Fabrica de tutun Timisoara

Fabrica de tutun,  situată pe Splaiul Titulescu – Str. Pop de Băseşti 2, a fostcea mai veche si mai mare fabrica, după cea din Fiume din Budapesta, in perioada imperiului austro-ungar si primul obiectiv  industrial construit în Iosefin.  A fost fondata in 1846, cu capitalul unor persoane private, înainte de introducerea monopolului de stat al tutunului în Monarhia Habsburgică. La inceput  avea ca obiectiv principal fabricarea "praful" de tutun pentru prizat, prepararea tutunului pentru fumatul cu pipa si confectionarea de tigari de foi.  Apoi s-a demarat producţia de ţigări („havane”) si tigarete, care până în anii 80 ai sec. al XIX-lea se făcuse în Palatul Dicasterial din Cetarte. In anul 1880, productia de tutun locala implica un numar de 1.890 de muncitori,  iar produsele se diversificasera in  praf de prizat, tutun pentru pipa, tutun taiat pentru tigarete, tutun pentru tigarile de foi.  In aceasta industrie lucrau peste 20%din totalul muncitorilor din oras. Fabrica a fost  reconstruită în anii 80 ai sec. al XIX-lea şi  extinsă de mai multe ori. Înainte de inceperea Primului Război Mondial, 90% dintre muncitorii Fabricii de Ţigarete din Timişoara erau femei din cartierele învecinate, mai ales din Iosefin şi Mehala. Fabrica era alcatuita din parter şi două etaje , cu un turn–coş de fum care există şi astăzi si este un exemplu de arhitectură industrială în stilu anilor 1900. Pe faţada dinspre splai se mai poate vedea plăcuţa unui semn de înălţime hidrografică de dinaintea Primului Război Mondial. 

In lucrarea „Timişoara de altădată în ultima jumătate de secol 1870 – 1920” Josef Geml, primarul oraşului din acea vreme, mentiona:  "Fabrica de Tutun este incontestabil cel mai vechi şi cel mai important stabiliment industrial al Iosefinului, care a fost fondat în anul 1846 de persoane private, deci înainte de introducerea monopolurilor.

Clădirea se afla încă de atunci pe malul drept al Begheiului, dar a fost mărită în mai multe rânduri. La începuturile administraţiei orăşeneşti, trabucurile se confecţionau în Cetate, în clădirea dicasterialului, dar după ce această aripă a clădirii a ars în anii 80, a fost mutată şi fabricarea trabucurilor la Fabrica de Tutun. Producerea tutunului, ţigărilor şi trabucurilor a crescut continuu, şi astfel trebuia mărită clădirea şi numărul de personal în mod corespunzător. În anii 80 erau angajaţi 16 funcţionari şi 1.700 de muncitori; în ultima vreme, numărul funcţionarilor este de 22, iar al muncitorilor între 1.850 şi 2.000, fapt prin care din cele 21 fabrici de tutun, Fabrica Timişoreană ocupă locul 2 (cea mai mare este la Fiume). Printre muncitori, femeile sunt în proporţie de 90%; fondul de salarii total (referindu-ne la anii de pace) atinge 1.000.000 până la 1.200.000 coroane, astfel încât câştigul mediu al unui angajat este de 600 coroane pe an. Muncitoarele sunt angajate din cartierele apropiate, printre care şi Mehala."

La sfarsitul anului 1919 fabrica este inclusa in Regia Monopolurilor Statului si si s-a demarat actiunea de dotare a fabricii cu utilaje noi,  in special masini de taiat tutun, masini de ascutit cutite, masini pentru confectionarea de pachete, instalatii de absortie a prafului, masini destinate confectionarii de tigarete etc.

Fabrica de tutun Timisoara a produs in perioada 1920 - 1945 trei grupe de fabricate din tutun: tigarete, tigari de foi si tutun impachetat. Productia fabricii a crescut atat de mult, incat, dupa  Revolutie, produsele detineau o cota de piata tot mai mare  din piata de tutun romanesc. Carpatiul si Snagovul erau brand-urile cele mai cumparate.

Nu dupa mult timp dupa Revolutie, activitatea de prelucrare a tutunului şi producţia de ţigarete au fost sistate. Din vechea fabrica nu au ramas decat amintirile si ruinele cladirii care inca mai amintesc de faima pe care a cunoscut-o Banatul odinioara si datorita acestei institutii.

Pentru ca umorul inca ne mai da jos din pat dimineata, iata un mesaj al Asociatiei Nationale a Bautorilor de Bere absolut genial. 

Ingerii canta cand Dumnezeu asculta - orga Wegenstein

Inainte de a parasi cartierele Elisabetin si Iosefin, voi vorbi despre cateva brand-uri care au facut istorie atat in Banat, dat si in Romania si Europa. Brand-ul pe care il voi prezenta  astazi s-a nascut in cartierul Elisabetin, nu foarte departe de fosta Clinica de Ortopedie , pe partea opusa a vilei Mühle. Dar ca prezentarea sa isi gaseasca rostul fieresc in istorie este nevoie sa pornim naratiunea dintr-o alta piata renumita a orasului, Piata Unirii. In curand vom vorbi pe larg despre acest loc minunat, considerat de multi istorici un adevarat muzeu in aer liber.

Domul Catolic reprezintă cel mai important monument baroc din Piata Unirii din Timisoara, dar si din Banat. Este important pentru ca este biserica episcopală romano-catolică, în care se ţin slujbe în limbile română, germană şi maghiară. Din cauza terenului mlăştinos pe care a fost proiectat, catedrala a fost construită pe piloni de lemn. Ea are o lungime de 55 m, lăţimea este de 22 m, înălţimea navei 16,90 m, iar a turnurilor 35,5 m. Primele clopote au fost turnate în 1763, orologiul a fost montat în 1764. Lucrările au fost terminate în 1774. Piatra de temelie a fost asezata la 6 august 1754 cu prilejulsarbatorii „Schimbarea la Fata a Mantuitorului” de catre episcopul de Cenad Adalbert von Falkenstein. Prin decretul împărătesei Maria Tereza, domul a fost ridicat la rangul de primă biserică a Timişoarei, în 1756. În timpul luptelor dintre otomani şi austrieci, acest lacas a devenit depozit de sare. În timpul asediului din 1849,  edificiul a fost grav avariat. Interiorul catedralei adaposteste o lucrare a pictorului Michelangelo Unterberger, Sf. Gheorghe călare, luptând cu balaurul. Acest artist  a pictat şi altarele Stephansdomului din Viena. Domul are 6 altare laterale realizate de pictorului german Johann Adam Schöpf. Cele 2 statui mari amplasate in  altarul principal îi reprezintă pe sfinţii patroni de nume Carol al VI-lea şi Maria Tereza. Domul a fost construit cu scopul de a deveni catedrala episcopilor de Cenad, locul de unde acestia isi  exercita autoritatea episcopala pana in 1930, cand vechea dieceza a fost desfiintata si s-a intemeiat Dieceza de Timisoara. Prima slujba religioasa (Sfanta Liturghie) a fost celebrata in data de 8 septembrie 1754 de catre episcopul de Cenad, de atunci, Franz Anton - conte Engl de Wagrain. In acel moment Domul si-a deschis portile pentru credinciosi. Inaugurarea oficiala a Catedralei episcopilor de Cenad a  avut loc in 24 aprilie 1803, la o zi dupa sarbatoarea Sfantului Gheorghe, patronul spiritual al Domului. Episcopul Ladislaus Kıszeghy de Remete, cel care va deschide primul seminar teologic romano-catolic in anul 1804, la Timisoara, a fost cel care a oficiat slujba. Sfintele Liturghii celebrate de episcop in fiecare duminica si in fiecare zi de sarbatoare importanta se tin si astazi in Dom in trei limbi: romana, germana si maghiara. Deseori, unele parti din slujba sunt tinute in limbile: latina, bulgara, croata, ceha si slovaca. Domul nu a fost niciodata constituit ca parohie. Este biserica in care predica se tine pentru toti credinciosii romano-catolici de catre Episcopul de Timisoara, dar si din Ungaria şi Serbia.

Datorită acusticii deosebite aici pot fi audiate concerte de orgă remarcabile. Orga a fost construită în atelierele Wegenstein din Timişoara. Orga a fost construită în atelierele Wegenstein din Timişoara. 

Carl Leopold Wegenstein a fost  unul dintre cei mai importanţi constructori de orgi din Banat. El s-a nascut in Austria de Sud, la Kleinhadersdorf,  în anul 1854. După terminarea şcolii din satul natal, acesta a plecat sa isi faca ucenicia  la Viena într-o fabrică de instrumente muzicale, unde şi-a însuşit meseria de constructor de orgă. Ca maistru, el a cutreierat Germania, iar în anul 1888, in luna august, a ajuns la Timişoara şi a deschis un atelier în Iosefin, pe Calea Hunyadi ( azi bulevardul 16 Decembrie 1989)  la  nr. 14. Din anul 1893 în acest atelier au fost confecţionate 25 de orgi  valoroase, folosind  cele mai noi cuceriri ale tehnicii din epocă pentru realizarea instalaţiilor. Dintre ele, patru erau orgi mari, una fiind cea comandată pentru biserica din centrul oraşului liber regal Timişoara cu două manuale şi 30 de clape, alta era orga comandată pentru biserica romano-catolică din Deta cu 24 de clape, apoi orga din Sinagoga Evreiască din centrul Timişoarei cu 20 de clape şi, în sfârşit, orga comandată de episcopul Dessewffy Sándor pentru biserica Millenium din Fabric, care era cea mai mare.La Timisoara, el s-a căsătorit cu fiica maestrului  Josef  Hromadka si au avut impreuna  opt copii, dar doar Richard, Josef  şi Victor i-au continuat mestesugul. Primul sau atelier a fost  amenajat în anul 1888 în casa lui Hromadka. Curând însă, spaţiul a devenit prea îngust, având în vedere comenzile care curgeau in valuri. 

Astfel el a fost obligat sa se mute si sa işi amenajeze un atelier mai spatios în cartierul Elisabetin unde lucrau permanent 10-15 meseriaşi,  care foloseau  dispozitive acţionate cu aburi, iar mai tarziu, dispozitive electrice.  Wegenstein isi descria propria afacere ca fiind „Prima firmă din sudul Ungariei dotată cu maşini acţionate cu aburi“. 

Începând cu anul 1921, ea purta denumirea de „L. Wegenstein şi Fiii”. Până  la data de 10 martie 1937, şeful firmei a rămas Wegenstein senior, dupa care afacerea a fost preluata de fiii sai, iar ulterior inchisa in 1940.  Prima orgă construită de el, în anul 1896, a fost amplasata in biserica parohială din centrul Timişoarei, orga care a fost distinsă cu premiul I la Expoziţia mondială de la Budapesta. În prezent aceasta nu este functională. De-a lungul vietii sale, el a construit peste 200 de orgi, marea lor majoritate fiind raspandite in zona Banatului. 

Una dintre orgile sale poate fi ascultata în Sinagoga din centrul oraşului . În inima oraşului Timişoara puteţi vedea faţada unei clădiri impunătoare, decorată în stilul maur caracteristic pentru sinagogile Europei în secolul al XIX-lea. Este sinagoga neologă care a fost construită în anii 1860 de comunitatea evreilor din Timişoara pe un teren din centrul oraşului, folosit mai bine de un secol de catre negustorii evrei. Proiectul acestui lacas de cult a fost întocmit de  arhitectul vienez Ignatz Schumann.  La intrarea in sinagoga se afla o placa de marmură gravată , datând din anul 1868, din textul careia rezulta faptul ca sinagoga a fost reinaugurată în acel an în prezenţa împăratului Franz Iosef al Imperiului Habsburgic, deşi prima inaugurare avusese loc în anul 1866.Sinagoga are doua intrari: una pentru barbati printr-un vestibul (pulis) si o a doua pentru femei, direct din strada, unde se afla scari de acces ce conduc la etaj. Din vestibul se intra intr-o sala dreptunghiulara (heikhal), rezervata barbatilor. La etaj se afla orga.Aceasta a fost construită de renumitul meşter timişorean Leopold Wegenstein. 

Alta orga a sa se afla in Catedrala Milenium. Aceasta este cea mai mare biserică catolică din oraşul Timişoara. A fost construită între anii 1896-1901, pentru a comemora un mileniu de la aşezarea poporului maghiar pe aceste meleaguri. Este al doilea lăcaş de cult romano-catolic al Parohiei din cartierul Fabric. Vechea biserică construită în jurul anului 1726 se află în apropierea Fabricii de bere. La inaugurarea bisericii noi, cea veche a fost predată comunităţii parohiei greco-catolice, comunitate care la aceea dată nu deţinea în oraş o biserică demnă cultului. Biserica Millenium cu dimensiuni impozante a fost construită în stil neo-romanic şi neo-gotic, după planurile lui Ybl Lajos. Turnurile au o înălţime de 65 de m, iar cupola centrală 45 m. La slujbele bisericii pot intra deodata cca. 3000 de credincioşi. Clopotul cel mare are o greutate de 2.420 kg.

Corul Bisericii Millennium din Timisoara este dominat de o orgă impunătoare construită în anul 1901 tot de maestrul Carl Leopold Wegenstein. Biserica Millennium poseda una dintre cele mai valoroase si impozante orgi ale renumitului constructor din Banat. Orga aceasta a fost  un cadou al episcopului diecezan Alexander Dessewffy (1834-1907), care în acest mod a dorit să dea expresie dragostei sale faţă de credincioşii acestei parohii. Această operă splendidă şi maiestuoasă dispune de trei manuale (în pedalier 30 de taste dintre care 27 efective), iar dulapul (bufetul) de stil neo-romanic din lemn tare de stejar de culoare naturală este sculptat bogat şi ornamentat cu aur. Instrumentul este realizat in stil neo-romanic din lemn tare de stejar, este sculptat si ornamentat cu aur. În calculele privind costurile de realizare a orgii pentru biserica din Fabric au fost incluse de către preotul municipal, Brandt, şi datele privind pregătirea profesională a maestrului, între altele: o călătorie de studii la maestrul Walker din Ludwigsburg, apoi la Jämlich din Dresda, Dinze din Berlin, Weigle din Stuttgart, Hickmann din Dachwig de lângă Erfurt, Coll din Lucerna, Kaufmann din Dresda, Gissege din Göttingen şi Laukauf/Weikersdorf de lângă Koblenz). 

Din istoria Mănăstirii Franciscane din Radna aflăm că între 1797 şi 1798, constructorul timişorean  Franz Anton Wälter construise o orgă cu 20 de registre. În anul 1893, sarcina de restaurare si acordare a orgii  i-a revenit pentru prima dată maestrului Wegenstein, care a efectuat apoi reparaţii de amploare mai mică. Acesta a fost, de fapt, şi motivul pentru care în anul 1905 s-a hotărât  construirea unui instrument complet nou. 

C. L. Wegenstein a excelat in tehnica de realizare a orgilor in stil romantic, specific celei de-a doua jumatati a secolului XIX.Deoarece in perioada aceea pelerinajele faceau parte din cotidian, cântecele bisericeşti au fost de regulă acompaniate la orgă. Întrucât după anul 1900 numărul pelerinilor creştea, era nevoie de un instrument cu o capacitate mai mare. Bazilica din Maria Radna de langa Arad , situată pe malul drept al Mureşului, aparţine din punct de vedere ecleziastic Diecezei Romano-Catolice Timişoara.

Manastirea Franciscana  Maria Radna este binecunoscută şi peste hotarele ţării, ca fiind un renumit loc de pelerinaj al credincioşilor romano - şi greco-catolici. Interiorul bisericii este realizat într-un stil baroc vienez elevat, cu decoraţii de calitate si deosebit de frumoase. Pe vremea monarhiei austro-ungare, localitatea dispunea de legături strânse cu credincioşii atât de confesiune catolică, cât şi ortodoxă, din teritorii întinse ale întregului spaţiu sud-est-european.

Revista constructorilor de orgi din Viena a publicat un comentariu privind o noua realizare a maestrului Wegenstein, cu referire al orga montata in biserica din Maria Radna: „Biserica pelerinilor din Maria Radna a fost dotată la 25 noiembrie 1905 cu o nouă orgă pneumatică, construită în atelierul maestrului C. L. Wegenstein din Timişoara (Ungaria) şi prevăzută cu 25 de registre (…). Raportul experţilor a apreciat realizarea ca fiind o operă de înaltă măiestrie, de asemenea intonaţia artistică exemplară şi materialul de cea mai bună calitate (…)”.  Graţie acestei lucrări, numele Wegenstein a devenit din ce în ce mai cunoscut, iar comenzile pe care le primeste atelierul sau devin tot mai numeroase. Calitatea instrumentului bisericii din Maria Radna s-a păstrat nealterată până în zilele noastre. Doar calcantele au fost înlocuite în ultimele decenii cu un dispozitiv electric. Sunetul orgii acompaniază şi astăzi cântecele pelerinilor veniţi la Maria Radna. Doar puţini dintre ei ştiu, însă, că planurile sale îşi au originea în proiectele lui Aristide Cavaillé-Coll din Paris, instrumentul fiind destinat Bazilicii Sf. Petru din Roma, şi că realizarea îi aparţine celebrului constructor timişorean de orgi. Aşadar, un proiect cu adevărat european.

Catedrala Sf. Iosif din capitală  este un alt lacas de cult dotat cu una dintre orgile sale. În anul 1930 a fost inaugurată orga Catedralei Sfântul Iosif , care era prima orgă din România cu tractură electrică şi cea mai mare orgă din Bucureşti de la vremea aceea. Cu aceasta ocazie a fost organizat un concert la care a asistat însăşi Regina Maria.

Orga Catedralei Sfântul Iosif are un  registrul de harpă/vibrafon, extrem de rar şi unic în peisajul românesc. Restaurarea acestui registru este cea mai mare realizare pentru Ferdinand Stemmer, maestrul-constructor elveţian care a condus colectivul format din 14 specialişti.

Orga are trei claviaturi, un pedalier, 3.375 de tuburi, 54 de registre concertante şi 36 de registre auxiliare. 

In tara, orgile Wegwnstein mai pot fi ascultate in Biserica romano-catolica Maria zapezii din Resita. 

Orga a fost  construita cu tractura pneumatica, are doua manuale si pedalier si este înzestrata cu 18 registre sunatoare.

 In primavara anului 1872 intr-o localitate situata langa Anina, a inceput constructia noii biserici romano – catolice din Steierdorf, de catre arhitectul oravitean Johannes Biebel, constructie finalizata in toamna aceluiasi an.  Un an mai tarziu au fost sfintite si botezate cele trei clopote ale noii biserici romano – catolice din Steierdorf, confectionate in turnatoria regala a mesterului Ignatz Hilzer din Wienerneustadt cu numele: Sfanta Treime, Sfanta Maria si Sfanta Barbara. In luna mai a fost instalata noua orga, construita la Varset de catre mesterul Alois Hörbinger. 

In Biserica Evanghelica din Sibiu se afla de asemenea o orga Wegenstein cu tuburi libere legate printr-o bandă de lemn, ornamente decente maro-auriu. Biserica Evanghelică (în germană Evangelische Stadtpfarrkirche) din Sibiu este una dintre cele mai frumoase şi impresionante clădiri gotice din Transilvania, care a fost ridicată în 1520 pe locul unde exista o veche bazilică romanică din secolul 12. Interiorul bisericii este realizat în stil gotic, cu bolţi arcuite şi pietre funerare pe pereţii din nord. Orga veche a fost inlocuita ulterior cu o orga Wegenstein din Timisoara. 

În secolul al XIX-lea, aproape în toată Europa s-au impus constructorii de orga francezi, care au fost  lideri în acest domeniu. Cel mai important reprezentant al noului stil constructiv a fost în acea vreme Aristide Cavaillé-Coll, al cărui atelier se afla la Paris. Majoritatea instrumentelor destinate catedralelor franceze au fost realizate în atelierul său. Maestrul francez intenţiona să construiască, pentru Bazilica Sf. Petru din Roma, cea mai mare orgă din lume, iar la vârsta de 77 de ani era convins că-şi va încheia cariera cu această orgă. În acelaşi an a fost primit de Papa Pius IX la Vatican, dar, desi proiectul său a fost apreciat, el a a rămas in faza de proiect. In 1905, Wegenstein a fost cel care a realizat  proiectul monumental destinat capitalei italiene, dupa planurile lui Aristide Cavaillé-Coll. Orga din Roma este identica cu cea realizata pentru domului timişorean. Cele două instrumente au forme identice. Orga este dotată cu 26 de registre, două manete, o pedală şi o tractură pneumatică. În prezentarea activităţii lui Wegenstein, această orgă este menţionată ca fiind cea de-a 65-a realizare.  

Elena Lupescu – femeia care a construit si a daramat destinul unui rege.

Motto: „Mai bine izgonit din gradina raiului dar cu Eva, decit in gradina raiului fara ea.“

Mark Twain

Dragostea a schimbat intotdeauna destinele oamenilor, a inaltat sau a coborat in abis sufletele umane. A innobilat sau a devastat caractere. Acelorasi furtuni neprevazute a fost supusa si povestea de dragoste dintre Carol si Elena Lupescu, cand destinul a pus la cale intalnirea dintre principele Carol al II-lea, viitor rege si dictator de Hohenzollern si Elena Lupescu, femeia cu ochii verzi si parul de foc. O intalnire care avea sa schimbe destinele multora si care a marcat, de fapt,  inceputul unei tumultuoase povesti de iubire pana la moarte.

Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, si a fost unul din cei 6 copii ai regelui Ferdinand si al reginei Maria. El mai este cunoscut sub numele de Carol Caraiman. Dupa o tinerete zbuciumata, marcata de numeroase scandaluri, de exil si de nu mai putin de patru renuntari la tron, Carol al II-lea a fost proclamat Rege la 8 iunie 1930. A domnit timp de 10 ani, iar in septembrie 1940, a fost nevoit sa abdice, lasand tronul fiului sau, Mihai. Carol a avut o viata extrem de controversata si de disputata. A iubit aventura, dar mai cu seama femeia. Prima data a abdicat de la tronul tarii în 1918.

Nu mult timp dupa reincoronarea sala tron,  a fugit cu iubita sa de atunci, Ioana Lambrino, la Odessa, în august 1919, abdicând pentru a doua oară. Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino era  fiica unui general român cu care Carol s-a casatorit si au avut un fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino.

Dar căsătoria lor, îndelung contestată si blamata atat de aristocratia din tara, dar si de reprezentantii curtilor regale din Europa, a fost anulată prin sentinţa Tribunalului Ilfov, din 1919, motiv pentru care Carol a revinit în ţară la 10 martie 1921 şi s-a  căsătorit cu prinţesa Elena.

Printesa făcea parte din casa regală a Greciei si era  fiica regelui Constantin. Impreuna au avut un singur fiu, pe Mihai, născut în 1921, viitorul suveran al României. Fire patimasa, Carol era predestinat sa iubeasca femeia nu din postura unui partener devotat unei iubiri, ci din cea a unui amant care avea nevoie de provocari. Astfel, dupa aproximativ 5 ani de casnicie, in 30 decembrie 1925, regele a abdicat pentru a treia oara si a plecat sa-si traiasca ultima iubire la Paris alaturi de Elena Lupescu.

Elena Lupescu, fosta Tampeanu prin casatoria cu un ofiter roman, s-ar fi numit de fapt Magda Wolf sau Duta Grunberg. A avut de asemenea numeroase poreclele: “Inalta Doamna”  pentru camarila regala, “Femeia nefasta”  pentru inamicii politici, “Duduia” pentru apropiati, sau pur si simplu “Lupeasca”. Ea s-a născut in1899, la Iaşi, si era fiica farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a schimbat numele în Nicolae Lupescu. Mama ei, Eliza Falk, evreica si ea, traise la Viena. Dupa casatorie, a renuntat la iudaism si a devenit romano-catolica. De cand era mica, Elena atragea atentia prin frumusete si inteligenta.

Tatal, decis sa-i ofere  copilei  sansa de a ajunge promovare mediul select al burgheziei, a  inscris-o pe Elena la vestita scoala Pitar Mos din Bucuresti,  o şcoală de prestigiu în acele timpuri, institutie care promitea fetelor din familiile burgheze drumul cel mai usor catre inalta societate . Aici maicile de nationalitate  germana le invatau pe tinerele domnisoare un pic de germana si franceza, le initia in tainele gospodariei, exersau  arta conversatiei cuviincioase, mai exact le transmiteau toate cunostintele necesare ca tanara sa faca fata in mod onorabil conversatiilor purtate in cercurile mondene bucurestene. Duduia  era descrisa ca fiind o tanara cu un corp plinuţ, piele albă, ochi verzi şi păr roşcat. In timp, s-a transformat intr-o  femeie îndrăzneaţă, avida de putere, dornica de lux, o fire careia ii placea sa domine in interes personal. Cand a terminat scoala, tanara avea lumea la picioarele ei. Stapanea arta seductiei, atragea cu usurinta atentia, se purta cu dezinvoltura in saloanele frecventate de lumea buna si nu-si dorea de la viata decat doua lucruri: faima si bani. Era des invitata atat in cercurile din preajma  familiei regale, cat si in cele mai putin onorabile,  care se stangeau in jurul deja celebrului Cazinou din Sinaia. Pentru tanara femeie doar doua aspecte contau: statutul social si banii, motiv pentru care a decis sa se casatoreasca cu locotenentul Tampeanu din Regimentul de Vinatori al printului Carol. Rolul de sotie nu a impiedicat-o   sa isi reia vechile prietenii, dar si vechile naravuri. Nu incearca sa mascheze pornirile catre dezmat, drept pentru care, in casa lor, continuau petrecerile cu admiratori si escapadele amoroase, motive temeinice ca tanarul sot sa ajunga subiect de ironii printre colegii de regiment si  sa divorteze  in 1920. Elena Lupescu , femeie puternica si ambitioasa, si-a reluat o data cu numele de fata si viata mondena de dinaintea casatoriei.  Probabil ca, fara Posmantir, nu ar fi ajuns niciodata sa-l cunoasca pe principele Carol, care si-a jucat rolul deopotriva si de cucerit, dar si de cuceritor. Posmantir, un fotograf de albume deocheate, i-a prezentat-o monarhului  în ziua de 14 februarie 1925, la cinematograf. Posmantir, care se ocupa cu producerea unor jurnale de stiri si a documentarelor de propaganda,  avea o mica afacere cu filme pornografice si albume cu femei pentru plasarea lor ca dame de companie. Elena pozase si ea pentru  albumul lui, fotografiile sale nud fiind mai tirziu recuperate din strainatate cu sume importante. Carol al II-lea se numara, in anii ’20, printre clientii lui Posmantir. Acesta se bucura de favorurile regale, insotindu-l pe print in calatorii si plasindu-i in mod curent femei. Era deja cunoscut apetitul  sexual neobisnuit al principelui, precum si nenumaratele sale legaturi amoroase. Duduia stia si ea, ca toata lumea de altfel, ca principele Carol suferea de priapism si avea un trecut sentimental rasunator: o casatorie cu Zizi Lambrino, pentru care fusese gata sa renunte la prerogativele de print mostenitor, casatorie anulata de Casa Regala, legaturi sentimentale raspindite peste tot in Bucuresti. Desigur ca, pe vremea aceea, casnicia lui Carol cu sotia sa, printesa Elena, nu putea fi catalogata decat una esuata. 

La inceput, Carol se intalnea cu Lupeasca în casa colonelului Tăutu , dar mai apoi, el i-a cumparat un imobil pe strada Mihai Ghica. Principele a fost informat inca de la inceput cu privire la trecutul furtunos al iubitei sale, dar asta nu l-a impiedicat sa se indragosteasca peste urechi de ea si sa faca eforturi deosebite sa pastreze aparentele sociale.  Ceea ce toti numisera o aventura, se transforma incet , dar sigur, in iubire. Chiar si pentru Elenei, femeie patimasa si naravasa , noile sentimente creau confuzie , iar in aceasta etapa marcata de neliniste,  l-a inselat pe principe chiar in „casa lor“, fapt care a pus la indoiala fidelitatea si sentimentele ei reale fata de Carol. 

Printesa Elena a incercat sa-si refaca mariajul, rugindu-l pe Carol sa mearga impreuna cu ea si fiul lor, Mihai, la Sinaia, sa locuiasca la Castelul Peles. Principele a ezitat, nu stia ce sa faca: sa-si  faca datoria de sot si sa-si paraseasca amanta sau sa-si infrunte sotia si sa ramana in capitala? Femeie versata si decisa sa isi mentina statutul castigat, Duduia a venit cu ideea salvatoare pentru iubitul ei, indemnandu-l sa plece la Sinaia, dar  sa il insoteasca in taina si ea.  Situatia de compromis i-a suris regelui, iar,  la foarte scurt timp,  pentru toti locuitorii din oras nu mai erau un secret intilnirile lor nocturne in cabana de la marginea padurii. Masina cu insemne regale putea fi vazuta de oricine trecea prin fata manastirii Sinaia, aflata in apropierea cabanei. Disperata de escapadele sotului ei si real deranjata de barfele care o urmau peste tot, Printesa Elena  l-a incuiat intr-o seara pe Carol in camera sa, in timp ce acesta se pregatea sa plece, dar el a reusit sa iasa, sarind din balconul de la etajul I. In cadere, si-a rasucit glezna, dar acest fapt nu l-a oprit ca, schiopatind, sa se grabeasca spre casa in care urma sa isi intalneasca iubita.

Multi sunt de parere ca, daca atunci nu i s-ar fi declarat razboi deschis de catre cei care voiau sa o indeparteze definitiv  de principele mostenitor, poate Lupeasca s-ar fi multumit cu statututl de amanta oficiala. Dar ea a considerat acest fapt provocarea vietii sale si a ales sa lupte, singura, impotriva tuturor.  Ranita in orgoliu, dar decisa sa invinga ar fi afirmat: „Mai degraba as muri, decia sa-l abandonez!” Si a castigat oferindu-i principelui linistea pe care acasa nu o mai gasea, intelegerea de care nu se mai bucura, caminul pe care nu il mai avea, dragostea pe care numai el o intelegea si aprecia.

Ea a fost femeia care l-a iubit, in vreme ce sotia sa l-a dispretuit. Duduia si-a jucat cartea cu disperarea femeiii indragostite, decisa sa speculeze toate sansele pe care le are si sa le transforme in atuu-uri personale. Atunci cand presiunile Casei Regale si ale politicienilor, decisi sa puna capat acestei relatii, au devenit insuportabile, au decis sa fuga impreuna din tara. Carol a trimis o scrisoare tatalui sau, regele Ferdinand, prin care renunta la toate prerogativele sale de mostenitor. „Va rog ca, prin aceasta declaratie, sa primiti ca renunt la toate drepturile mele de principe mostenitor al Romaniei… Spre a nu produce vreun neajuns in viitor, dati ordin sa fiu sters dintre membrii familiei domnitoare a Romaniei si sa mi se acorde numele sub care imi voi alcatui noua stare civila.“

Presa de scandal a vremii inregistra un nou gol mediatic: printul  indragostit renunta, pentru a doua oara, la tron, de data asta pentru o femeie cu un trecut  detestabil. Trei ani mai tarziu, regele si regina divortau.

In 1927, cand regele Ferdinand a murit, tronul i-a revenit nepotului sau, Mihai, tutelat de o regenta, fapt care i-a permis lui Carol, in 1930, sa se reintoarca in tara, sa-si inlature fiul de pe tron si sa se proclame rege.

Obligat de circumstantele politice din tara sa isi lase iubita la Paris, aceasta, disperata si macinata de nesiguranta, a decis sa se intoarca in tara fara permisiunea noului rege . Uimit, magulit si amuzat de dovada de iubire care o impinsese pe Duduia sa ia aceasta decizie, o asunde o vreme in Foisorul Palatului Peles. Dar relatia lor era de notorietate internationala, motiv pentru care, acest aranjament copilaresc este descoperit in foarte scurt timp. Au urmat zece ani de domnie a lui Carol, dar zece ani in care Duduia conducea.

Nenumarate zvonuri aparusera cu privire la jocurile sale de culise: cumpara oameni influenti, spiona, facea afaceri, castiga puterea cumparand-o cu bani sau oferind placeri interzise in dormitor.  Influenta amantei la nivel politic a fost pregnanta si lipsita de bun augur, de vreme ce toti apropiatii casei regale spuneau ca ii controla deciziile. Spre sfirsitul anilor treizeci, puterea cuplului Carol-Lupescu in viata politica si sociala a inceput sa se destrame.  A urmat o epoca extrem de agitata in viata politica romaneasca marcata de  mari scandaluri de coruptie, atentate, asasinate politice, campanii de defaimare.  Atunci regele a scos în afara legii partidele politice, înfiinţând partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale,  a acceptat divizarea  României Mari, înfăptuită cu trudă de tatal sau,  regele Ferdinand. Duduia  a dat startul unui sir de razbunari prin ordonarea asasinarii lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari.

Miniştrii i-au au cerut deseori s-o alunge, dar regele a rămas neînduplecat, subjugat de farmecele iubitei sale. După ce a ordonat arestarea şi asasinarea legionarilor, ţara era într-o continuă fierbere, astfel incat Carol a dispus înlocuirea premierului Gigurtu cu generalul Ion Antonescu. Pentru restabilirea liniştii în ţară, noul premier i-a cerut regelui să abdice, în noaptea de 6/7 septembrie 1940, in vreme ce, in stradă, mulţimea furioasă cerea plecarea urgentă a regelui contestat. Lupeasca a trebuit sa stranga in graba cele mai valoroase lucruri: bijuterii, bani, 41 de tablouri de valoare şi aur. Întreg bagajul a încăput în 12 vagoane. Pe traseu, gărzile nu au mai dat onorul, deja tuturor le era lehamite de regele marioneta si amanta hrapareata. S-au urcat în tren  în gara Băneasa, iar până la Lugoj trenul a mers fără incidente. Regele a fost avertizat că legionarii îl vor aştepta la Timişoara şi nu vor lăsa să iasa garnitura din tara dacă Duduia nu va fi dată jos, pentru a fi arestată, judecată şi executată pentru toate relele făcute în atâţia ani. Marele lor noroc a fost acela că mecanicul de locomotivă nu a oprit trenul in Timisoara,  din motive care nu s-au aflat niciodată, desi ferestrele vagoanelor au fost spulberate de focurile de arme ale legionarilor care ii asteptau pe peron. Culcati pe jos, Carol si Duduia au scapat nevatamati si cu averea la purtator si au ajuns într-un  final la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Aici geamurile distruse au fost înlocuite, iar trenul si-a continuat drumul spre Italia.

Dupa citeva refuzuri primite din partea unor tari de a-i primi, au ajuns ilegal in Portugalia, dupa care au calatorit in Cuba, Insulele Bermude, Mexic, Brazilia, deoarece  Lupeasca dorea să vada lumea . In însemnările sale consemnate in data de 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic ,  fostul monarh scria: „Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele. Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani. Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat radical, ea este, de fapt considerată nevasta mea. Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va despărţi”.

In 1947, ei s-au cununat la Rio de Janeiro, astfel incat Duduia a obţinut mult ravnitul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril. Carol a murit în 1953 la varsta de 60 de ani, iar la ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus "Adio, dragostea vieţii mele". Elena Lupescu a murit in 1977, la vârsta de 78 de ani, iar osemintele sale au fost aşezate la picioarele regelui.

Ea a fost femeia  care a invins o regina si-a spulberat orice prejudecata. Carol se afla deja perioada in care virilitatea sa era afectata de priapism. Dorintele sexuale excesive au cauzat  vulnerabilitatea si afectiunea excesiva fata de Duduia. Pentru prima data, spun istoricii, Carol isi gasise femeia potrivita care sa reziste apetitului sau sexual .  Se pare, insa, ca aventurile Wolffesei erau intretinute cu acordul tacit al regelui, data fiind starea lui avansata de boala. După o perioadă de domnie de zece ani, in 1940, a fost obligat să abdice şi a fost izgonit definitiv din ţară. Inainte de a parasi Romania, a semnat actul de renunţare la prerogativele sale, dar fără sa scrie cuvântul abdicare, sperând ca timpul sa-i ofere din nou sansa reîntoarcerii  pe tron. Acest lucru insa nu s-a mai repetat. Carol al II-lea a reprezentat un caz unic în istoria universală a monarhiilor, prin abdicarile si revenirile sale repetate pe tron, dar a fost totodata personajul care care a scandalizat nu numai clasa politica din tara, dar si curtile regale europene. Acest cuplu atat de disputat la nivel politic, dar si sentimental, a facut deliciul presei nationale si internationale, dar povestea lor de dragoste a ramas in istorie.

La 14 februarie 2003, rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse în ţară şi înhumate lângă Mănăstirea Curtea de Argeş, la o distanţă de 450 de metri unul de altul. A fost aleasă ziua de 14 februarie, deoarece atunci s-au cunoscut, în urma cu 78 de ani.