ - Nichita Stănescu, 1 noiembrie 1977. Inca din liceu era o mica vedeta in devenire, datorita versurilor in argou pe care le compunea cu o usurinta ce-i uimea pe cei din jur, dar si datorita caricaturilor pe care le desena cu siguranta unui maestru, spre deliciul si amuzamentul colegilor sai. De-atunci Nichita a simtit gustul succesului si a avut grija sa nu se sature niciodata. Intre 1952 - 1957 a urmat cursurile Facutatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. A fost casatorit de trei ori: cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea si Tudorica Tarata (Dora). Dar a avut patru relatii amoroase de durata, dintre care, cea mai patimasa, dar si cea mai naravasa, a fost cu Gabriela Melinescu, singura femeie pe care a iubit-o si cu care nu a fost casatorit.

Prima data s-a casatorit la 19 ani cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al sau, de care s-a despartit un an mai tarziu. Dupa divort, Magdalena a emigrat in Australia, dar amintirea lui Nichita a ramas pitita in sufletul ei, motiv pentru care, dupa moartea poetului, s-a intors in tara special sa rascumpere pianul familiei Stanescu, confiscat dupa nationalizare, si sa-l doneze muzeului "Nichita Stanescu" din Ploiesti. In perioada primei sale casatorii, a debutat in revistele "Tribuna" si "Gazeta literara". In 1960, a debutat cu volumul "Sensul iubirii", iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Doina Ciurea. In timpul studentiei era obsedat de Nicolae Labis, se simtea inferior ca potential creator, transformandu-l intr-un veritabil rival, atat la nivel literar, cat si in plan sentimental. Labis era indragostit de Doina Ciurea si, inainte de a se casatori cu Nichita, aceasta fusese iubita lui.  "Cand am cunoscut-o eu pe Doina, era o adolescenta de-abia dezghicata din copilarie, dar tipul urnban, emancipat si distins, cocheta si eleganta. Bruneta aramie, parul cret de la natura si nevopsit. Ochii mari, poate prea proemineti, cu gene lungi si curbate in sus, sprancene stufoase. Buzele usor congestionate, ca la adolescentele cu hormonii ravasiti. Banuiam si sanii la fel, sub bluza apretata.(...) Ii spun "vrajitoarea neagra" si nu se supara. Cu Labis a inceput sa cocheteze tot mai staruitor, dar el nu se prindea. fata vea o oarecare experienta, printre altele zabovea cam mult in cabinetul directorului Iosif. (...) Pana la urma s-a intamplat caci Labis avea uneori nevoie de un refugiu de protectie si de afectiune", aminteste Marin Ionita primele faze ale relatiei Doinei cu Labis. Nichita a sustinut intotdeauna ca volumul "O viziune a sentimentelor", publicat in 1964, a fost inspirat de relatia sa cu Doina. Inca de atunci, viata sa se afla sub lumina refelctoarelor: manca, bea, petrecea, iubea intens, crea la scena deschisa. Pentru Nichita, viata era un veritabil spectacol. Si se distra. Cei doi s-au casatorit in 1962, cu doar doi ani inainte ca viata sa i-o scoata in cale pe Gabriela Melinescu. La 31 de ani, Nichita publicase deja al doilea volum de versuri. Printre poemele de referinta se numara si "Leoaica tanara, iubirea", una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale.

Sa fi anticipat el intalnirea cu Gabriela Melinescu? Nichita s-a indragostit nebuneste de femeia cu care avea sa petreaca zece ani, perioada in care a ramas casatorit cu Doina Ciurea. Nascuta in zodia leului, poetul a perceput-o ca pe o veritabila felina, salbatica, majestuoasa, frumoasa si desteapta. Dar aceasta avea sa se indragosteasca de un renumit editor suedez, Rene Coeckelberghs, cu care s-a si casatorit de altfel si a plecat definitiv in Suedia. Relatia lor a fost una complicata, pentru ca Nichita era el insusi un om complicat. Se-ntampla sa o incuie in casa pret de cateva minute cat sa mearga sa isi ia un pachet de tigari si sa zaboveasca impreuna cu un prieten cate 2-3 zile la un pahar de tarie asezonat cu poezie. Uita de Gabriela care, disperata si incuiata, suna lacatusul cerandu-i sa vina sa sparga usa, ca s-a blocat yala. Invatase omul lectia deja, nu mai punea intrebari. Nichita uita si de sine cand era vorba de poezie. Ea, il iubea, deci il ierta de fiecare data. Pana cand , intr-o zi, a vazut ca se poate si altfel.

Ea avea sa declare, dupa moartea poetului, intr-un interviu: " De obicei, despatirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a suparat pe mine cand a auzit ca ma voi casatori si ca voi parasi tara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, in Suedia, o carte prefatata de seful Academiei suedeze, Arthur Lundkvist, care il aprecia enorm pe Nichita si voia sa i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita in Suedia, la lansarea primei lui carti, apoi la cea de-a doua si la cea de-a treia. Dar el a devenit dintr-o data foarte mandru si nu a venit la Stockholm niciodata. Si rau a facut ca nu avenit. Avea Nichita niste gelozii absurde, cu toate ca el era casatorit cu Dora si erau foarte bine" In jurnalul ei personal, comenta relatia avuta cu Nichita: " Doi creatori nu prea pot convietui. E foarte greu de trait cu un om care era un panteon intreg de persoane".

Pe Dora, studenta la franceza, a cunoscut-o din intamplare. Florin Iaru si Traian T. Cosovei, viitoarele staruri literare ale generatiei '80 si colegi de facultate cu Dora, au dus-o , in vizita, la Nichita. Iar Nichita s-a indragopstit pe loc si iremediabil de tanara fata careia i-ar fi zis: "Tu nu mai pleci de-aici". Ea avea 22 de ani, el 45. La scurt timp, Dora s-a mutat la el si au ramas impreuna pana in 1983, cand Nichita s-a stins din viata. Doar apropiatii au stiut ca Nichita a fost tatal legal al unei fete pe care a adoptat-o si ca Mirela era sora Dorei. Cei doi s-au casatorit in 1982, deoarece poetul urma sa primeasca Premiul pentru literatura "Cununa de aur" in Iugoslavia, iar ea, avand alt nume, nu putea sa il insoteasca. Nichita nu divortase de Doina Ciurea pana atunci. Intr-un interviu acordat in exclusivitate Iuliei Arsintescu, Dora Stanescu povesteste in stilul ei personal acest episod:

I.A.: Cati ani aveati cand v-ati intalnit?
D.S.: Eu aveam 22, Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 - in momentul in care am hotarat sa ramanem impreuna eram exact "jumatatea" lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.
I.A.: Cum v-ati cunoscut?
D.S.: E o poveste care implica si generatia optzecista - pe Cosovei, Iaru, Stratan... Eram colegi, ei erau vedetele facultatii. Inca nu se lansarera, de-abia incepeau sa publice prin cate o revista, dar se intalneau cu entuziasm si-si citeau unii altora poeziile, faceau planuri. Traian T. Cosovei, singurul dintre toti care il cunoscuse pe Nichita, se necajea ca pierdea mereu in fata mea la badminton - eram campioana universitara! Asa ca, intr-o zi, ca sa-si ia revansasi sa-mi arate ca are si el atuurile lui, m-a invitat sa merg la Nichita. Ne-am dus mai multi: noi doi, Iaru, Stratan...dar probabil ca Nichita uitase de intalnirea cu Traian si in nici un caz nu se astepta la cinci oaspeti. A aparut in usa destul de incurcat, mi s-a parut ca il deranjam si fata bine-crescuta din mine s-a simtit tare stanjenita, adica, uite, deranjam omul... "Intrati odata!", ne-a zis. Au inceput sa-si citeasca poemele... A durat o dupa-amiaza intreaga.
I.A.: Tu scriai poezii?
D.S.: Nu, culmea! Cand au terminat toti, Nichita mi-a zis" Hai, citeste si tu". "Eu nu scriu", i-am zis. "Atunci de ce ai venit?" s-a rastit el, speriindu-ma si mai tare. In ziua aceea n-a vrut sa ma creada, nu intelegea de ce ar veni cineva la el daca nu scrie poezii. Cand sa plecam, Nichita a zis "M-ati obosit si acum ma lasati singur? Plecati pe rand, din sfert in sfert de ora. Si ea- adica eu- pleaca ultima". Au plecat pe rand si, dupa ce a trecut si ultimul sfert de ora, cand sa ies, Nichita s-a apucat sa imi dicteze un poem:
"Ma uitam absent la nu stiu ce
Desigur in spatele meu ningea
O fuga de iepuri lasase urme pe camp
Fara de arme fiind, Doamne,
cum am putut sa starnesc atata groaza!"
M-a ingrozit si pe mine, pentru ca mi-a dictat urland.
I.A.: Era violent?
D.S.: In nici un caz, se rasfata! Dar eu nu stiam inca... Am mai stat, mai venise niste lume si la un moment dat, s-a intors iaru, care a zis ca si-a uitat poemele si pe Dora. Multa vreme Nichita i-a purtat un fel de pica lui Florin pentru ca s-a intors sa ma ia de langa el. Cand am plecat, mi-a spus"sa stii ca tu o sa fii nevasta mea!"
I.A.: Nu te intimida faptul ca-ti spunea asta un poet din programa scolara?
D.S.: In liceu, poezia moderna era considerata abstracta si greu de inteles, nu ne prea bateam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia dupa ce am inceput sa traiesc zilnic in preajma lui. Cand l-am cunoscut mai bine i-am si spus:"Stii ce parere aveam eu despre tine? Ca esti un poet de neinteles si morocanos." Morocanos cred ca mi se parea dupa poza din manual. Ceea ce nu -i adevarat deloc, era un om vesel si de-o deschidere imensa.
I.A.: Si a doua intalnire? Cum v-ati apropiat?
D.S.: A doua intalnire a fost si mai frumoasa. In ziua cand fuseseram cu totii la el, ne povestise ca trebuia sa plece la Cluj, la un colocviu al poetilor. Totusi, cand ne-am despartit, ma facuse sa ii promit ca trec peste doua zile, dimineata, sa il vizitez. Asa ca peste doua zile, constiincioasa, sunam la el la usa, convinsa ca e la Cluj. Daca n-as fi fosr sigura ca e plecat, cred ca nu m-as fi dus, dar asa aveam ocazia sa imi impac constiinta si sa scap si de intalnire. Ma cam speriase. Am sunat linistita si ma pregateam sa plec convinsa ca nu-i acasa. Cand colo, vad ca se deschide usa! M-a invitat inauntru si m-a asezat la masa rotunda unde stateau de obicei prietenii. Ma simteam foarte stanjenita si foarte crispata. Eram prima oara singuri. Nu stiam ce sa fac, cum sa ma port. Pe masa era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma si se plimba prin camera, iesea pe balcon, se intorcea, iar iesea, si nu scotea o vorba. Era absolut neobisnuit, data trecuta vorbise tot timpul! Din cand in cand, intre doua tigari, spunea doar "mai ia un fursec", iar eu ziceam "multumesc". A trecut asa vreo ora. La un moment dat a trebuit sa rupa tacerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. "Stii ce mi s-a intamplat?" a zis. "Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuie sa ma intalnesc cu tine. Asa ca m-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti". Sosise in zori si cumparase fursecurile de langa gara... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romante, pe care n-as fi crezut niciodata ca-l poate rosti un poet de talia lui: " Cand m-am gandit zilele astea la tine, parca mi s-a rasucit un cutit in inima." Poti sa crezi ca Nichita a fost in stare sa produca o asemea fraza?! Era foarte sincer si emotionat ca un licean, nu-i pasa cum suna. In momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am indragostit de el! Si nu cred ca premeditase nimic!

I.A.: Crezi in dragoste la prima vedere?
D.S.: Pai cum sa nu cred, daca mi s-a intamplat?
I.A.: Pana atunci credeai?
D.S.: Da, dar ... asa...teoretic.
I.A.: Si pe urma?
D.S.: A durat un an pana sa ne apropiem. Am inceput sa ne vedem zilnic. Ma lua cu el peste tot. Mi-amintesc ca am chiulit odata de la armata - studentele faceau armata o zi pe saptamana, pe vremea aceea- si am venit in uniforma. Ne-am dus impreuna la Casa Scriitorilor si Nichita era foarte mandru ca a venit cu un soldatel "care-l apara", inventa tot felul de povesti. Mereu construia povesti, de la orice fleac. Multi prieteni mi-au spus pe urma ca ma stiu de cand a aparut Nichita cu un soldat... Peste inca doi ani ne-am casatorit.
I.A.: Cum atara viata voastra de familie?
D.S.: La Nichita venea mereu lume, traiam intr-o casa deschisa. Veneau prieteni vechi, dar si oameni pe care nu-i vazuse niciodata. Poetii tineri veneau pentru un fel de binecuvantare, iar el considera ca nu trebuie sa respinga pe nimeni. Spunea tot timpul: "De unde sa stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un poem prost - i se poate intampla oricui - si el renunta sa scrie!?" Erau mereu 5-6 oameni in jurul mesei noastre, toata ziua, si se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineata cu lume in jur, mancam cu lume in jur, treburile le faceam cu lume in jur, dicta poeme si citea poeme cu toata lumea de fata... Uneori ramanea cate cineva chiar si peste noapte. Nu era usor, dar la un moment dat te obisnuiesti. Ne lega un sentiment enorm si am facut foarte repede echipa.
I.A.: Nichita cand mai apuca sa scrie?
D.S.: In perioada aceea, Nichita isi dicta poemele. Explica de ce in Antimetafizica. El spunea ca un poem e o stare de spirit. Asa ca prefera sa dicteze si, de cele mai multe ori, nu revene si nu modifica nimic. In general mi-a dictat mie, oricand, ziua si noaptea. Facea abstractie ca era lume in jur, lucrul lui continua in minte fara intrerupere, in mod firesc. Pe urma, cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le recitesc de doua, de trei ori... Le asculta, se bucura enorm, ca un copil, il uimeau! Se lauda: "Sunt geniale, sunt nemaipomenite!" A doua zi le citea prietenilor - era modul lui de lucru. Zicea cui se intampla sa fie prin casa "hai sa va citesc ultimile douazeci de poeme geniale pe care le-am compus" si le asculta cum sunau iar si iar. Le asculta si le selecta. Eu le citeam, el inchidea putin un ochi si asculta. Pana la urma, din cele douazeci de poeme geniale de la inceput ramaneau doua, trei, patru... Pe celelalte fie le rupea, fie le inchidea intr-un sertar.
I.A.: Ai incercat vreodata sa le salvezi?

D.S: Nu. Daca le rupea, insemna ca trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros – ca stare de spirit, ca teama-revenea in alt poem, alta data. Cei mai uimiti de felul asta de lucru erau oamenii care nu-l cunosteau. Unii oaspeti erau foarte intimidati, taceau si priveau fara sa scoata o vorba. Nichita incepea atunci sa se manifeste exuberant, sa faca un adevarat spectacol – ca sa-i destinda sau ca sa poata el suporta tensiunea lor, sa poata duce tot greul acelor oameni. Se desfasura aproape cabotin si in acelasi timp era foarte atent cu fiecare in parte, nu spunea despre nimeni, niciodata, ca e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gandea cu mare tandrete la toti. Si, la un anumit monet dat, Nichita i se adresa omului din fata lui intr-un fel care-i ajungea drept la inima. Il facea sa se simta unic intuindu-i sufletul, intelepciunea inimii, adevarul. Avea o putere fascinanta de a rezona cu ceilalti, am vazut zeci de ori intamplandu-se acest lucru. Sau le spunea:”Batrane, iti dedic un poem. Am sa-l spun in aer, sa nu-l scrii, aceste cuvinte or sa se risipeasca in aer si poemul o sa ramana numai al tau.”

I.A.: A fost o perioada, dupa moartea lui, in care o gramada de lume se lauda cu faptul ca fusese “cel mai bun prieten al lui Nichita”. Care era, de fapt, adevarul?

D.S.: A fost o batalie lunga si prosteasca. Oamenii nu-si dadeau seama ca fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Il vedeai o singura data si ramaneai cu “amprenta Nichita”. Cred ca pana si faptul ca primea pe toata lumea era coplesitor. Prietenii chiar in certau, dar asa exista el.

I.A.: De ce avea nevoie de atata lume in jur?

D.S.: Mai degraba ceilalti aveau nevoie de el, iar el avea nevoie sa daruiasca, sa ofere. Orice: pe sine, poezie, incurajari. Nichita a optat foarte clar pentru viata pe care a trait-o si nu s-a multumit cu jumatati de masura, cum ni se intampla noua, oamenilor obisnuiti. El a optat total pentru poezie, neglijandu-si viata de familie, disciplina zilnica, sanatatea. Dar a fost o alegere constienta si asumata. Nu si-a construit un personaj, era un personaj. Si atrait risipind din fiinta lui. Nu putea altfel.

I.A.: Crezi ca, de acolo de unde e acum, Nichita vegheaza asupra ta?

D.S.: Tot timpul. In fiecare zi, de cand ma trezesc si pana seara, orice as face, mi vine mereu in minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus sau versuri – si intotdeauna cand am fost intr-un impas s-a intamplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade cand nu aveam chef de nimic si deodata se intampla ca trebuia sa ma ocupt de el – de opera lui, de exemplu – si ma trezeam la viata. Ma readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri si lucid, nu ma bantuie duhuri sau mai stiu eu ce, dar simt mana lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, ma vegheaza dinauntru, nu din cer…

I.A.: Ti-a dedicat o multime de poezii, te pomenea mereu…

D.S.: Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare… Sunt timida, mi-e greu sa ma cred buricul pamantului… Erau poezii de dragoste. Le-am strans. Le-am pastrat pe toate. Mi le dedica zilnic la fel cum tot zilnic ma numea altfel...Poateo sa le public intr-un volum special...Mai bine acum, decat cand o sa am 80 de ani, nu?...”

Intr-un alt interviu tot Dora marturisea: “Cu siguranta, exista foarte multe poezii inca nepublicate si asta pentru ca Nichita avea obiceiul sa daruiasca poeme zilnic. Banuiesc ca sunt sute de poeme prin tara, iar manuscrise inedite vor tot aparea de acum inainte. El spunea ca a dedica un poem e ca si cum ai darui o floare.” “Eu, personal, am poeme dedicate mie, dicate de Nichita, care au ramas intr-un dosar in arhiva mea personala si care vor intra cel mai probabil in arhivele Academiei sau ale Muzeului Literaturii Romane. Nu am numarat textele, doar le-am inventariat si le-am inchis bine alaturi de taieturi din ziare ale lui Nichita, pe marginea carora facea notatii”, a marturisit, in exclusivitate pentru EVZ, Dora Stanescu. Pentru ca fiecare carte semnata de poet era o constructie in sine, cu o structura profund personala, ele nu vor aparea intr-un volum separat, ci in editii critice. Primele poeme inedite din colectia Dorei, necunoscute si acum publicului larg, au aparut in albumul memorial sin 1984. “Nichita gasea oricui cate ceva ca sa-l incurajeze. Nu stiu cum il percepeau ei pe el. Nichita era colectionar, avea diverse lucruri pe care le strangea, inclusiv monede. Dar, pentru ca era atat de generos, daca cineva spunea ca-i place ceva, ii daruia acel lucru. Fiecare intalnire cu el era speciala. De asta multi spun ca l-au cunoscut pe Nichita. Fiecare pare a avea un Nichita al lui, - de colectie-, spune sotia poetului. Inainte de anul 1975, cand s-a mutat in apartamentul din Piata Amzei, Nichita nu a avut o locuinta stabila. Dar, imediat ce s-a mutat acolo, intregul bloc avea sa stie ca nu oricine avea sa le fie vecin. “Hic sunt leones”, in traducere “aici sunt leii”, scria mare pe panza care flutura impetuos balconul sau. Aceasta era celebra sintagma folosita de romani pe harti pentru a marca locul unde incepeau teritoriile necunoscute si periculoase. Nichita s-a amuzat, vecinii s-au enervat si cu greu a capitulat, dand jos panza ofensatoare. Calatorul curios poate descoperi astazi placa maronie care il avertizeaza” “Intr-un apartament din acest bloc a locuit si creat in ultimii ani de viata poetul Nichita Stanescu”. Incet, geniul lui a ajuns si la sufletul vecinilor, dar a vibrat in sufletul generatiilor de tineri, sclavi ai cuvantului, dar care aveau nevoie de recunoasterea maestrului. Se zice ca un vecin i-ar fi reprosat poetului: “Stii, din cauza ta m-a lasat nevasta.” femeia, neglijata, il lasase pentru altul care ii recitase deja celebra poezie:

“Daca ti-as saruta talpa piciorului

Nu-i asa ca ai schiopata putin de frica sa nu-mi strivesti sarutul?”

In curtea blocului isi ridica ramurile catre cer un plop mare care-si intindea crengile catre balconul lui. Nichita se pierdea in meditatie privindu-l si l-a botezat simplu Gica.” Gica este un copac gelos. M-a pus dracu de l-am scarpinat pe scoarta intr-o seara si nu mai scap de el defel. Venise la mine intr-o zi o distinsa doamna. Din pricina Principialitatii lui Gica, nici mana nu am apucat sa i-o sarut. Gica e un copac gelos. Excesul de grija pe care il are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uita mirat, ca sunt om, nu ma lasa in libertatea mea. N-avui treaba! Cine m-a pus sa-l scarpin pe scoarta, cand singuratic am venit acasa?” scria poetul despre copacul-prieten. Dupa moartea sa, primaria l-a culcat la pamant, murise si copacul, o daca cu poetul. Se uscase din rarunchii si nu mai voia sa-si schimbe frunzele. In data de 13 decembrie 1983, poetul a trecut in nefiinta n urma unui stop cardiorespirator si a unei crize de cirozala Spitalul Fundeni din Bucuresti. A fost inmormantat in Cimitirul Belu din capitala. Nichita avea propria sa viziune asupra mortii: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. El ii marturisea poetului de breasla Aurelian Titu Dumitrescu: “Bre, batrane, cand o sa mor, o sa fiu curios sa vad ce simt si vreau sa spun asta!”, iar Dumitrescu comenta: “In doi ani, cat aproape am locuit in casa aia (…) cred ca a spus-o de o mie de ori. Si, printre dantelele haziase pe care le-a rostit pana sa se aseze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plina de anectote, nespuse si tandre, care te apropiau intotdeauna intr-o candoare cu fineturi distilate, de rafinariile mari ale creierului sau, glumind aproape, s-a ridicat in sezut si, ca si cand ar fi spus un vers sau poanta la ceva ce se intampla langa el, a zis: “Verde rece!”, a sfarsit energia, viata si amurit (…) A fost o lectie a curiozitatii in fata mortii, curiozitate mai mare decat frica de moarte, si a dorintei de a transmite ceea ce simte, fara disperarea ca intra in moarte nepregatit: el chiar atunci scria! Nici macar nu si-a tras sufletul, nu si-a facut freza, inainte de a muri cu o pieptanatura potrivita”. Dupa moartea lui Nichita, Dora si-a trait discret durerea, dincolo de curiozitatea si tristetea lumii. Dupa ce s-a mutat la Paris si s-a recasatorit cu un mare sculptor,Florin Codre. Dora l-a iubit enorm pe Nichita si a incercat sa il protejeze de toata lumea, chiar si de el insusi, impotriva vointei lui. Poetul se refugia tot timpul la o carciuma langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta Johnny Raducanu, prietenul lui de suflet. Dora i-a convins pe prietenii lor su-au alcatuit un fel de conjuratie antialcool, oficializata printr-un act semnat de toti in par, angajandu-se sa lupte alaturi de ea impotriva acestui vicuin fata caruia Nichita capitulase demult. 

Nichita avea ciroza in acea perioada, iar Dora isi perchezitiona oaspetii care, fiecare, venea cu cate o sticla de vodka. Nichita ascundea sticlute in cutia televizorului, in pendula, pitindu-le de ochiul vigilent al Dorei.

Dupa moartea lui in 1983, au fost publicate cateva volume precum: “Respirari”, “Amnitiri din prezent”, “Antimetafizica”, “Fiziologia poeziei” unde au fost adunate gandurile si confesiunile lui despre creatie, viata si prieteni. Au fost publicate scrisorile imaginare despre dragoste pentru toate fiintele pe care le pretuia si pagini de jurnal. Intr-una dintre ele, poetul si-a amintit o dimineata de iarna, in ajun de Craciun, “ca un om care n-a ras niciodata”, a pornit sa caute sub brad “ca si cum ar fi mers in intampinarea marii”, intrebandu-se ce dorinta nebuna ii determina pe oameni sa aduca bradul in casa si sa ii impodobeasca cetina cu beteala, nuci si portocale. Nichita si-a raspuns in modul sau unic si irepetabil: “An de an strangem obiecte pentru pomul care trebuie impodobit. Ne prefacem ca nu stim nimic despre el: cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a coborat de la munte un om, cu lesul tanar, vegetal, pe umar. Vreau sa-i vad bine chipul bradului, de aceea inainte de a-l impodobi, il las singur pentru ca este prea viu pentru a purta atatea podoabe (…). Stam in jurul bradului pe care nu-l simtim cum nespus de incet moare, viata lui se scurge in lucruri si in noi, este o moarte simbolica, lasand verdele viu ca sa ne bucuram noi mai departe”. “Prin miros se cunoaste sufletul pomului , doi brazi cu acelasi miros nu exista, pomul meu de iarna este unic ca si viata pe care isi va lasa-o in lucruri. Nu cred ca pot intalni altul in padure, el e unic in casa mea, pomul de iarna e ca si un an pe care nu-l pot inlocui cu altul”. Aceasta impacare a timpului cu anotimpul si a omului cu sine de aminteste de Nichita. “Am adormit si am avut un vis (…). Se facea, asadar, ca sunt un savant atomist, intr-un binenteles halat alb si ca ma ocupam nu de sfaramarea materiei, ci de sfaramarea cuvintelor in atomii lor”. “Ca sa suradem, putem spune ca in masura in care spiritul are dinti si stomac, poezia cu poet cu tot este o hrana spirituala. dar ca sa vorbim grav, putem afirma ca fara poezie omul nu s-ar distinge de neant”. “Este un amestec ciudat de forte in Nichita Stanescu: un respect aproape religios pentru poezie si o supunere aproape cinica fata de real. Instabil si labil in viata de toate zilele, usor mitoman,, agresat de prieteni racolati din toate mediile intelectuale si disperat cand nu este agresat, actor de comedie si personaj de tragedie, destept si smecher pe un fond de inocenta totala (…) te intrebai, urmarindu-l, cum este posibil sa existe in acelasi spirit un acrobat asa de abil si un poet atat de mare si de profund?” il descria atat de bine Eugen Simion.

Incepand din  1964 i-au fost publicate volumele “O viziune asupra sentimentelor”, “Dreptul la timp”, “11 elegii”, “Rosu vertical”, “Laus Ptolemaei”, “Necuvintele”, “Un pamant numit Romania”, “In dulcele stil clasic”, “Cartea de recitire”, “Belgradul in cinci prieteni”, “Maretia frigului”, “Epica Magna”, “Opere imperfecte”, “Respirari”, “Oase plangand”, antologii si numeroase traduceri. In 1975 a primit premiul international “Gottfried von Harder”, iar 5 ani mai tarziu, 1980, a candidat la Premiul Nobel la propunerea Academiei suedeze alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges, premiu care nu i s-a acordat. Doi ani mai tarziu, a primit marele premiu “Cununa de aur” al Festivalului International “Serile de poezie de la Struga” si a inceput sa lucreze la “Antimetafizica”, carte care a fost publicata dupa 2 ani de la decesul lui. daca ar fi sa sintetizam iubirile poetului, am descoperi tipologia femeii lui: frumoasa, bruneta cu parul lung, desteapta, adica femeia potrivita pentru barbatul carismatic al carui talent subjuga cuvantul. Elogiind iubirea, el a parcurs viata fiind vesnic indragostit. “Poetul nu are biografie; biografia este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coame rebele?De ce te-oi fi iubind atata, iubire,

vartej de anotimpuri colorand un cer

(totdeauna altul, totdeauna aproape)

ca o frunza cazand. Ca o rasuflare-aburita de ger…

“Nu poti sa vezi zane, daca nu esti zanatic” spunea Nichita, probabil singurul poet din lirica romaneasca, cel care este cunoscut doar dupa prenumele lui.

In “Albumul memorial Nichita Stanescu” publicat in 1984, a aparut scrisoarea pe care acesta i-a scris-o mamei lui, Tatiana Stanescu:

“Draga taicutule si maicuto,

Am ajuns cu bine la Eforie unde am cautat locuinta (am un pat intr-o camera cu trei paturi). Eforia s-a schimbat uimitor, fata de cum era cand am vazut-o ultima oara (…) Tarmul este pe intreaga lungime pietruit cu un fel de piatra calcaroasa asa ca pe dig (exista si un dig construit asta iarna impreuna cu vilele colorate, restaurantul, blocurile de pe faleza sau langa faleza) ai impresia unei cetati cu o multime de cuburi si trapeze si alte forme mai complicate, catarate pe creasta zidului, care nu sunt de fapt altceva decat cladirile noi. Vremea e buna, calduroasa, dar nu atat cat in Bucuresti bunaoara. Marea e calda si uneori fara valuri. Inca nu m-am dezmeticit prea bine de multimea impresiilor noi. Deocamdata nu fac plaja decat putin (cam vreo ora) ca sa ma bronzez, caci altfel m-as arde si n-as putea sa mai vin cateva zile la plaja din pricina asta. Peste cateva zile voi obtine o cartela, deocamdata mananc impreuna cu Doina. daca vreti sa imi scrieti, trimiteti-mi scrisoarea pe adresa Doinei (Ciurea Doina, str. Mihail Kogalniceanu 37 A, Eforie) pentru ca aici fiind multi vizitatori de vreo 10 ori mai mult ca localnicii, postasii mai incurca posta, dar pe familia Ciurea o cunosc.

Va sarut mana,

Nini”

“Cantec vechi de luna noua”

Iesise-n calea sufletului meu

aiurea, din trotuare, Dumnezeu,

dar seara grea de stele si de lut

ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum

ochi de pisica-mi licareau in drum

si pasul greu mi se-asternea natang

...si fluieram asa, ca sa nu plang.

Dar tot credeam ca poate viermii moi

nu cresc in ochii mei pustii si goi,

nici in surasul meu nedaruit

si tot credeam ca poate n-am murit.

iesise-n calea sufletului meu

aiurea, din trotuare, Dumnezeu

dar nu l-am cunoscut si, gol de gand

trecui asa’nainte, fluierand.

“Ce bine ca esti”

E o intamplare a fiintei mele

si atunci fericirea dinlauntrul meu

e mai puternica decat mine, decat oasele mele,

pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare

mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart

fluviul rece in delta fierbinte

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi

tampla de stele pana cand

se face coloana sau altceva

mult mai inalt si mult mai curand.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se,

doua culori ce nu s-au vazut niciodata,

una foarte de jos, intoarsa spre pamant,

una foarte de sus, aproape rupta

in infrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.

 “De dragoste”

Ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mana ei luminoasa

demult m-a uitat, -

demult s-a uitat pe sine

cum atarna pe ceafa scaunului.

Eu ma inec in lumine

si scrasnesc in rugul anului.

Ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rad,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine ma infatiseaza pe cand

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

in lumea fioroasa

de sub ceresc.

“Emotie de toamna”

A venit, a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori,

ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,

ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,

si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci m-apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le inec in mare.

Suier luna si-o rasar si-o prefac

intr-o dragoste mare.

“Rasu’plansu”

Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,

sare cazuta in bucate,

dovada ca nu pot trai numai acum

sunt anintirile mele, toate…

Dovada ca nu pot vedea fara martoti

e copilaria, adolescenta mea,

dubland nefiinta acestei secunde

cu nefiinta ei de candva.

Ah, rasu’plansu’

ah, rasu’plansu’

ma bufneste cand spun

secundei vechi putrezind in secunda

de-acum.

Ah, rasu’plansu’

ah, rasu’plansu’

in ochiul lucrurilor reci

si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul

neinventatilor regi.

“Vantul sfartecat de boala”

Vantul, sfartecat de noala

imi atarna greu in maini.

Plang si plang de oboseala calindand din caini in caini

Si-mi smucesc din colb calcaiul…

Pasule, de ce ramai?

Poate-i drumul tau dintaiul,

ce-ti atarna de calcai

Falcile cu scrasnitura

mi le strang si-n van asud

doar scrasnitul surd, de ura,

al maselelor l-aud.

Nu-i cantarea cea mladie

cu vedenii vechi, de mit,

...Cantule de drumetie

te urasc ca ai murit!

„Ploaie in luna lui Marte“

Ploua infernal

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau in luna lui Marte.

Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene in creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.

O sa te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem in lume odaia.

Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua inferna, ploaie de tot nebuneasca

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut sa se sfarseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.

“Cantec”

M-a uitat Dumnezeu, gandindu-ma,

pana cand gandul

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele

adumbrindu-ma

pana cand nevazutul

mi-a devenit vazut.

Stau ca si cun cineva

ar trebui sa-si aduca aminte de mine

si-ntre timp, ros de aer si nins,

mi se stinge lumina-n oricine.

“Leoaica tanara, iubirea”

Leoaica tanara, iubirea,

mi-a sarit in fata.

Ma pandise-n incordare

mai demult. Coltii albi mi i-a infipt in fata,

m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura

se facu cerc, de-a dura,

cand mai larg, cand mai aproape,

ca o strangere de ape.

Si privirea-n sus tasni,

curcubeu taiat in doua,

si auzul o-ntalni

tocmai langa ciocarlii.

Mi-am dus mana la spranceana,

la tampla si la barbie,

dar mana nu le mai stie.

Si-aluneca-n nestire

pe-un desert in stralucire,

peste care trece-alene

o leoaica aramie

cu miscarile viclene,

inc-o vreme,

si-nc-o vreme…

“Luna in camp”

Cu mana stanga ti-am intors spre mine chipul,

sub cortul adormitilor gutui

si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,

vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,

zvelti vanatori, in arcuitii lei

din goana calului, cum isi subtie arcul.

O, tine-ti mana stanga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire

pe care ramurile l-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc in ochi si-n jur sa sterg copacii

in ochii tai cu luna ma rasfrang

...si ai putea, uitand, sa ne strivesti in gene

dar chipul ti-l intorn, pe bratul stang.

Cheile Nerei - rezervatia naturala a Banatului

Sasca Montana este situata in Banatul de sud in locul in care muntii Locvei se imbratiseaza cu Muntii Aninei si ai Almajului. Relieful este montan de tip carsic, caracterizat prin vai adanci, munti cu pereti abrupti, cu grote, chei, pesteri, cascade si coline. Satul este asezat pe valea paraului Susara, insirandu-si casele pe o vale ingusta amplasata intre dealul Gheorghe si Valea Nerei. Clima e blanda, cu influente mediteraneene, fapt pentru care aici cresc liliacul salbatic, alunul turcesc, smochinul, lamaiul si roscovul salbatic. Totodata exista aici o fauna interesanta, printre care scorpionul si vipera cu corn. Pentru cei care plecati din Timisoara, trebuie sa stiti ca se afla la 182 de km de noi, dar, daca veniti din alte locuri, ar trebui sa cercetati o harta. Bucurestiul, de exemplu, se afla la 509 km departare. Comuna Sasca Montana are alipite cateva alte localitati mai mici, ca de exemplu satul Potoc, atestat intr-un act care dateaza din 1367 prin care era mentionat ca satul este hotarnic cu Jagurian, sat care astazi nu mai exista. In anul 1554, dupa batalia de la Mohacs, banatul a devenit pasalac turcesc pentru 101 ani. In urma pacii de la Passarovitz (Pojarevat), din 21 iulie 1718, turcii au recunoscut austriecilor dreptul de stapanire asupra Banatului, iar imparatul Carol al V-lea a declarat provincia domeniu al coroanei din Viena. In recensamantul facut din ordinul generalului Mercy in anun 1717 se mentiona faptul ca Sasca Montana era formata din11 case, Bogodintul cu 34 de familii, Potocul su 132 si Sasca Romana cu  28 de familii.   Atunci a fost demarat procesul de colonizare masiva cu muncitori germani adusi din partile Tirolului, Bavariei si Rinului. Primele familii de colonisti au sosit in 8 septembrie 1719 prin portul Bazias. Zona din imprejurimile Sascai era renumita datorita industriei miniere si metalurgice de exploatare a cuprului. Localnicii erau ajutati de un numar mare de olteni veniti aici la munca dupa retragerea turcilor. Ei erau organizati in trei grupuri: Carbunari, Stinapari si Sasca Montana, astazi reprezentate pe harta ca localitati. Zona Sasca Montana – Moldova Noua era cunoscuta drept regiunea delor 100 de mine si se zice ca de aici s-ar fi extras cuprul inca din perioada romana, fiind cele mai vechi mine din Banat. Localitatea aceasta este incredibil de frumoasa atat din punct de vedere peisagistic, cat si cultural, zona conservand frumoase traditii si legende transmise din generatie in generatie. Rutele turistice conduca catre Cheile Nerei, lacul Ochiul Beiului, cascada Beusnita, Cheile Susarei cu Moara Veche, cascada Susara, Cantonul Damian, manastirea Nera, colectia muzeala Victor Tautu, Hambarul de Piatra si Crucea Husmanului din Sasca Montanda, Monumentul Eroilor, Capela Catolica Veche si Lacul Dracului, Cine tine drumul prin tunele pe Valea Beiului mergand spre Lacul Ochiul Beiului ajunge in minunata vale cu cascade a Beusnitei. Cheile Nerei, parte integranta a Parcului National Cheile Nerei, se intind pe 22 de km, de-a lungul cursului raului Nera, intre Sopotul Nou si Sasca Montana. Parcul are o suprafata de 36.758 ha si cuprinde 5 rezervatii naturale care formeaza niste peisaje absolut uimitoare generate de verticalitatea semeata a cheilor, de frumusetea delicata a cascadelor sau misterioaselor pesteri.

Lacul Dracului este situat pe malul stang al Nerei si s-a format prin prabusirea tavanului unei pesteri. El se intinde pe o suprafata de 700mp, cu a adancime maxima de 9m, si este cel mai mare lac carsic din judet si din tara. Legenda spune ca lacul este stapanit de diavol care incearca sa ademeneasca oamenii catre abisurile lacului de culoare albastra-verzuie. Localnicii sustin ca legenda zice ca lacul nu are fund si ca e brazdat de numeroase tunele subterane si ca multi dintre cei care se avanta sa faca baie nu se mai intorc la mal.Vazut de sus, lacul pare o imagine decupata din poveste. Oricat de fascinati ati fi de peisaj, nu va lasati ademeniti de mrejele lacului. Curenti de apa puternici atrag in abis pana ce si unii dintre cei mai experimentati inotatori.Legenda spune sa in vremuri de demult un pastor pe nume Andrei isi pastea oile si caprele prin vegetatia bogata in iarba grasa , plante si arbusti care cresteau pe stancile din imprejur. Era o zi de toamna mohorata , cand cerul cernea o ploaie marunta ce-ti intra in maduva oaselor. pastorul s-a asezat la adapostul unei stanci pe mal si si-a aprins un foc din lemne uscate stranse la repezeala ca sa se incalzeasca putin. deodata a vazu printre tufele de ferigi si carpinis de pe malul lacului un omulet cu un clean (peste) mare care se apropia de el si i-a zis: Ia pestele asta si sa-l frigi pe foc, dara frigandu-se sa nu se-ndoaie ca, daca se-ndoaie, are sa sperie turma care se va ineca in apele adanci ale lacului”. Pastorul s-a uitat mirat la mogaldeata aia urata de om si i-a venit o idee ca puna la incercare dracovenia de aratare. Prinse un ied frumos, ii taie capul si i-l arata acestuia zicand: “ia casul iedului si sa-l frigi la flacara focului, dar frigandu-l sa nu i se vada dintii c-ai sa sperii norii si-or sa toarne potop de apa si ne-om ineca”. Andrei a luat pestele, dracul- capul de ied. Pastorul a taiat un lastar de cor, l-a infipt din capul pestelui pana in coada si-a inceput sa-l friga si sa-l invarta in foc. Aratarea a luat un cutit si-a inceput sa despoaie scoarta unui copac,a infasurat botul iedului si, infigandu-l intr-un protap, a-nceput sa-l friga la foc. La un moment dat, focul s-a intetit de la o pala de vant si s-au vazut dintii iedului, in vreme ce pestele era tinut drept de tepusa care nu-l lasa sa se curbeze. Aratarea a luat-o la fuga si s-a aruncat in apa adanca a lacului, iar pastorul s-a uitat indelung, zicandu-si:”tiiiii…asta nu-i om, ii drac!”  Dar calatorului ii sade bine cu drumul si cu rucsacul atarnat in spate, caci pretutindeni sunt locuri de legenda. Una dintre ele este cea a Ochiului Beiului potrivit careia un turc care se numea Bei a fost la vanatoare pe aceste meleaguri ale Nerei. Si cum calarea el prin desisuri in cautare de vanat, a ajuns in Poiana Florii unde a vazut o fata frumoasa care-si pazea caprele. Beiul s-a uitat la ea indelung si s-a indragostit de valaha, intalnindu-se tot mai des si pe ascuns. Tatal Bei-ului, auzind despre aceasta poveste, a hotarat sa-i desparta pe cei doi pentru ca faceau parte din doua popoare diferite cu credinte diferite, si-a trimis slujitorii s-o omoare. Tanarul si-a gasit iubita injunghiata in poiana si-a plans-o neincetat pana ce din lacrimile sale s-a format un lac, dar alinare n-a gasit, asa ca pana la urma s-a sinucis. O alta varianta ar sustine faptul ca tanarul ar fi rapit-o si necinstit-o, pastrand finalul lacrimogen. Lacul ii poarta numele si este protejat de Muntii Aninei si Locvei. Drumul pana acolo nu este extrem de anevoios, iar efortul este din plin rasplatit cand ajungeti sa vedeti lacul. Acesta se intinde pe o suprafata de 284 mp si are o adancime de 3.6m. El are provenienta carsica si forma de cuva. El este alimentat cu apa in permanenta de la izvor, motiv pentru care niciodata nu ingheata. Iarna, aici poposesc pasari migratoare precum starcii cenusii si rate salbatice. Pe fundul lacului se pot zari bolovanii si pastravii care inoata, cat si mici firicele de apa ce antreneaza in jocul lor fire de nisip si bule de aer. El se afla in apropierea celor trei cascade ale raului Beusnita. Imprejurimile salbatice, ruinele cetatii medievale Ilidia din apropierea rezervatiei reprezinta unul dintre cele mai frumoase trasee turistice din Banat. Lacul Ochiul Beiului este fermecat si datorita faptului ca localnicii inca povestesc ca este frecventat in noaptea de Sanziene de ielele care se imbaiaza si danseaza goale in poiana pana se crapa de ziua.

Pe raza satului Sasca Romana , dupa varsarea Beiului in Nera, se termina Cheile Nerei unde traseul calatorului serpuieste prin tunelele sapate in stanca abrupta a malului drept. Calatoria pe Valea Beiului spre Lacul Beiului si de aici pe valea cu cascade lasa o impresie de nedescris. Cei care vor sa mearga cu masina de la pod pana sus la pastravarie o pot face prin Potoc, pe drum asfaltat. De la pod pana sus se urca pe drum forestier: pe dreapta se carca valea, pe stanga se inalta peretele muntos. Inainte de pastravarie, pe dreapta, se afla cascada Vaioaga care nu trebuie ratata. De pe platou incepe traseul pana sus la cascada Beusnita, iar drumul este usor de parcurs. cascada Beusnita are o cadere de apa de la aproximativ 12-15 metri si merita vazuta atunci cand nu este seceta si are cadere bogata de apa. Dupa ce treceti de cascada, traversati padurea luxurianta si urmati Valea Beusnitei pana sus la izvoare. Nu e mult de mers, cam 45 de minute de la cascada mare. cam dupa 15 minute de mers se afla cea de-a treia cascada. Bazinul raului Beu poarta mai multe nume:pe cursul superios se numeste Racajdianul; imediat ce firicelul trece de Culmea Goruia-Cetatuia, se numeste Beul Sec de la congruenta raului beul Sec, Beusnita si Izbucu care alimenteaza Lacul Ochiul Beului. 

In aceasta zona existau odinioara peste 50 de mori, dar majoritatea au fost distruse de inundatii (Dacicoanea, Moara de piatra,Sfetoanea sau Stuoanea). Pe Valea Rudarii s-au pastrat miraculor 22 de mori cu ciutura, caracterizate cu roata orizontala si cupe radiale. Asezate de-a lungul cursului apei pe o distanta de 3 km de sat, morile valorifica potentialul energetic scazut al raului Rudarica. Taranii au construit si intretinut aici un complex mulinologic monumental, satisfacandu-si nevoile de macinare a granelor ale celor cateva sute de familii. Rotile morilor erau confectionate la inceput din lemn, apoi au fost inlocuite cu cele din metal. Lagarul care sustinea miscarea de rotatie a ramas tot cel din cremene alb reprezentand cea mai sigura solutie, deoarece rulmentii nu faceau fata aici. faina macinata aici are un gust inconfundabil pentru simplul fapt ca bobul este macinat de pietre cu o viteza foarte mica fata de cele actionate la curent. La inceput, morile se aflau in proprietatea a 15-20 de familii care contribuisera la construirea lor. Pe baza unei intelegeri verbale, fiecare familie avea dreptul la un timp de macinat. “Randul la moara” se mostenea sau se putea vinde. O zi pe luna era rezervata intretinerii morii, fiecare familie avand obligatia sa trimita un membru care sa ajute la intretinere, altfel risca sa isi piarda randul. Morile au fost denumite dupa numele constructorului sau al locului in care a fost amplasata” Moara cu tunel, Rosonea, Viloanea, Trailoanea, Indaratnica dintre Ruari si Indaratnica, Firizoanea, Popascu, patoanea, Balolea, Rascoanea, Humbroanea, Maxinoanea, Vamolea, Brusoanea, laiata, Moara din tarina, Vamulea, Prundulea, baniana, laiata, Podu Ilochii sunt cateva dintre numele lor. Dupa revolutie, multe au fost lasate de izbeliste , dar cercetatorii de la Muzeul Astra din Sibiu au contactat fonduri europene si le-au reconditionat, astazi fiind incluse in traseele turistice si facand parte din Patrimoniul Unesco. Morile cu ciutura se afla pe Cheile Rudariei, in amonte de comuna Eftimie Murgu. Ele sunt perfect functionale si astazi, macinand in continuare granele satenilor din satele invecinate. Faina obtinuta este de cea mai buna calitate si energia necesara este integral regenerabila. Privita din amonte, Valea Rudariei este un stravechi muzeu al morilor de apa cu ciutura, unice in lume. Specialisti din intreaga lume au venit sa le studieze, s-au filmat documentare pentru ca aceste piese unice sa nu fie uitate. Tunelurile au fost sapate de oameni, astfel incat suvoiul de apa sa aiba forta sa miste mecanismul rotilor. In trecut, ele macinau pana la 150 de kg de faina in fiecare zi. Aici este organizata Lunea Cornilor , sarbatoarea ca marcheaza inceputul primaverii. Oamenii poarta masti si infatiseaza momentele specifice unei nunti, de la logodna pana la cununie, la strigarea darului si la reconstituirea alaiului mirilor. Alta sarbatoare este Smalzaul sau sarbatoarea masurarii.

Celebra este si sarbatoarea Negeiei care incing dansurile populare precum hora sau ardeleneasca. De aceste mori sunt legate si niscaiva legende, cele mai renumite fiind cea a Dainurilor si cea a Svinecei. prima zice sa-ti potrivesti ceasul dupa porunca naturii si vei petrece o noapte intr-una din cele 2 mori. Indaratnica isi invarteste roata-n gol, iar cel ce are curajul sa doarma peste noapte acolo, de se culca batran se scoala tanar deoarece moara cand macina da timpul inapoi. Cea- de-a doua zice ca la moara Rosoanea era o morarita tanara si frumoasa foc Intr-o noapte de Sanziene cand duhurile coboara printre oameni, a trecut pe-acolo un varcolac care s-a transformat intr-un batran, a necinstit fata dupa care a ucis-o. Un duh bun, vazand isprava, l-a transformat pe mos in lup, blestemandu-l sa nu poata sa devina iar om pana nu sapa cu dintii si ghearele un tunel pe sub stanca, la capatul caruia sa ridice o moara care sa n-aiba rand niciodata. Pe partea raului unde satenii spun ca s-ar fi petrecut isprava a ramas un loc pietros pe care l-au numit Cracul Fetii. Este si o urmare a legendei. Vazand parintii fetei ca aceasta nu s-a intors acasa , au plecat sa o caute si-au murit inghetati pe stancile Rudariei. primavara, pe drumul pe care ar fi urcat cei doi, au aparut stancile Adam si Eva, unele dintre cele mai frumoase din Banat. Tot satenii sustin ca noaptea ar razbate zgomote ciudate, tipete, glasuri ragusite si soapte, ba chiar si sunete de instrumente muzicale din interiorul unor mori si ca acestea ar fi motivele pentru care nu mai merg la macinat. Altii zic ca ele sunt ocupate de spiritele celor care au murit aici incendiati, dar sursele istorice nu mentioneaza nici un fel de informatie care sa sustina aceste ipoteze.  O alta poveste sustine faptul ca mai multi localnici si-ar fi macinat graul in Moara Indaratnica, ar fi umplut sacii cu faina, i-au legat si urcat in carute, iar , cand au ajuns acasa, boabele erau intregi si nici fir de faina. De-aici i se trage si numele, ca moara asta refuza sa macine cum trebuie. In interiorul ei hotarau satenii zilele nuntilor, organizau petreceri, sezatori si dezlegau de vraji si descantece. Exista si unele ciudatenii mai recente sustinute cu tarie de catre batranii satului. La Moara de la Tunel a fost adus preotul in urma cu 30 de ani ca sa alunge spiritele rele.odata patru capre au ramas peste noapte incuiate inauntru si stapanul le-a cautat vreme de cinci zile. Cand le credea pierdute, numai ce le-a gasit incuiate inauntru in cea mai buna forma de sanatate. Pana atunci, dinauntru se auzeau noaptea tipete de petrecere, glasuri de femei, icneli si mugete infundate, viori si trompete, tropote de cai, talangi sau muzica de patefon.Nimeni nu mai indranea sa macine faina inauntru de ceva vreme si nimeni nu a putut sa explice cum naiba s-au incuiat pe dinauntru cele patru capre nazdravane. 

Nu departe de Saca Montana se afla si manastirea Nera, construita in 1994 in stil moldovenesc. manastirea de maicute poarta hramul “Sfintei Cuvioase Paraschiva”. In interiorul ei au fost amenajate o biblioteca si doua ateliere de icoane (pictura si litografie), un atelier de sculptura in lemn si altul de muzica psaltica. Tot aici maicutele prepara si comercializeaza multe produse naturale . Biserica este construita din lemn, pe fundatie de beton care, din pricina diferentei de nivel a terenului, are soclul de 1.70m in zona altarului si numai 40 de cm in pridvor. Ea are o lungime de 20m si o latime de 7m, iar in zona abiselor de 11m. Grinzile sunt imbinate in coada de randunica. Interiorul este compartimentat in altar, naos, pronaos si pridvor inchis. Catapeteasma este realizata din lemn sculptat, pridvorul este inchis si despartit de pronaos printr-un perete din lemn. Turla se inalta din mijlocul naosului si are 3 tronsoane: primul e din grinzi de brad in forma de patrulater, iar celelalte doua din grinzi de gorunin forma octogonala. Pardoseala este din dusumea de scandura, iar acoperisul din sindrila. Grinzile fatadelor exterioare sunt sculptate. Biserica nu e pictata, dar este inzestrata cu icoane mari din lemn. 

Un alt obiectiv turistic este Cetatea Ilia, ridicata la sfarsitul sec 13 de Regatul Maghiar. Aceasta cetate era inconjurata cu un zid de aparare si avea doua turnuri. Cetatea a fost ridicata pentru contracararea atacurilor turcesti. Se zice ca aceasta ar comunica cu cetatea din Varset (Serbia) si ca ar ascunde in tunele o cantitate impresionanta de aur. Multi cautatori de aur au luat muntele pieptis in cautarea tezaurului, dar nimeni nu spune daca l-au si gasit. Localnicii povestesc faptul ca prin 1994 ar fi fost scos un burduf de bani din fantana de sub cetate. De fapt, multi localnici de pe  Valea Almajului – de la Dalboset la Sopotu Vechi- detin harti cu planurile vechii cetati desenate pe piei de capre si jura ca sunt posesorii martii care duce la comoara. Cetatea a fost ridicata pe dealul Oblita  iar ansamblul a a fost format dintr-o rotonda, o cladire rectangulara de 11 x 11m sectionata de un zid median, un turn  - locuinta ridicat pe-o fundatie de piatra. E posibil ca cetatea sa fi apartinut unui domeniu regal, respectiv fiicei lui Bela al III-lea, Margareta, casatorita cu imparatul bizantin Isac al II-lea Anghelos 

Langa cetate se afla satul Potoc, ultima statie pana la Cheile Nerei. Daca va intoarceti in Sasca Montana, la capatul satului incep Cheile Susarei, o alta nebunie de rezervatie, dar despre asta altadata. Pentru iubitorii de natura exista loc de campare sus, pe platou, inainte sa intrati de traseu. daca vreti sa inoptati la hotel, sunt locuri si sus pe platou, dar si jos in sat. Daca inca mai aveti energie si timp de vizitat, va intoarceti la intrarea in sat si o cotiti spre Sasca Romana ca sa vizitati Casa de lut construita dupa proiectul arhitectei Ileana Mavrodin. Acesta este un proiect experimental de arhitectura ecologica , amplasat de maul stang al Nerei la iesirea din chei, vis-à-vis de satul Sasca Romana. Aceasta s-a inspirat din lucrarile realizate de catre Ianto Evans, un britanic care a luat ca model pentru proiectele sale casele de argila din tinutul Devon. El a inceput sa ridice case de vacanta pe toata coasta nord-americana a Pacificului, iar proiectele sale au inspirat-o pe arhitecta romanca sa construiasca o casa ecologica chiar la Sasca. Materialul de baza este colbul, un amestec de pamant lutos cu apa, paine si nisip, asemanator cu vaiuga sau paiata ca si compozitie, dar prezentand si deosebiri notabile. Nu s-au folosit cofraje pentru formarea caramizilorci a framantat pamantul pana a ajuns la consistenta aluatului. Atuncvi l-a pus in zid, asa umed, rezultand o constructie rezistenta la seisme sau intemperii. Deoarece colbul se modeleaza manual, fiecare constructie e unica si irepetabila, chiar si pentru arhitect. Astfel, arhitecta s-a pus pe treaba, a intocmit planurile, a testat caramizile de lut, a escavat solul pentru fundatie si s-a pus pe facut caramizi amestecand pamantul cu nisip, paie, lut. Stratul vegetal a fost folosit pentru acoperisul verde. Izolatia a fost facuta sin sticle goale si refolosite. Copertina de la intrare e facuta dintr-un copac cu trunchi curbat. Nise si crengi cu forme ciudate au fost folosite ca elemente de décor. Ferestrele erau facute din parbrizele masinilor vechi, iar obloanele sin margini de cherestea. Liniile curbe ale peretilor, arcele s nisele genereaza o fluiditate a formelor, unica dar si specifica tuturor cladirilor organice. Cladirea a fost orientata catre soare, astfel ca ea este racoroasa vara si calduroasa iarna. Datorita masei termice a colbului, incalzirea pe timp de iarna este minima. Acoperisul verde decupat din peisaj si decapat la acoperis, ajuta cladirea sa devina un strat intermediat in ecosistem.. Costructia este nepoluanta si se integreaza perfect mediului ambiental, oferind un microclimat sanatos. 

"Matryoshka" sau papusa in papusa.

Intotdeauna cand plec in vacanta, imi place sa vin cu un obiect care sa-mi aminteasca de tara respectiva. Din Spania am venit cu un prespapier din otel de toledo si un tauras din portelan mozaicat, din Olanda cu o mica moara din portelan, din Italia am o frumoasa masca venetiana, din Germania o halba de bere frumos decorata, din Franta o mica ceasca de cafea din portelan de Sevres si tot asa  as putea continua. Prietenii, stiind meteahna mea, imi aduc la randul lro mici suveniruri din tarile pe care le viziteaza.

Dar nici unul dintre ei nu a fost in Rusia. Nici noi. Imi doream atat de mult o papusa "Matryoshka" , incat, atunci cand am avut ocazia, am implorat pe cineva care mergea acolo sa-mi aduca una. Papusa , un simbol national al Rusiei, are o poveste frumoasa.  Numele ii provine  de la prima femeie rusoaica cu numele de "Matryona", care a fost un nume foarte popular printre ţăranii Rusiei. Numele celebrei papusi inseamna mama si isi are originea in latinescul mater. Numele este de fapt un simbol al maternitatii , al fertilitatii.  "Matryoshka" a fost inspirata de o papusa realizata in insula Honshu a Japoniei.

Se pare ca pictorul  Serghei Maliutin, care lucra in atelierul industriasului Sava Mamontov la Abramtsvo, o moşie langa Moscova,  a vazut un set de papusi japoneze cioplite din lemn, care reprezentau cele sapte zeitati ale norocului. Mamontov , mecena si sustinator al artelor, incuraja tinerii artişti care creau in stilul rusesc. Acesta  a construit numeroase cai ferate pe teritoriul rusesc, a exploatat petrolul in Baku, a creat uniunea artistilor plastici din Rusia cu scopul promovarii traditiei si culturii nationale. A finantat lucrarile multor artisti plastici, a creat o opera. Artiştii lucrau in atelier alaturi de  meşteşugari talentati.  Se zice ca, intr-o sambata de dimineata, unul dintre ei ar fi  adus de la un calugar rus, intors de curand din indepartata Japonie, o papusa facuta pe insula Hoshu.

Daca pana atunci in atelierul mestesugaresc se ciopleau din lemn  oua de Paste si mere, toate realizate pe principiul ca obiectul mare il „inghitea” pe urmatorul. Pictorul  Serghei Malitunin, atras de păpuşa japoneză care reprezenta un samurai chel, a decis sa realizeze o papusa tipic ruseasca.  El  a desenat  papusa si l-a rugat pe sculptorul Vasili Zveidochin sa  realizeze din  lemn prima Matryoshka dupa acelasi principiu folosit si pana atunci in atelier.

Zvezdochkin  a realizat opt păpuşi: prima era o fată care tinea in brate un cocoş, urmate de alte şase papusi, una ascunsa in interiorul celeilalte, ultima fiind un copil. Doi ani mai tarziu,  M.A. Mamontova, soţia lui Savva Mamontov, a prezentat papusile la expoziţia mondială de la Paris, unde papusile au fost premiate cu medalia de bronz.

Faimoasa papusa cucerise fara sa vrea occidentul. La intoarcerea in Rusia, in multe alte localitati s - a inceput fabricarea de Matryoshki. In 1913,  patruzeci si opt de papusi au fost prezentate la Expoziţia de Jucării de la Sankt Petersburg .

Ele au fost create de artistul Nikolai Bulichiev. Inca de la inceput, papusile aveau forma conica, cu partea superioara rotunjita, iar cea inferioara dreapta. Initial, papusa avea chipul unei fete, imbracata in tinuta specifica acelor timpuri. In interiorul papusii se aflau alte 5 papusi de dimensiuni mai mici, puse una intr-alta, ultima, cea mai mica, fiind un bebe si singura care nu se dechide la mijloc.

Ele sunt pictate manual in culori puternice de: rosu, albastru si verde, care sunt culorile tradiţionale ale papusilor realizate in orasul Serghiev Posad. Acest oras era cunoscut initial pentru manastirea sa din veacul al XIV-lea, numit Zagorsk in perioada sovietica. In ziua de astazi, fiecare set de papusi prezinta o tema diferita: port popular, personaje de basm rusesc, lideri politici, papusi cu tente religioase etc.

In prezent Matryoshka este cea mai populara papusa ruseasca si suvenirul national rusesc. Prima papusa realizata este expusa si acum in  Serghiev Posad, in Muzeul Jucăriilor. Artistul ar fi schitat o familie de tarani  mujici: mamă impreuna cu cei sapte copii.

Pana in prezent, ele sunt fabricate dupa tehnicile traditionale, fiind realizate din lemn de fag. Cele mai populare papusi sunt formate din 5-8 piese.  Cea mai mare Matryoshka , realizata in 72 de piese, provine de la Semionovo si are un metru inaltime. Papusa reprezinta simbolul traditional rusesc si serveste drept reper pentru toate basmele rusesti. Daca nu aveti inca o "Matryoshka", bucurati-va de imagini. Nu e nimic rau in inecrcarea dea a  ne redescoperi latura ludica, ascunsa in zilele aspre ale prezentului.

Ma-ntrebam ce sanse ar avea o "Matryoshka" cu chipurile principalelor figuri din politica romaneasca? Cred ca s-ar vinde mai bine darts. Asa nu am jigni nici papusa, nici jocul, nici regula, nici scopul .

Elena Vacarescu - "bestia de la Geneva" si magia literara

Astazi am primit o provocare, referitor la un material publicat acum ceva vreme care avea ca personaj principal pe Elena Vacarescu. In articolul respectiv vorbeam despre frumoasa poveste de dragoste dintre Elena si regele Ferdinand, fara sa insist foarte mult pe calitatile sale diplomatice sau aportul sau la cultura romana, despre prietenia care a legat-o de multe personalitati ale culturii franceze. Fara a avea pretentia ca voi prezenta informatii inedite despre aceste aspecte din viata Elenei Văcărescu, voi incerca sa povestesc despre rolul si importanta acestei femei in istoria si cultura romana. Presupunand ca ati citit primul material, voi insista pe cele doua directii care mi-au fost sugerate. Iubesc provocarile, dar am inocenta de a raspunde la ele. Sper sa nu dezamagesc (foarte tare!).

Prietenii sai francezi ii spuneau Hé­­lène Vacarésco si trebuie spus faptul ca a fost una dintre femeile cele mai admirate şi mai influente din capitala franceza. Manifestandu-si talentul poetic din frageda tinerete, scrierile sale sunt apreciate de Titu Maiorescu si Vasile Alecsandri. Incurajata de acestia, isi continua studiile la Paris si Sorbona, urmand cursuri de literatura, filosofie, istorie, estetica. Participa la seminariile sustinute de Gaston Paris, Paul Janet, Gaston Boissier si Emest Renan. Isi perfectioneaza talentul in preajma poetilor parnasieni Sully Prudhomme, Leconte de Lisie şi Jose-Maria de Heredia. Primul sau volum, publicat la Paris in 1886, “ Chants d'Aurore“ , a primit cronici favorabile. Leconte de Lisie a fost acela care a recomandat-o pentru Premiul „Archon Desperouses" al Academiei Franceze. Publica o superba culegere de cântece folclorice « Le Rhapsode de la Dimbovitza », lucrare care va fi premiata cu „Jules Fabre" in 1900. Paris-ul a avut o influenta foarte bnefica pentru Elena Vacarescu, deoarece a publicat romane si piese de teatru, volume de versuri, studii referitoare la folclorul roman. A scris libretul operei “Le Cobzar”, a prefatat antologii de poezie românească, iar succesul sau literar s-a facut auzit inclusiv in tara din care fusese obligata sa plece.Elena Vacarescu era o personalitate de exceptie: poeta si prozatoare talentata, autoare dramatica si de memorialistica, de două ori laureată a Academiei Franceze, o traducătoare excep­­ţională a operelor lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Ion Vinea, Octavian Goga, George Topârceanu din limba romana in limba franceza. Ea a creat Premiul "Femina Vacaresco", premiu care e decernat şi astăzi femeilor scriitoare si a fost preşedintă de onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris. In 1913 a infiintat la Bucuresti „Cercul Analelor”, Societate de Conferinte în cadrul cãrora ia- avut ca invitati pe Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu si altii. In 1928 revista „Universul literar" îi dedica un spatiu generos, iar Camil Petrescu scria despre ea in articolul de deschidere: „Avem, acolo, în capitala Franţei, o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care [...] îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc [...]. O asemenea personalitate onorează două literaturi". Succesul ei parizian a fost recunoscut, tardiv, ce-i drept, si de Academia Româna, care a primit-o între membrii sai de onoare. A fost decorata cu Legiunea de Onoare, fiind „cea mai celebrã dintre scriitorii strãini de expresie francezã” , si cu Ordinul Coroana României în grad de Mare Ofiţer. In 1898 a deschis un salon literar în apartamentul său, pe Rue de Chailot nr. 7, frecventat de toate numele importante ale culturii franceze din epocă. Salonul sau literar este frecventat de nume de mare rezonanta ale vieţii literare şi artistice precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt. In 1912 a fondat împreună cu N. Iorga, Dimitrie Guşti, O. Goga “Cercul Analelor din Bucureşti” , a participat, impreuna cu Nicolae Iorga, la întemeierea Ligii Culturale, a infiintat „Biblioteca universala pentru sprijinirea traducerilor". Incepand din anul 1922 a făcut parte din comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva şi din 1930 din Comitetul Internaţional pentru Difuzarea Artelor prin Cinematograf. A sustinut rolul educativ al cinematografului comparându-l cu „a doua productie mondialã, dupã aceea a grâului /.../ un esperanto mut, care întrece cuvântul si îl dominã”, si a intuit influenta pe care cinematograful urma sa o aiba asupra tineretului.

Elena Vãcãrescu, împreunã cu Nicolae Pillat, a infiintat la Paris, Comitetul International pentru Difuzarea Artisticã si Literarã prin Cinematograf, care-si propunea „sã patroneze orice film cu caracter stiinþific, social, economic, istoric, artistic, instructiv, literar sau documentar, permitând prin difuzarea sa în diferite tãri, întelegerea si apropierea între popoare”. Ca orator, s-a remarcat în asa numitele „Entretiens”, organizate de Comitetul Permanent al Literelor si Artelor, între 1932-1938. A sustinut conferinte în Belgia, Olanda, Italia, Spania, Elvetia, Polonia, dar si in Romania. In 1934, vorbind despre Societatea Natiunilor intr-o emisiune roadiofonica, Elena Vãcãrescu afirma: „tara noastrã se afla în stadiul înaintat de evolutie în care participarea ei la miscarea internationalã a ideilor si rãspândirea în medii strãine a creatiilor nationale au devenit o adevãratã si sfântã obligatie”. A fost una dintre fondatorii Casei Româneşti din Paris, în 1937 a inaugurat Catedra „Mihai Eminescu" la Nisa, a tinut conferinte in mai multe tari prin Centrul Mediteranean aflat sub directoratul lui Paul Valery; care a introdus-o si in Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală. A condus Casa României în Franţa, reuşind să se faca auzita in elita pariziana: „Declaraţiile domnişoarei Elena Văcărescu, preşedinta nouei instituţii de propagandă românească“ sunt relatate de ziarul „Curierul“ din 31 decembrie 1934, in care afirma că „Vom ţine conferinţe despre România privită sub diferite raporturi, istoric, literar, etnografic, economic etc. Conferenţiarii noştri vor fi oameni cu reputaţie stabilită (...) Conferinţele noastre vor beneficia de o largă publicitate căci avem presa de partea noastră (...) Ne gândim la organizarea periodică de expoziţii de artă românească sau de produse naţionale (...) Mi se pare că asta e datoria fiecărei ţări: să se facă ştiută de străini, dovedindu-şi astfel vitalitatea“. A publicat in multe reviste literare din Europa: „Les Armales", „Revue de Paris", „LTlIustration", „Conferencia", „Echos de France", „Revue des deux mondes", „Le Figaro", „The Contemporary review", „Lumea nouă literară", „Convorbiri literare", „Revista literară", „Gândirea", „Făt-Frumos", „Luceafărul", „Noua revistă română", „Flacăra", „Rampa", „Dimineaţa", „Năzuinţa", “Viaţa românească", „Boabe de grâu", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar" si alte publicatii romanesti. Poeta Elena Vacarescu s-a impus prin sinceritate, acoperind un repertoriu variat: lirică de dragoste, meditaţii asupra vieţii şi morţii, incursiuni in filonul folcloric romanesc .Proza dezvaluie sensibilitate si se doreste o incursiune in profunzimea sufletului feminin , marcat de miturile si credintele poporului roman in romanele "Amor vincit" şi "Le Sortilege". Scrierile dramatice sunt reprezentate de două piese: “Stana”, “ Pe urma dragostei” şi de libretul de operă “Le Cobzar”. In lucrarile sale memorialistice a inregistrat evenimente, a evocat personalităţi pe care le-a cunoscut de-a lungul vietii sale: “ Memorial sur le mode mineur”, “Le Roman de ma vie”, iar ultima, publicata postum “Din amintirile Elencuţei Văcărescu”. Criticii literari afirma faptul ca talentul sau memorialistic le depaseste pe celelalte. În memoriile sale a povestit despre Victor Hugo, Mistral, Alecsandri, Blaga, Nicolae Iorga si Caragiale, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, Heredia, Marcel Proust, si Tagore. Ea a atacat subiecte dureroase pentru sufletul sau povestind despre iubirea sa cu regele Ferdinand, despre casa regala, despre Carol I si Carmen Sylva. Dincolo de succesele sale literare, ea a legat prietenii durabile cu Victor Hugo, Marcel Proust,. Anatole France, Pierre Loti, Paul Valery, Jean Giraudoux, Andre Maurois. L-a cunoscut inclusiv pe Nietzsche in perioada de nebunie a acestuia si povestea ca l-a confundat cu portarul, deoarece era foarte atasat de un manunchi de chei.

Dar succesul sau literar nu a umbrit aportul sau la construirea unei Romanii moderne. Elena Vacarescu e desfasurat o activitate diplomatica sustinuta in promovarea Romaniei dincolo de granitele sale. In perioada primului război mondial a fost o susţinătoare inversunată a independenţei României, motiv pentru care, in 1919, e numită membră în delegaţia pentru Conferinţa de Pace de la Paris, iar în 1920 a fost desemnata sa reprezinte tara în delegaţia la Societatea Naţiunilor.

Timp de 20 de ani a participat la misiuni culturale şi diplomatice, ocupandu-se de problemele culturale si social-umanitare, străduindu-se prin discursurile sale să atraga atentia asupra României. Jurnalistul N. Raicoviceanu scria in ziarul „Adevărul“editia din 3 octombrie 1925, despre „Elena Văcărescu la Geneva: „Când un român, departe de ţară, lucrează pentru patria lui, pe orice tărâm şi atât cât puterile-i permit, este de datoria noastră să-i închinăm toată recunoştinţa. Când un cetăţean al nostru capătă, întrâo adunare internaţională, o distincţiune pentru munca sa pe tărâmul naţional, cinstea ce-i se face se revarsă asupra ţărei şi trebuie să fim mândri (...) De curând la Geneva, comisiunea de cooperare intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor a ales pe domnişoara Elena Văcărescu să facă parte din comisiunea ce se va ocupa de organizarea institutului de cooperare intelectuală de la Paris (...) Am urmărit activitatea delegaţiunilor noastre la Societeatea Naţiunilor de la întemeierea acesteia până azi. De şase ani, singură domnişoara Văcărescu, ori care a fost guvernul ţării, a făcut parte din toate delegaţiunile. Nici un guvern, nici un ministru al afacerilor străine nu a avut a se plânge de felul cum delegata României şi-a îndeplinit misiunea“ si continua „de câte ori sâ discutat o chestiune privitoare la refugiaţi, la combaterea epidemiilor, la asistenţa copiilor şi femeilor sau la combatarea alcoolismului şi opiumului, cuvântul României a fost spus de domnişoara Văcărescu şi toate propunerile sale au fost încoronate de succes“. Aprecierea de care s-a bucurat din partea publicului francez a determinat integrarea ei in Delegaţia româna care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Guvernul României a numit-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor. In 1946 a participat ca membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Preşedintele Republicii Franceze i-a acordat in 1927 ordinul „Legiunea de Onoare” , devenind o prezentã vie a diplomatiei culturale europene. Pe parcursul carierei sale diplomatice, a avut mai multe functii: atasat de presã, consilier cultural pe lângã Legatia României la Paris, secretar general al României la Societatea Natiunilor Unite, membru al Comisiei Internationale pentru Cooperare Intelectualã, al Comitetului Permanent al Literelor si Artelor, membru-adjunct în Subcomisia de Litere si Arte, reprezentant al statului român la Institutul International al Cooperãrii Intelectuale de la Paris. Intr-un Raport întocmit pentru Ministerul de Externe, din 1937, Elena Vacarescu scria: „A trecut multã vreme de când guvernul român mi-a încreditþat misiunea – în acelasi timp frumoasã si dificilã – de a reprezenta, atât în Franta, cât si în Geneva, idealul românesc de pace si colaborare între natiuni. M-am achitat de aceastã misiune cu un entuziasm dictat nu numai de datorie, ci si de convingerile mele cele mai intime. În acest fel as vrea sã fie interpretatã activitatea ea dintotdeauna”. A militat pentru triumful solidaritãtii intelectuale si a participat la al treilea Congres al Confederatiei Internationale a Muncitorilor Intelectuali, din 1925, la Paris. A fãcut parte din delegatia romana, împreunã cu Dragomir Hurmuzescu si Ion Atanasiu, din miscarea sindicalismului intelectual, în perioada 1923 si 1926. La a opta sesiune a Adunãrii Ligii, in urma discursului sustinut de ea, ziarele precum: „Gazette de Lausanne” sau „Paix ” afirmau ca ideile sustinute de intelectuala româncã sunt valabile si in prezent. „Când Elena Vãcãrescu vorbeste în Adunarea Generalã a Societãtii Natiunilor, hotelurile se golesc si sala de conferinte se umple”. A militat pentru Oficiul International al Muzeelor, pentru popularizarea tezaurelor spirituale, prin organizarea de expozitii, pentru editarea de materiale documentare.

Departe de a epuiza povestea despre viata incununata de succes a unei personalitati care si-a jucat rolul in cultura si istoaria romaneasca cu mult har si devotament. Regretul meu este ca foarte putini dintre noi isi mai amintesc de personalitatile feminine de origine romana care sunt consemnate in istoria universala. Dar si acest material este un inceput. Depinde si cati il citesc.

Catedrala Milenium si Biserica Ordinul Calugaritelor de Notre Dame

Voi continua prezentarea lacaselor de cult ale Timisoarei si voi povesti despre cea mai draga biserica mie din oras: Catedrala romano-catolica Millenium.

Ea este amplasata in Piata Romanilor, fosta Piata Coronini, Piata Mussolini sau Piata Roosevelt. Tinand drumul drept de pe Podul Decebal, inainte de a ajunge in Piata Traian, in dreapta se afla Piata Romanilor,  dominata de Catedrala Milenium. Constructia sa este datata recent, 1896-1901, pentru a aniversa un mileniu de la formarea statului maghiar în 996, fiind cea mai mare biserică catolică din oraşul Timişoara. Este al doilea lăcaş de cult romano-catolic al Parohiei din cartierul Fabric, prima fiind  vechea biserică, construită în jurul anului 1726, în apropierea Fabricii de bere. Este cea mai mare biserică catolică din oraşul Timişoara. Piatra de temelie a fost pusa la data de 4 octombrie 1896 de catre episcopul de Cenad, Alexander Dessewffy. Intregul edificiu este construit din zidarie bruta, netencuita fiind acoperită in exterior cu cărămidă crudă. Pereţii bisericii au o grosime de  1m - 3,64 m. Nava, sanctuarul şi cupola sunt realizate din ciment din Portland. Deasupra porţii sunt amplasate  trei statui in mărime naturală: apostolii Petru şi Pavel, iar la mijloc Mântuitorul Cristos cu crucea. Pardoseala bisericii este alcauita din plăci mozaicate colorate, montate in beton. În turnul din dreapta se află capela Sf. Anton de Padova. Cand biserica noua a fost inaugurata, cea veche a fost predată comunităţii parohiei greco-catolice, comunitate care atunci nu avea o biserică demnă acestui cult in oras. 

Catedrala Millenium este construita in stil neo-roman dupa planurile arhitectului Ludwig Ritter von Ybl, de catre timisoreanul Josef Kremer. Lucrarile de constructie au durat cinci ani.
Edificiul este impresionant prin dimensiunea sa : lungimea exteriora - 71,12m., iar lăţimea fetei catedralei - 27,5m. Turnurile au o inaltime de 43.53m si o latime de 7,5m. Înălţimea turnului de la sol până la vârful crucii este de 65,7 m, in vreme ce lățimea plăcii orologiului este de 1,76m. In interior avem 1170,15m² si un număr de 48 de bănci. Crucile amplasate pe turnuri au o inaltime de  4m., in vreme ce diametrul sferelor de pe cruci este de 1m. Cupola centrala are o inaltime de  45 de metri. Clopotul mare a fost realizat in  turnatoria lui Anton Novotny si are o greutate de 2420 de kilograme. Biserica detine niste vitralii de o deosebita frumusete, acestea fiind platite din donatii publice. La slujbele bisericii pot participa deodata cca. 3000 de credincioşi. Tabloul din altarul principal este creatia pictorului Georg Vastagh. Corul Bisericii Millennium din Timisoara este dominat de o orgă impunătoare construită în anul 1901 de maestrul timisorean Carl Leopold Wegenstein. Orga a fost daruita de catre  episcopul diecezan Alexander Dessewffy (1834-1907), care a dorit să dea sa-si exprime afectiunea faţă de credincioşii parohiei. Orga dispune de trei manuale (în pedalier 30 de taste dintre care 27 efective), iar dulapul (bufetul) este sculptat bogat şi ornamentat cu aur , fiind realizat in stil neo-romanic din lemn tare de stejar de culoare naturală. In 1902 a fost ridicata si o casa parohiala langa biserica, astfel incat parohul s-a putut muta aici din vechea lui casa de pe "insula parohilor".

 

Biserica Ordinul Calugaritelor de Notre Dame "Nasterea sfintei Fecioare Maria" a fost ridicata între 1881-1894. Cladirea reprezentativa a complexului este Şcoala de Fete. Episcopul catolic Alexander Bonaz  a finantat aproape integral realizarea acestui edificiu, folosindu-si intreaga averea personală pentru acte de caritate.

Complexul include o biserică cu două turnuri, realizata in stil neoromanic. Slujbele se tineau în limba bulgară, pentru comunitatea bulgarilor din Banat. Cladirea cea mai frumoasa este corpul vechi, retras de la stradă, amplasat in fata unei curţi de onoare, unde astazi se afla Liceul Dositei Obradovici, liceu cu predare in limba sârbă. In 1864 s-a infiintat la Timisoara ordinul Sorores Pauperes de Nostra Domina.

Calugaritele se ocupau de procesul de educatie al elevilor, iar diversitatea limbilor studiate au facut ca scoala de la Notre Dame din Iosefin sa devina o scoala renumita in Banat. Constructia complexului Notre Dame a durat din 1880 pana in 1894. Biserica Catolică Parohială din Cartierului Iosefin a fost ridicata in stil baroc cu elemente rococo. Biserica are o silueta zvelta, atipica constructiilor baroce, fapt care se datoreaza turnului suprainaltat. În curtea bisericii se află cel mai vechi monument de artă din oraş: statuia Sf. Nepomuk. În perioada interbelică, în cadrul Ordinului Notre-Dame, la Timişoara, funcţionau: o grădiniţă, o şcoală primară, gimnaziul şi liceul de fete.

Cand comunistii au inchis institutia, aici erau inregistrate: 716 eleve de naţionalităţile maghiară, română, germană, bulgară, slovacă, evreiască şi italiană. Tot atunci au fost confiscate toate proprietăţile, printre care clădirile: Colegiul Bănăţean, Liceul Sârbesc şi Casa Studenţilor.