Fabrica de incaltaminte Turul - un brand banatean de succes

Ieri am avut placerea de a ma intalni cu directorul general si cu directorul de vanzari ai fabricii Guban. O intalnire de afaceri, dar care s-a dovedit izvor inepuizabil de istorie a brandurilor traditionale din Banat. Am avut placerea sa admir colectia noua de pantofi Guban si va spun un secret: merita vazuta, dar luati bani cu voi. Am povestit despre relansarea produselor Guban pe piata romaneasca, despre proiecte de viitor. Despre dragostea cu care se realizeaza manual intr-o proportie foarte mare produsul (si pot sa certific acest lucru deoarece ieri am parcurs intreg procesul de fabricatie), despre calitatea pielii, despre comoditatea garantata a pantofului, despre modele si tendinte in marochinarie. Si, din vorba in vorba, am ajuns si la Banatim. Un alt brand banatean de succes. Ii marturisisem unuia dintre ei ca nu detineam foarte multe informatii cu privire la acest subiect si, amabil, ca un adevarat "sac cu povesti la purtator", m-a initiat in istoria acestui brand atat de drag noua, tuturor. Dar mai cu seama barbatilor! Va mai aduceti aminte de faimosii pantofi Otter?  Despre asta voi vorbi astazi: despre BANATIM!

La sfarsitul secolului 19, Timisoara era cel mai dezvoltat oras din banat. In 1876, industria timisoreana era reprezentata de doua mari fabrici de spirt, sapte mori si numeroase alte intreprinderi care foloseau deja masinile cu aburi. Criza economica din perioada 1873 – 1876, cat si politica vamala impusa de Imperiul Austro-Ungar a zdruncinat economia timisoreana, puternic marcata de falimentul a patru mori, trei fabrici de spirt, o fabrica de hartie , una de caramida, una de ulei, una de cherestea si una de produse chimice. Dupa incheierea crizei economice, industria orasului cunoaste din nou o puternica dezvoltate, aparand noi obiective industriale: in 1884 -"Uzina electrica", in 1894 – "Fabrica de pasla" si "Fabrica de unt",  in 1900 – "Fabrica de palarii", iar in 1906 apar o multime de alte intreprinderi – "Industria lanii", "Prima fabrica de textile timisoreana", "Prima fabrica de broderii si tesaturi Gyula", in 1908 – "Fabrica de lanturi", iar in 1909 - "Fabrica de bomboane si ciocolata Kandia". Intreprinderile vechi au continuat sa se dezvolte: "Fabrica de bere" infiintata in 1718, "Fabrica de tutun" – 1848, "Prima moara sistematica timisoreana" si "Moara Bega", ambele datand din 1869. Industria orasului era sustinuta de infuzia de capital autro-ungar si tarile aliate lor.  Marfurile industriale din imperiu aprovizionau piata banateana, favorizand aparitia unei paturi sociale noi: burghezia maghiara, saseasca si svabeasca.

In acest cadru economic propice dezvoltarii a fost infiintata "Fabrica de ghete Turul" in anul 1900, ridicata in zona Fabric – Calea Buziasului, de catre Frankel Alfred – producator de incaltaminte din Modling, Austria. Dupa un an de la ridicarea fabricii, aceasta avea 500 de angajati si producea deja incaltaminte. Statul incuraja dezvoltarea economica a orasului, astfel incat a scutit fabrica de plata impozitului pentru o perioada de 15 ani, iar consiliul local, de plata taxelor comunale tot pentru aceeasi perioada de timp, i-a cedat 2.5 jugare de teren pe care a fost ridicata fabrica, grajdurile fostei fabrici de spirt Weisz care daduse faliment si o subventie de 500 de coroane. Frankel s-a pus pe treaba si fabrica se dezvolta atat de bine, incat in 1902 si-a lichidat fabrica din Molding, langa Viena, si a investit in dezvoltarea celei de aici, transformand-o in cea mai moderna fabrica din oras si una dintre cele mai moderne din Europa. Geml Josef scria despre "Turul":’ In principal fabrica consta dintr-o sala mare de lucru in suprafata de 1500mp, cu luminatoare de sticla. La parter si mezanin, lateral se aflau alte spatii de lucru si magazii de materiale. Fabrica dispunea de o sala de masini dotata cu trei cazane de aburi si doua masini care produceau aproximativ o putere de 300 CP.  Cei circa 1000 de muncitori produceau anual aproape un milion perechi de pantofi diferiti, care erau vanduti in orasele din tara si strainatate.  Treptat fabrica s-a extins cu o cladire administrativa cu etaj, cu locuinte si diferite magazii, precum si cu alte cladiri anexa, reprezentand un cartier intreg. Fabrica dispunea de mai multe sali de mese, de o bucatarie in care muncitorii isi puteau incalzi mancara in timpul zilei de lucru. Exista si o cresa, in care copiii muncitorilor erau ingrijiti in timpul programului de lucru. In 1907, fabrica a ridicat locuinte pentru 42 de familii de muncitori, langa Abator. In 1910, fabrica vindea peste 800.000 de perechi de incaltaminte pe an si avea 1200 de muncitori. Incaltamintea era vanduta in Ungaria, Austria, Elvetia, Olanda, Anglia, Germania si detine peste 130 de magazinne de prezentare.

 Dupa razboi, industria timisoreana continua sa se diversifice si apar noi intreprinderi: "Dura", "Galvani", "Filt- fabrica de incaltaminte de lux", "Prima fabrica banateana de manusi", "Tanara", "Fabrica de ciorapi Standard" si multe altele. In aceasta perioada, "Turul" devine furnizor de incaltaminte al Curtii Regale, datorita recunoasterii calitatii produselor sale.  In 1928, fabrica producea aproximativ 3000 de ghete in fiecare zi , de la “gheata de comert” pana la “pantoful de galanterie”. Numai in Romania fabrica avea atunci 52 de magazine proprii.  In timpul traversarii crizei economice din 1929 – 1933 si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, productia a scazut pe fondul unui regres economic european. "Fabrica de ciorapi Standard" si "Filt" si-au inchis activitatea, "Kandia'  a lucrat la capacitate redusa, "Frabrica de valturi Fratii Friederich" a fost cumparata de catre “O Mustad Fii” din Oslo, multe intreprinderi mici au dat faliment, in vreme ce unele dintre cele mari au fost preluate de alti investitori mai mari. In 1930, "Turul" a fuzionat cu "Fabrica de Pielarie Fratii Renner & CO" din Cluj, in incercarea de a asigura monopolul vanzarilor si a se proteja in fata concurentei.  Si cum Romania traversase perioade dificile din punct de vedere economic, acest lucru s-a resimtit si in vanzarile la nivel national: taranii foloseau o singura pereche de incaltaminte pe an, iar la oras se vindeau aproximativ  4-5 milioane de perechi pe an. Consumul anual pe cap de locuitor in Romania era unul dintre cele mai scazute din Europa. Cu toate astea, dupa fuziune, numarul magazinelor proprii in tara a crescut la 62 de magazine, desi consumul anual era de 0.4 perechi de incaltaminte pe cap de locuitor. O data cu fuziunea, numele fabricii s-a schimbat in "Prima Fabrica de Incaltaminte din Banat", ca in 1938 sa devina "Fabrica de Incaltaminte Banateana".

In 1930, actionarii majoritari, membrii familiilor Farkas si Anhauch au schimbat din nou denumirea fabricii in “Uzinele Dermata. Fabrica de pielarie si incaltaminte SA Cluj”. In timpul fuziunii cu "Dermata", fabrica a inregistrat profit, deoarece produceau marfuri de calitate superioara, incaltaminte de lux, pentru export, care concurau producatorii din Anglia si Scandinavia. In timpul celui de-al Doilea razboi Mondial, iarasi se schimba denumirea fabricii in “Prima Banat” si fabrica si-a reorientat productia pe bocanci militari, iar intreaga activitate a fost controlata de organele militare.  Dupa 1944, cand puterea a fost preluata de comunisti, productia a cunoscut un nou avant, numarul salariatilor a crescut, iar in 1948, fabrica a fost nationalizata. Muncitorii au fost bucurosi cand fabrica a trecut in proprietatea statului si denumirea s-a schimbat din nou in “Prima Banat”. Dar bucuria avea sa le treaca repede si sa accepte o realitate care era diferita fata de promisiunile initiale. Productia a scazut si s-a transformat in “economie planificata si centralizata”. Calitatea a scazut si ea, iar concurenta a fost un factor de franare in dezvoltarea ulterioara. Managerii nu au fost alesi dintre cei mai buni profesionisti, iar fabrica inregistra pierderi de la an la an. Cifrele din rapoartele comuniste nu se regaseau in standardele de calitate, in diversitatea modelelor, in vanzarile de piata.  In anii 1960, Fabrica Banatul a inceput sa exporte in Anglia, Italia, Belgia, Olanda si, bineinteles, in URSS.  

In 1971 a inceput colaborarea cu firma germana “Otterbeck” pentru care s-au realizat productii in sistem “lohn”.

Din 1981 a inceput declinul: utilajele se uzasera, investitiile erau putine, forta de munca nu mai era la fel de calificata.  In incercarea de a opri declinu, productia fabricii a fost diversificata. S-au produs tocuri de cauciuc, cuie, panza impregnata s.a.  Deja se renuntase la productia integrala de articole de incaltaminte din piele pentru piata interna si o parte din productie se realiza cu inlocuitori.  Desi a fost perioada in care au fost lansate talpa injectata, flexibila, tropicalizata sau tubulara, mare parte din productie mergea la export.

Pe piata interna se livra incaltamintea din inlocuitori de piele sau cu fata textila. Dupa Revolutie, managementul companiei Banatim si-a reorientat productia catre export, livrandu-si produsele din pietele in Italia, Germania si Franta, in proportie de peste 80%. Dar, o data cu largirea ariei concurentiale, productia a inceput din nou sa scada, sa se faca unele compromisuri la calitate , s-au inregistrat intarzieri in onorarea comenzilor contractate, disfunctionalitati de comunicare cu furnizorii, intarzieri la plata etc.  Produsele destinate exportului au fost si ele afectate de aceleasi probleme, iar cererea a scazut simtitor.  Fabrica a inregistrat cote semnificative in vanzarea pantofilor destinate barbatilor si brand-ul Banatim inca este prezent in constiinta romanilor.

Revenind la discutia cu directorii fabricii Guban, acestia imi explicau cum, imediat dupa Revolutie sindicatele au manipulat cu buna stiinta muncitorii si au distrus o parte semniant (pentru ca era o noua forma de manifestare a democratiei), se promiteau 12 salarii compensatorii daca erau concediati, iar muncitorii nu mai lucrau. Vroiau mai mult. Unii au primit salariile compensatorii, altii au ramas fara locuri de munca. Dar si brand-uri renumite au cazut in acea propaganda tipic comunista: Noi nu ne vindem tara! 

Noi n-am vandut-o, dar ne-au vandut tara politicienii, si pe noi impreuna cu ea! Rusine! O tara fara brand-uri de succes este ca un adult fara amintiri din copilarie!

Mausoleul de la Bobda - „Divinum auxilium maneat semper nobiscum”

Localitatea Bobda apare mentionata pentru prima data in secolul 13 sub denumirea de Pabd. Desi in 1695 Bobda a fost aproape complet distrusa, ea a fost reconstruita dupa regulile austriece, cu strazi drepte, perpendiculare unele pe celelalte, cu case frumoase dispuse de-a lungul drumurilor. Localitatea a apartinut de-a lungul timpului mai multor grofi bogati: Ioan de Meca, Imre Docy, familiei Pető, baronul Iuliu Csávossy (Csávossy Gyula). In secolul 19, ultimul dintre ei a fost expropriat si o mare parte din avere a fost impartita locuitorilor din Bobda. Povestea insa este mai veche si incepe din vremea stramosul familiei, Ignácz, care s-a stabilit in comitatul Torontal la inceputul secolului 19. Acesta a cumparat localitatea Granicerii in anul 1854, iar in 1867 a fost innobilat.

Dr. Ignácz a fost jude al raionului Novi Bečej, iar pe blazonul sau scria: „Laborantes Deus adjuvat.”

Baronul Csávossy Gyula a fost urmasul sau si era o persoana eleganta care intotdeauna se imbraca in ton cu moda timpului sau, in haine de rosu inchis, asortate cu blana de nurca, butoni din corali si alte ornamente specifice secolului 19. Familia sa detinea peste 10.000 de acri de pamant si ocupa un loc in Casa Magnatilor, echivalentul Austro-Ungar al Camerei Lorzilor din Anglia.

El si-a construit aici in 1860 un castel cu 42 de camere decorate cu mult gust si rafinament, parcuri cu trandafiri, alei umbroase strajuite de copaci falnici si umbrosi, acareturi multe, frumos amplasate in care se odihneau herghelii de cai valorosi. Cand a intalnit-o pe Josephine von Spiegelfeld, acesta avea deja 10 copii din primul mariaj si era de ceva vreme vaduv. Jozefa era mai tanara decat el, fiind nascuta in Innsbruck si crescuta in zona Tirolului. Tanara, frumoasa, educata, destinul i l-a scos in cale pe unul dintre cei mai bogati grofi din Banat. Desi nimic nu prevestea ca tanara ar fi avut intentia de a parasi Germania, cand Jozefa l-a intalnit pe Gyula Csávossy, indragostita peste urechi, l-a urmat.

In 1892, cei doi s-au casatorit pe domeniul de la Bobda, ceremonia desfasurandu-se in parcul ce inconjura castelul. In timpul casniciei lor, Jozefa i-a nascut lui Gyula doi fii, József (1894) si Endre (1897). In 1904, Gyula Csavossy a fost innobilat si ridicat la rang de baron de Bobda si Ciavos, iar Jozefa, mandra baroneasa. Din pacate, casnicia lor nu a fost lunga, in 1911, Jozefa, dupa o indelungata suferinta, s-a stins din viata, fiind urmata doar dupa cateva luni de  baronul Gyula Csávossy.

Amandoi au fost ingropati in Maosoleul familiei Csavossy din Bobda. Dupa incheierea Primului Război Mondial, o data ce Banatul trece in administratia romaneasca, nobilii maghiari si-au parasit mosiile luand calea exilului. Ultimii descendenti ai falimiei Csavossy au decis in 1925 sa paraseasca Romania si sa plece in Canada. Dupa moartea baronului si a sotiei sale, urmasii lor , nestiind sa gestioneze averea, au intrat in datorii si obligati, in final, sa vanda proprietatile. Dar cum noul proprietar nu a putut sa isi plateasca datoriile la banca, acesta a demolat castelul si l-a vandut caramida cu caramida si bucata cu bucata. Tot in perioada de glorie, vis-a-vis de castel a fost construit un mausoleu dupa modelul bazilicii din orasul ungar Esztergom.

Baronul a comandat superbe vitralii la "Institutul de Arta Crestina in folosul Bisericii"din Munchen. Ele au fost realizate de catre un mester priceput care lucra pentru Curtea Imperiala si se numea Mayer’sche Hofkunstanstalt.

Atat el, cat si ceilalti membrii ai familiei Csávossy au fost inmormantati in criptele din subsolul mausoleului. Toate lespezile mormintelor au fost facute din marmura neagra. Dupa ce urmasii familiei Csavossy au pasasit Banatul, acestia au donat Mausoleul locuitorilor Bobda care l-au folosit ca lacas de cult romano-catolic. In perioada in care mausoleul a functionat ca si biserica romano-catolica, a pastrat multe dintre lucrurile cu care baronul dotase lacasul: statui, ornamente si manere mestesugit faurite, covorul rosu, gros si lung, o orga impunatoare, amplasata la etaj, clopotele masive, superbele icoane si picturi. Mausoleul familiei Csavossy a fost profanat prima data in anul 1946, cand criptele si sicriele in care isi dormeau somnul de veci Jozefa şi Gyula au fost sparte. Batranii din Bobda inca povestesc nepotilor despre mirarea care i-a incercat cand au vazut trupurile celor doi morti. Fusesera atat de bine imbalsamati incat puteai crede cu usurinta ca murisera cu o zi inainte. Atunci s-au furat putinele bijuterii si bagati inapoi in sicriele sparte. Dupa Revolutie, mormintele au fost din nou vandalizate, sicriele deschise, marmura furata, oasele imprastiate.

 In cele din urma, un bun crestin le-a adunat si ingropat in cimitirul satului, fara onoruri si fara placa de marmura. Astazi, turistul curios poate admira cu tristete un lacas care si-a pastrat frumusetea sfidand timpul si nepasarea umana. Cupola inca mai rezista stramba, sprijinita pe sceletul metalic. Vitraliile au fost scoase si nimeni nu stie sa spuna unde au ajuns. Hotii au venit de-a lungul anilor si au furat tot ce se putea fura, iar ce nu au putut, au distrus: au spart orga, au vandalizat altarul, au desprins tabla de pe cupola.

Sa nu se bucure nimeni, sa nu-si mai aminteasca nimeni. Mausoleul de la Bobda a fost unul dintre cele mai mari si mai frumoase lacase de cult din pusta Banatului. Locuitorii inca vorbesc cu respect si astazi despre “biserica baronului”. Dupa Revolutia din 1989 si acest monument avea sa fie abandonat. Satenii s-au revoltat o perioada si au convins nemtii plecati din sat sa ii ajute sa renoveze lacasul. Acestia au trimis banii, vreo 30.000 de marci germane, schelele au fost inaltate si au facut umbra degeaba pamantului timp de doi ani! Dar mausoleul n-a vazut decat colbul imprastiat de vant, iar banii au luat calea buzunarelor celor care aveau obligatia si datoria sa se ingrijeasca de renovare. Nemtii s-au suparat si alti bani nu au mai trimis.

Astazi, printre ramurile salcamilor, se zaresc gaurile din acoperis, turla stramba, obosita si ea sa reziste impotriva indiferentei, doar clopotele mai amintesc de vremurile apuse.  Peretii scorojiti inca mai pastreaza interiorul grandios, in mijlocul caruia zac aruncate vechile banci pe care stateau odinioara, piosi, enoriasii. Singurele care au scapat au fost doua din cele trei turle ale bisericii si clopotele, fiind prea grele si prea sus ancorate ca sa poata fi si ele furate sau daramate. Nici cripta n-a scapat. Doar sus pe frontispiciu, ca o sfidare dumnezeiasca, troneaza inscriptia: „Fie ca ajutorul divin să rămână întotdeauna cu noi”. Regimul s-a schimbat din nou! Cine a sperat in mai bine, a sperat degeaba. Pana ce si comunismul nu fusese atat de nemilos ca exemplul unei democratii gresit inteleasa.

Lucian Boia - Poate ca acesta este brand-ul autentic al Romaniei: faptul ca nu are nici unul."

Mi-am permis sa alcatuiesc acest material dintr-o insiruire de citate din carte. Cat adevar, cata abatere de la adevar, va las pe voi sa judecati singuri. Important este sa faceti acest exercitiu cu sinceritate maxima, sa va documentati cand nu detineti informatii complete inainte de a trage o concluzie, de a lasa orgoliile de-o parte si de a intelege ca: sa fii patriot inseamna sa  accepti istoria adevarata a poporului tau si sa traiesti cu ea, in loc sa iti construiesti alta care nu are nici o legatura cu faptele si filonul tau national. Sper ca acest material sa va convinga sa cititi cartea. Merita.

 

„Tarile şi natiunile sunt diferite. Asemanatoare si diferite. Romania intra si ea, fireste, in acest joc al asemanarilor si deosebirilor. Nu cumva este totusi si mai diferita? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai „excentric", sub tot felul de aspecte, in raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativa normalitate europeana? Modul extravagant in care s-a derulat psihodrama politica din vara anului 2012 a lasat impresia ca tara e defecta. Desigur, cei care privesc din afara sunt mai impresionati decat romanii, obisnuiti cat de cat cu ei insisi, dar si printre romani exasperarea creste. Ceva nu merge in Romania, si nu doar sus, in clasa politica, si nu doar de ieri, de alataieri. Sa fie un blestem? Nu, e doar o istorie.

….(domnitorii romani puteau sa ii bata din cand in cand pe regii Ungariei sau ai Poloniei, ramaneau insa vasalii acestora, nedepasind conditia de “principi”, si nici n-ar fi visat nici un moment sa isi spuna regi).

Intarzierile se depasesc uneori. Dar, in genere, ierarhiile nu se rastoarna atat de usor. Cand esti in urma, ai “sanse” mari sa ramai tot acolo. Situarea la margine a teritoriului care alcatuieste astazi Romania este o trasatura care explica multe, si poate fi urmarita secole de -a randul. Pentru grecii antici, ca si pentru romani, lumea civilizata se sfarsea, mergand spre nord, la Dunare. De altfel, pentru romani, Dunarea forma in Europa centrala si Rasariteana frontiera care separa Imperiul de lumea “barbara”.

Iar atunci cand Occidentul se aseaza in avangarda mersului istoriei, tarile romane – se putea altfel? - se afla tot la margine.

Principatele romane au, “indiferent de unde am privi, o conditie de frontiera. Aici se intalnesc la un moment dat cele trei mari imperii: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus. Intre ele, principatele romane, diminuate, devastate, ocupate periodic, raman in fiinta lor singurele tari mici care supravietuiesc in aceasta parte a istoriei.

E greu de spus cat “sange roman” au romanii, dar ca au mai mult sange slav decat roman este de domeniul evidentei (de fapt, “sange roman” nu au practic deloc, in Dacia nu s-au instalat colonisti de la Roma, ci “provinciali” romanizati in buna masura, dar nu romani la origine.

Limba romana “ este, evident, o limba romanica, totusi cea mai putin latina dintre limbile latine.

...romana are o puternica incarcatura slava: o multime de cuvinte, adesea esentiale...

Pe locul urmator se situeaza cuvintele de origine turca, unele provenind probabil de la cumani (inclusiv atat de “romanescul” cioban)...

Se adauga cuvintele grecesti, unguresti (neam, pronuntat frecvent in spirit autohtonist, e de sursa maghiara) si de diverse alte origini.

… romanii ortodocsi au scris timp de secole cu caractere chirilice, precum slavii ortodocsi, dar au folosit initial slava veche ca limba de cultura: in biserica, in cancelaria domneasca, in primele scrieri religioase sau istorice (si asta pana in 1600). In realitate, “slava veche” este “mediobulgara” (care nu e numita asa de autorii romani fiindca ar dovedi o stare initiala de dependenta fata de un vecin pe care, mai recent, romanii se invatasera sa il trateze cu condescendenta)

Bulgaria a jucat la inceputul Evului Mediu un rol asemanator cu cel pe care il va avea Franta, mai tarziu, in sec al XIX-lea, in procesul modernizarii societatii romanesti. Modelul ulterior este cel turco – fanariot, desavarsit in secolul al XVIII-lea. Romanii (fireste, elita) continua sa scrie cu caractere chirilice, acum insa in limba romana, folosesc ca limba de cultura limba greaca si se imbraca in vestminte orientale, oarecum turcesti

Un stat puternic este “un stat care reuseste sa puna principiile de guvernare si interesul colectiv deasupra intereselor personale si de grup.

Pana la urma, in fruntea tarilor romane ajungea cine putea. Cu pretul conflictelor interne si al interventiilor din afara, solicitate adesea de competitori

Mihai Viteazu “fauritorul primei uniri si marele simbol national al romanilor ramanea fiul unei grecoaice (asadar nici macar roman) si al unui tata necunoscut (eventual un “gelep”, negustor strain, daca am da crezare spuselor cronicarului Radu Popescu).  C.C. Giurescu avea sa transeze disputa, asigurand ca Mihai “e in primul rand fiul faptelor sale”

Fapt e ca si Eminescu este un “occidentalizat”, avand ca sursa de capetenie poezia si filozofia germana (…) Eminescu i-a cucerit pe romani prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. In traducere, aceasta misterioasa calitate se pierde si nu e de mirare ca Eminescu, ca “produs de export” este aproape inexistent".

In secolul 19, tara “era o societate alcatuita aproape in intregime din tarani si boieri. Activitatea ei economica principala era agricultura, o agricultura de altfel extensiva, putin performanta, dar care ajungea de bine, de rau, sa-i hraneasca prost pe tarani si ceva mai bine pe boieri.

In secolul al XIX-lea, tarile romane, apoi Romania reprezinta una dintre destinatiile emigratiei europene. Sunt straini care vin aici fiindca intrevad aici o viata mai libera decat in imperiile vecine: greci si bulgari din Imperiul otoman, evrei din Rusia tarista

...in societatea romaneasca totul era de facut, romanii aveau nevoie de competentele lor sau, oricum, in lipsa unor capacitati proprii, trebuiau sa ii accepte. Aproape toti se asaza la orase, unde se apuca de treaba... si de castig.

Printre meseriasi si comercianti, romanii erau minoritari. Burghezia tarilor romane, in segmentul ei economic, debuteaza cu o mare majoritate neromaneasca. Nici macar in perioada interbelica, in ciuda unor oarecare recuperari, romanii nu reusesc sa atinga nivelul majoritar in sectoarele economice.

Pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numarau pe degete; aproape toti erau veniti din afara. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incerta, oarecum francez, in orice caz nu roman!) a organizat intregul sistem sanitar al tarii , precum si invatamantul medical.

Arhitectii noului Bucuresti, pe cale de a deveni “micul Paris”, sunt initial aproape toti straini, francezi indeosebi.

Tot straini sunt primii artisti care introduc in principate maniera occidentala de pictura; astfel, italienii Schiavoni si Levaditi, cehul Chladek (maestrul lui Grigorescu). Pana la ei, nu practicasera aceasta arta decat zugravii de biserici, cu subiecte religioase tratate in stil bizantin.

Prima modernizare a tarilor romane e opera generalului rus Pavel Kiselefff (un rus el insusi foarte occidentalizat) care, in urma razboilui ruso-turc din 1828 – 1829, incheiat cu pacea de la Adrianopol, s-a aflat in fruntea ambelor principate, in calitate de guvernator.(…) Gratie lui, in buna masura, principatele sunt prinse intr-un sistem legislativ si institutional modern, incununat prin Regulamentele Organice, prima constitutie pe care au cunoscut-o Romania".

 

…Regele Carol I “ s-a dorit a fi , in lunga sa domnie (din 1866 pana in 1914) un model de rigoare si de ordine : exact ceea ce nu prea corespundea traditiei romanesti. Prima lectie pe care a dat-o a fost aceea a punctualitatii. Boierii romani nu cunosteau inca virtutiile orei exacte: le-au aflat acum de la un carmuitor german. (…) A fost in primul si in primul rand un om al datoriei, corect, ordonat si metodic.

Poate ca merita consemnata , in acelasi context “regal”, si lectia de rezistenta si de consecventa pe care regina Maria a dat—o mult prea “schimbatorilor” romani in timpul Primului razboi Mondial. “Nu ma poti intelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, cand totul parea ca se prabuseste, iar romanii se considerau deja invinsi. Eu sunt englezoaica, si englezii nu obisnuiesc sa piarda.” Inca o atitudine de retinut. Din pacate, atitudinile nu se invata: ele pornesc din interior, Peste tot oamenii politici romani au procedat intelept atunci cand au decis sa aplice principiul dinastic si sa apeleze la un principe strain. (…) Numai asa putea fi infranata dezordinea teribila intrata de mult in firea si comportamentul boierimii romane.

La fel de caracteristica este si reactia prim – ministrului Lascar Catargiu cans s-a intrevazut, un moment, posibilitatea unei “contaminari” romanesti a familiei regale (idila dintre principele mostenitor Ferdinand si Elena Vacarescu): “Majestate, aiasta nu se poate!”,, a zis el pe “moldoveneste”. Toate ca toate, dar dinastia sa ramana deasupra mediului romanesc, inca neasezat, deasupra neastamparatei clase politice.

Sunt cateva trasaturi care se contureaza acum si care pot fi urmarite pana in prezent. Mai intai complexele, mai precis complexul de inferioritate. Daca ar fi sa pun un diagnostic societatii romanesti, aceasta e prima maladie pe care as identifica-o. Romanii isi descopera “neinsemnatatea”.

Sunt cateva exagerari punctuale si o exagerare de ansamblu. Printre cele punctuale: batalia de la Rovine, incheiata cu biruinta lui Mircea cel Batran, ramane de fapt un episod foarte nesigur; la Calugareni, Mihai Viteazu a pierdut mai curand decat a castigat (retras in munti, avea sa reia ofensiva cu un consistent sprijin transilvanean…adica unguresc), iar Stefan cel Mare , oricare i-ar fi fost victoriile de etapa, pana la urma a pierdut razboiul cu turcii (ca si o parte din teritoriul Moldovei, sudul Basarabiei).

Romanii aveau insa nevoie de o istorie eroica, tot asa cum aveau nevoie de origini marete, pentru a compensa frustrarile prezentului.

O prima alunecare spre autoritarism s-a petrecut inca din zorii statului roman, prin lovitura de stat (1864) a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Carol I a fost suficient de echilibrat pentru a nu abuza de prerogative: le-a folosit tocmai pentru a-i invata pe romani ce poate fi un stat bazat pe reguli, mai mult decat pe persoane si aranjamente.

Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri de la taranul plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. “Capul plecat sabia nu - l taie” este unul dintre cele mai des pomenite proverbe romanesti.

In 1938, jumatate dintre profesorii si conferentiarii universitari erau inscrisi intr-un partid politic, in marea majoritate la liberali sau la national-taranisti, principalele partide guvernamentale (nici unul insa la socialisti, partid fara sanse de guvernare, si cu atat mai putin la comunisti).

Anii 1930 aduc o viiata culturala efervescenta. (…) Proza si poezia romaneasca, de la Sadoveanu si Rebreanu la Arghezi si Blaga, cunosc acum perioada cea mai fasta. Isi fac debutul romanesc Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionesco. (,,,)…. literatura si arta romaneasca produc acum o “avangarda” care da in buna masura tonul avangardei europene. Constantin Brancusi este incontestabilul initiator al sculpturii secolului al XX-lea(…) Tristan Tzara inventeaza dadaismul

Indiferent de mitologia eroizata (faptele marete ale strabunilor), romanii au mai mult o cultura a compromisului decat a rezistentei sau aplicarii neabatute a principiilor.

In 1914, Romania era aliata cu Austro-Ungaria si Germania. In 1916, a declarat razboi Austro-Ungariei si Germaniei. In 1918 a incheiat pace separata cu acestea si tot in 1918, cateva luni mai tarziu, a redeschis ostilitatile impotriva lor. In perioada interbelica, a fost aliata cu Franta si Marea Britanie. In 1941, a intrat in razboi alaturi de Germania. In 1944, a intors armele impotriva Germaniei…Toate intorsaturile mentionate se justifica prin argumente de oportunitate politica, in functie de interesul national (…) Credibilitatea Romaniei a ajuns la un punct foarte scazut. Polonia sau Ungaria au dus o politica mult mai riscanta si au platit in consecinta in repetate randuri. Dar credibilitatea lor se situeaza la o cota mult mai inalta decat a Romaniei. Ca si respectul care le este acordat.

Romanii au cedat rand pe rand in fata ultimatului sovietic, abandonand Basarabia si nordul Bucovinei, in fata “arbitrajului”germano-italian, renuntand in favoarea Ungariei la jumatate din Transilvania, dupa care retrocedarea Cadrilaterului aproape ca nici n-a mai contat. Fara nici cea mai mica rezistenta, Romania pierde o treime din teritoriu.(…) Argumentul romanesc – valid in felul lui - a fost salvarea statului, fie si intre hotare diminuate. Cum ramane insa cu onoarea?"

La inceputul perioadei comuniste, claselor de jos “li s-a oferit o promovare sociala, aproape instantanee la care nici n - ar fi visat. Au avut si satisfactia de a vedea cum in timp ce ei urca, altii, fata de ei fusesera pana atunci atat de sus, coboara sau se prabusesc…

Vechii intelectuali au dat tonul. (…) Multi dintre ei il ridicasera in slavi pe Carol II. Sustin pe fata , fara sa sovaie, politica Partidului , combat cat pot aceeasi politica in cercul lor intim si sus urmariti pas cu pas de Securitate, care stie toate aceste lucruri, dar nu ia nici o masura fiindca sunt, totusi, intelectualii de vaza ai regimului (exemple de intelectuali vechi de prin rang deveniti falsi intelectuali noi : sociologul si esteticianul Mihai Ralea, istoricul literar si scriitorul G. Calinescu, lingvistul Alexandru Rosetti, arheologul Constantin Daicoviciu, scriitorul Victor Eftimiu… Nu l-am uitat pe Mihail Sadoveanu, incontestabil cap de lista…

…in Romania comunista n-a existat o productie clandestina de carte (fenomenul “samizdat”, pornit chiar din Uniunea Sovietica). A fost un acord tacit intre regim si intelectuali. Regimul a acceptat ca intelectualii, scriitorii cu deosebire, sa spuna adevarul pe jumatate, iar acestia s-au resemnat si ei sa minta pe jumatate (macar prin omisiune, criticand micile neajunsuri, dar ocolind marele neajuns: comunismul insusi).

Jocul incorect avea in Romania o buna traditie, comunismul a desavarsit-o. Oamenii s-au deprins sa gandeasca una si sa spuna alta.

Pachetul de tigari Kent sau, la pretentii mai mari, “cartusul”, continand zece pachete, au devenit simbolul, ironic prin meschinaria lui, al acestei societati “paralele”. De multe ori tigarile cu pricina nici nu erau consumate. Profesoara primea “cartusul” de la un elev caruia ii facea favoarea de a-l trece clasa sau de a-i pune o nota mai buna, dupa care il transmitea, sa zicem, medicului care o trata. Medicul, la randul lui, avand copii la scoala, il dadea unei profesoare (poate nu chiar aceleiasi!).  Lasand gluma la o parte, simbolistica tigarii Kent ascundea un transfer de bnuri (sustrase , evident, de la stat) si de bani de o amploare considerabila. Oamenii se invatasera sa fure cat mai mult si sa munceasca cat mai putin: o “dubla” specializare care se deprinde usor (si la care, apoi, se renunta greu!). “ Voi va faceti ca ne platiti, noi ne facem ca muncim”

In anii’80, odata cu mizeria finala a comunismului, aproape tot ce e strain capata un aer de superioritate. Asa se face, pentru a da un exemplu-limita, ca studentii arabi din Romania, majoritatea palestinieni, adica nu chiar printre cei mai bogati din lume, fac figura de mici bogatasi cu cei cativa dolari ai lor in buzunare. Romanii din sudul tarii se pun temeinic pe studiul limbii bulgare, odata ce isi rasucesc antenele astfel incat sa sa prinda programele bulgaresti de televiziune, in timp ce Iasiul privea spre Chisinau, iar timisorenii, privilegiati, aveau de ales – suprema delectare – intre sarbi si unguri.

Ceausescu a transferat cate ceva din prerogative…propriei familii, instituind astfel comunismul dinastic. Elena Ceausescu, in calitate de sotie, a ajuns sa aiba sub control o parte insemnata a treburilor statului si partidului, intitulandu-se pe deasupra cu nerusinare, la cele trei clase primare ale ei, academician si “savant de renume mondial”, iar fiul, Nicu Ceausescu, era perceput drept mostenitor prezumtiv si chiar multi dintre romanii care sperau intr-o liberalizare a regimului, asteptau sa se petreaca succesiunea: trista solutie!

Romanii insa nu au protestat nici cand lucrurile au devenit mai grave, si de la an la an mai grave, dupa 1980. Magazinele alimentare se golisera (iar alergarea dupa mancare devenise sport national!), iarna , "la bloc" , se suferea cumplit de frig si se mai intrerupea si curentul electric, pentru ca serile sa devina cu adevarat sinistre.

Cand Ceausescu a inceput sa darame bisericile care nu-si mai gaseau locul in noul peisaj urban (sau in cel mai bun caz sa le deplaseze si sa le ascunda), Biserica Ortodoxa nu s-a opus in vreun fel. (...) Ce s-ar fi intamplat in Polonia daca regimul comunist s-ar fi pus sa darame bisericile? Absurdul unei asemenea ipoteze spune tot ce e de spus despre o imensa diferenta.

…comunismul nu s—a pranbusit din ratiuni filozofice. S-a prabusit din ratiuni “alimentare”: n-a mai avut la un anumit moment dat cum sa asigure “painea cea de toate zilele”.

Cand Ion Iliescu , noul lider al Romaniei, l-a acuzat pe Ceausescu (si au fost printre primele cuvinte rostite de el dupa preluarea puterii) ca “a intinat nobilele idealuri ale comunismului”, nu a comis o gafa de proportii, asa cum am fi poate tentati acum sa judecam, ci s-a adresat unei majoritati care nu gandea, in fond, diferit.

In 1990, fireste, nu s-a votat pentru comunism sau impotriva comunismului, s-a votat pentru sau impotriva lui Ion Iliescu si a cursului initiat sub egida lui. (…) Iliescu n-a fost preferat comunismului, se poate totusi considera ca prea putini dintre cei cu adevarat ostili comunismului au fost capabili atunci sa puna stampila pe numele lui Iliescu. Acesta a obtinut 85% din voturi.

Concluzie: romanii anticomunisti s-au dovedit a fi o minoritate.

“Revolutia in direct” s - a dovedit o uriasa manipulare (si un export masiv de minciuna in intreaga lume). Procesul sotilor Ceausescu a fost o nedemna si sinistra parodie. Minciuna sfruntata s-a aratat a fi si desfiintarea Partidului Comunist. Vechii comunisti au devenit peste noapte noii democrati… O asemenea strategie nu s-a mai aplicat in nici o alta fosta tara comunista. In Romania, Frontul Salvarii Nationale, devenit in cele din urma Partidul Social Democrat, poate fi socotit , mai ales de adversari, succesor al Partidului Comunist, dar in actul lui de nastere nu scrie asa ceva.

Cert este ca “elita” comunista a decis sa ramana, cu orice pret, stapana peste tara. Dupa ce competitia puterii si a averii va fi fost incheiata, se putea deschide si portita unei democratii mai putin “originale”. Pana atunci, orice lovitura era permisa si justificata prompt prin aparatul de dezinformare. Asa s-au petrecut lucrurile cu mineriadele. In cateva randuri, minerii “indignati” de dezordinea din Capitata si-au luat batele si au venit sa ii linisteasca pe oameni. (…) Democratia “originala” gasise o solutie nu mai putin originala: minerii, aparatorii cu bata ai statului de drept. (…) Iar strainatatea a descoperit cu stupoare o Romanie tulbure, unde orice se poate intampla si unde e greu sa separi adevarul de minciuna.

Asta a insemnat o industrie aparent impresionanta, sustinuta prin mari investitii, dar deficitara in ceea ce priveste productivitatea, calitatea, eficienta si adaptarea la cerintele pietei.

Romania ramane pe ultimul loc din Uniunea Europeana, la concurenta cu Bulgaria. Din secolul al XVI-lea pana astazi, romanii par sa bata pasul pe loc: n-au urcat nici o treapta, comparativ cu celelalte tari europene.

Excelenta si impostura fac astazi casa buna in Romania. (…) Mai in gluma, mai in serios, se poate spune ca in Romania nu ajunge profesor universitar doar cine nici in ruptul capului nu vrea sa ajunga.

Tinerii abandoneaza satele si pleaca in masa la lucru in strainatate. Satul s-a destructurat si a ajuns sa semene tot mai mult cu o margine de oras. (…) Daca satul nu mai e sat, nici populatia oraselor nu s-a integrat decat partial in cultura de tip urban. In spatiul acesta de “tranzitie”, de anevoioasa, de nesfarsita tranzitie, se intinde, triumfatoare, mahalaua. Ea risca sa acopere o buna parte a Romaniei. Incultura si prostul gust sunt pacatele minore ale acestui mediu social. (…) Virtutile cele mai pretioase ale unui anume individ de mahala sunt smecheria si agresivitatea. Iar ultima lui grija respectul pentru celalalt si pentru binele comun. Nu lipseste nici fondul muzical: melodia inconfundabila a manelelor, pe cale de a deveni un soi de muzica nationala.

Romanii, in medie, nu sunt probabil mai putin instruiti decat occidentalii. Sunt insa, cu siguranta, mai putin educati. Instructia inseamna asimilarea unui sistem de reguli: de la regullile elementare de comportare in familie si societate pana la o minima constiinta cetateneasca. Absenta comportamentului civic este uluitoare la romani. Se vede din cele mai mici gesturi. Romanului nu ii pasa de celalalt si, daca uneori sa intampla sa-i mai pese, de comunitate chiar nu ii pasa deloc.

Romania este o tara extrem de eclectica, facuta din bucati de tot felul. In acest eclectism sta in fond farmecul ei, atata cat este. Bucuresti, “micul Paris”, e mai curand , prin dezordinea lui arhitecturala, un anti – Paris. Poate ca acesta este brand-ul autentic al Romaniei: faptul ca nu are nici unul.

Exista un fel de “rusine “ de a fi roman (desi, daca ar fi ceva rusinos, este tocmai aceasta “rusine”). Se ajunge pana intr-acolo incat, aflati in strainatate, unii compatrioti isi ascund originea, prezentandu-se ca fiind de alt neam. O doamna (din elita intelectuala) mi-a marturisit (sub pecetea tainei, asa ca nu-i dau numele!) ca , fiind in Italia, s-a dat drept poloneza. Vreunei poloneze i-ar trece prin cap sa-si zica romanca? Prea multi tigani, dupa gustul romanilor, dar, din pacate, - descopera tot ei de la un timp – prea putini germani, poate prea putini evrei. Cine e de vina? N-au vrut romanii si nu vor in continuare sa-si spuna “stat national unitar”?

Lucrul cel mai anevoios este sa pornesti in Romania o actiune colectiva. Romanului, chiar cand nu-i place ce se intampla, tarii si lui insusi, inghite galusca si cauta, pe cat poate, solutii individuale de iesire din impas. S-a putut constata recent, atunci cand, dintr-o singura taietura, li s-au redus salariile cu nu mai putin de 25%. (…) Problema e reactia oamenilor, adica lipsa (aproape) de reactie. Cele mai drastice reduceri in alte tari nu depasisera 5%; suficiente pentru a scoate, ca in Spania sau in Grecia, sute de mii de oameni in strada. In Franta, ar fi o gluma doar sa ne inchipuim ca i-ar putea trece cuiva prin cap sa micsoreze salariile, sa zicem, cu un procent. Proiectul de ridicare a varstei de pensionare (oricum, in Franta, printre cele mai scazute) cu doi ani a provocat proteste de amploare. Romanii au scrasnit din dinti, dar au stat linistiti. (…) O adunatura de doua, trei sute de oameni, a ajuns sa fie considerata in Romania un protest de anvergura.

Urmeaza o alta povestioara, legata de aderarea la Uniunea Europeana. “As vrea sa o vad si pe asta – mi-a spus pe atunci un diplomat polonez – cum ar fi sa se faca Uniunea Europeana fara Polonia!” Cert este ca polonezii au negociat cu cerbicie fiecare punct al aderarii, lasand aproape impresia ca nu atat vor ei sa intre, cat ceilalti nu mai pot fara ei. (…) Aflati intr-un proces similar de aderare, romanii nici n-au cracnit, au acceptat tot ce li s-a cerut. Fiindca, ce e drept e drept, niciodata romanul nu se supune pur si simplu, ci se supune , iar dupa aceea se face ca nu a priceput prea bine.

Pas cu pas, Traian Basescu – “presedintele jucator”, cum s-a definit el insusi, a tesut cu migala o panza a puterii asigurandu-si autoritatea nemijlocita asupra principalelor institutii ale statului. Guvernul a ajuns sa fie o anexa a Presedintiei, anexandu-si la randul lui Parlamentul, unde a obtinut necesara majoritate parlamentara prin “ruperea” unui numar potrivit de deputati si senatori din partidele de opozitie (…) Plictisit sa discute la nesfarsit proiecte de lege, guvernul s-a decis sa le treaca, pe banda rulanta (au fost mai mult de o duzina, practic toate legile importante) prin asumarea raspunderii, ceea ce a anulat orice dezbatere si orice solutie de compromis, Parlamentul devenind un fel de birou de inregistrare.

A incalcat Traian Basescu constitutia? Daca nu in litera, a incalcat-o in spirit, inclinand-o prea tare spre ceea ce ar fi un regim prezidential. Oricum a jucat la limita, trecand uneori si dincolo de limita…Comisia Europeana si diversi alti factori politici europeni nu s-au suparat insa pe presedinte, ci pe cei care au incercat sa il dea jos. Si ei au jucat tot la marginea Constitutiei si a legilor, fiindca, inca o data, asa se joaca in Romania.

S-a vorbit de “puci” sau de o “lovitura de stat”. A fost “lovitura de stat” tot atat cat a fost si regimul lui Basescu “dictatorial”… adica nici deloc, dar nici prea mult.

….presedintele Romaniei a primit vizita presedintei Lituaniei. Aceasta l-a lasat fara replica, transmitandu-i urmatorul mesaj, scurt si esential: “Maturizati-va si fiti responsabili”. Cu totul inedit in raporturile oficiale la un asemenea nivel. Dar nimeni nu se mai incurca in formule protocolare, atunci cand se adreseaza reprezentantilor Romaniei. Ceea ce arata cat de jos a ajuns tara sau cel putin perceptia asupra ei. Maniera in care romanii se joaca cu regulile, prefacandu-se ca le respecta, pentru a le ocoli mai bine, este de natura sa-i exaspereze pe occidentali, care si-au cladit civilizatia tocmai pe fundamentul asumarii si respectarii unui sistem de norme si de reguli".

Vera Renczi (Vaduva Neagra) - cel mai mare criminal in serie din istoria criminalitatii romanesti

Berkerek este o localitate situata in nordul fostei Yugoslavii, o localitate in care linistea tipica oraselelor de provincie da senzatia oricarui calator ca a ajuns in locul unde nu se intampla nimic senzational. Si cu toate astea, aici exista o poveste care face din Berkerek un punct de interes pentru orice criminolog. Pentru ca aici s-a nascut povestea uneia dintre cele mai mari ucigase in serie din istoria criminalitatii, o femeie care si-a atras pe drept numele de Vaduva Neagra. Aceasta a fost Vera Renczi. De fapt, numele sau de nastere nu este cunoscut nici in zilele noastre, cercetarile dovedind faptul ca numele sub care este ea cunoscuta este cel rezultat in urma celui de-al doilea mariaj. Se presupune ca s-a nascut in anul 1903 in București, ca rod al legaturii dintre un om de afaceri ungur si o frumoasa unguroaica din randurile nobilimii bucurestene. Se pare ca, pana la 13 ani, Vera a crescut in capitala, iar imediat dupa decesul mamei, s-a mutat impreuna cu tatal ei la mosia familiei din Berkerekul Mare, oras din Serbia, care facea parte din Imperiul Austro-Ungar.

 Lipsa afectivitatii mamei si autoritatii tatalui a transformat-o pe Vera intr-o adolescenta rebela, care tinea prima pagina a ziarelor de scandal cu numeroasele ei aventuri amoroase. Se vorbea in presa vremii de legaturile scandaloase in care erau implicati de la elevi de liceu si studenti pana la bancheri si oameni de afaceri casatoriti. Frumoasa blonda mostenise charm-ul mamei sale si putini erau cei care ramaneau indiferenti in fata frumusetii sale. Deseori s-a intamplatca Vera sa fie descoperita de supraveghetorii internatelor in patul vreunui elev. Desi nu implinise varsta de 18 ani, adolescenta se putea mandri cu un numar impresionant de amanti care scandalizasera societatea. Dar comportamentul ei s-a schimbat brusc imediat ce l-a cunoscut pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care s-a si casatorit. Din mariajul lor s-a nascut un fiu, Lorenzo, care a transformat-o pe Vera intr-o sotie devotata si placuta si o mama dedicata si afectuoasa. Cu toate astea, la mai putin de un an dupa nasterea fiului lor, Karl a disparut intr-un mod misterios si inexplicabil, fara sa mai revina vreodata. Vera a invocat probleme in mariaj,acuzandu-si sotul de infidelitate, sustinand ca a fost parasita si ca acesta a decedat in urma unui accident de masina petrecut in Romania.

Imediat ce a iesit din doliul obligatoriu, Vera s-a recasatorit cu Joseph Renczi care era recunoscut atat prin frumusetea si averea sa fabuloasa, cat si prin numarul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Casatoria avea sa fie imbogatita cu scandaluri, accese de furie si amenintari. Dar Joseph nu a luat in seama amentintarile tinerei sale sotii si a continuat seria escapadelor amoroase. Nu dupa mult timp, desi avea o sanatate de fier si o constitutie robusta, acesta a fost lovit de o boala misterioasa care l-a imobilizat la pat. Vera a mimat atunci un devotament exemplar, astfel incat nimeni nu s-a gandit nici macar pentru o singura clipa ca ea ar fi putut sa fie cauza afectiunii care il rapusese pe Joseph. Nici macar atunci cand Joseph a disparut in mod absolut ciudat dupa doar cateva luni de la declansarea bolii, autoritatile nu s-au autosesizat si nimeni nu a suspectat vreun act criminal. Dar nici de aceasta data doliul nu a durat foarte mult, Vera implicandu-se in mai multe relatii amoroase. Ceea ce a fost absolut surprinzator a fost faptul ca desi toate aceste orgii aveau loc fie la Viena, fie la conacul sarbesc, pe parcursul a 10 ani, peste 30 de bărbati care au fost vazuti in preajma castelanei si toti au disparut de pe fata pamantului in modul cel mai misterios cu putinta. Vera si-a ales cu mare atentie victimele din randul strainilor care veneau ocazional de la Viena si despre care autoritatile sarbesti nu aveau informatii. Dar ea a comis o imprudenta de neiertat indragostindu-se de barbatul unei alte femei, la fel de influenta si bine situata in ierarhia sociala. Milorad, un bancher respectat, care era mai mare cu 20 de ani decat ea si inca indecis care femeie insemna mai mult in viata sa, i-a spus sotiei ca pleaca intr-o calatorie de afaceri, urmarind, de fapt, ca sa stea o perioada mai indelungata cu amanta sa. Cand sotia a vazut ca acesta nu s-a mai intors, nu a fost greu sa afle infidelitatile sotului si numele amantei, solicitand autoritatilor sa ancheteze disparitia. Inevitabil ancheta i-a condus si la conacul de la Berkerek. Vera nu a negat legatura amoroasa cu Milorad specificand faptul ca relatia lor dura de mai multe luni, dar a sustinut ca relatia lor s-a sfarsit in momentul in care a aflat ca era casatorit. Jandarmii au parasit conacul fara sa sa o suspecteze sau sa puna alte intrebari. Dar sotia bancherului a inceput propria sa ancheta pe care a facut-o ulterior cunoscuta autoritatilor. Ea a fost aceea care a sesizat prima oara faptul ca in viata Verei au fost multiple cazuri de disparitie neelucidate si nimeni nu se intrebase unde au disparut Karl Schick, Joseph Renczi, fiul ei Lorenzo impreuna cu toti barbatii care fusesera vazuti la conacul Berkerek.

Tot sotia neconsolata a adus jandarmilor un bilet de dragoste pe care Milorad l-a pastrat in buzunarul unei haine. Desi a confirmat legatura cu Milodrag, in timpul celei de-a doua vizite a jandarmilor la conac Vera a negat faptul ca l-a cunoscut vreodata. Oamenii legii i-au aratat prima declaratie si biletul pe care il scrisese cu mana ei, iar ea, intr-un acces de isterie, ar fi tipat: ”Nu sunt o criminală!”. Afirmatia ei a dat nastere primelor suspiciuni jandarmilor care au decis perchezitionarea conacului. Desi in interiorul conacului nu au gasit nimic, in momentul perchezitionarii criptei, acestia aveau sa fie de-a dreptul socati: 35 de sicrie de zinc, asezate in cerc, erau luminate de flacara palida a lumanarilor. Pe fiecare sicriu se afla o hartie cu numele celui care dormea somnul de veci inauntru. In mijlocul camerei, tronau un fotoliu si o masa pe care se afla un sfesnic bisericesc cu o lumanare pe jumatate arsa, o sticla si o cupa de sampanie. Vera Renczi a recunoscut comiterea celor 35 de crime. Unul dintre sicrie era cel al propriului sau fiu, Lorenzo, pe care l-a ucis in momentul in care acesta i-a aflat secretul. Din declaratiile sale a rezultat faptul ca primul sot, Karl Schick, a fost ucis cu o doza de arsenic pus in cupa cu vin, suspectandu-l de infidelitate. Joseph Renczi a fost omorat din aceleasi motive, doar mult mai lent, administrandu-i o doza mult mai mica, dar constanta pe parcursul unei perioade de cateva luni. Tot ea avea sa recunoasca faptul ca l-a închis pe Joseph in sicriu inainte ca acesta sa moara. Toti cei care ii fusesera amanti au decedat in urma unei doze de arsenic si au fost dusi in cripta din Berkerek. Doar Milorad se dovedise mai rezistent, astfel incat trebuise sa ii dea o doza suplimentara de stricnina. Motivatia ei a fost la fel de incredibila ca si toate cele declarate pana atunci: avea o satisfactie enorma sa stie ca a fost ultima femeie din viata tuturor barbatilor care ii trecusera pragul. In prezenta tuturor sicrielor asezate in cerc, Vera venea sa se reculeaga si sa vorbeasca fantomelor celor ucisi. Timp de 15 ani cat a durat tot acest proces sumbru si laborios, autoritatile nu au suspectat nimic. Desi condamnata la moarte, Vera a facut puscarie pe viata, dar a murit intr-un ospiciu de nebuni in urma unei hemoragii cerebrale. Cazul sau a ramas cunoscut in istoria criminalisticii romanesti sub numele de Vaduva Neagra.

Bibliografie: Cei mai odiosi 100 criminali romani- Traian Tandin, Editura Tritonic