Un weekend intr-o tara altfel decat Romania - prima zi- Sibiu, Cetatea Rupea si Viscri

Citeam candva intr-o carte de management ca pana la 40 de ani, tinerii isi concentreaza eforturile pe construirea unei cariere si obtinerea de salarii mari, pana la 50 de ani oamenii se straduiesc sa mentina un echilibru intre cariera si familie, iar dupa 50 de ani, familia primeaza in locul oricarei activitati profesionale. Probabil la noi nu functioneaza regula, cel putin in sfere inalte, pentru ca se fura in draci, iar actiunea in sine se perfectioneaza prin ani de uzanta pana devine o arta, iar cand crezi ca averea acumulata in scopuri ilicite ar trebui sa fie suficienta, greii transmit “secretele meseriei” tinerei generatii care, deseori, se dovedeste mai rapace decat predecesorii ei. O sa va-ntrebati ce-are a face turismul cu politica? O, are!!! In acest weekend am sarbatorit ziua sotului meu si, ca in fiecare an, ne-am urcat in masina si-am plecat in lume, dornici sa ne construim alte amintiri comune. 

Ne-am urcat in masina si-am plecat pe autostrada construita de la Timisoara la Sibiu in timpul guvernarii Boc si inaugurata cu o nesimtire fara de margini de catre guvernarea ponta! Impecabila, chiar daca are inca mici portiuni care o segmenteaza: una intre Timisoara si Lugoj pe-o distanta de vreo 20 de km si alta dupa Deva pana la Dumbrava. 

Am plecat de dimineata pe la 7, sa prindem putina racoare si sa facem cate o escala prima data in Sibiu, apoi la Viscri, comuna atat de promovata in ultima perioada de cand Printul Charles al Marii Britanii si-a cumparat acolo o casa de vacanta. Drumul a fost o placere, masina dansa pe sosea, iar noi eram bucurosi caci se prevedea un weekend minunat. Nu mai fusesem in aceste parti de foarte multi ani, caci, pentru noi, cei din vest, e mai simplu sa o iei pe autostrada si sa pleci in occident, decat sa intorci masina si sa mergi prin hartoapele din Romania. 

Ne uitam in stanga, ne uitam in dreapta si ne minunam de soselele aproape fara cusur si de peisajele minunate care ni se desfasurau de-o parte si de alta a masinii. 

E  drept ca uneori aveau unii grija sa ne aminteasca faptul ca, totusi, desi zburdam pe autostrada, pe drumurile nationale eram totusi in Romania!

Tara asta are un farmec aparte. Este un exemplu de viata care isi arata faloasa transhumanta, care inca se mandreste, poate chiar fara sa stie, cu muncile ei specifice si, voit sau nu, uneori chiar ii iese. In multe feluri. 

Nu stiu cand am ajuns la Sibiu. Dezamagiti de prestatia presedintelui  de pana acum, eram oarecum neincrezatori in miracolele pe care acesta le infaptuise in orasul caruia ii fusese primar. Dar, surpriza, am descoperit un centru superb renovat si intretinut, o curatenie nemteasca riguroasa, un bun gust in reamenajarea locurilor de recreere si o frumusete aproape greu de imaginat in Romania actuala. 

Zidurile cetatii, 

Piata Mare si 

Piata Mica din Sibiu au fost locuri care ne-au impresionat si ne-am gandit cu parere de rau ca Timisoara noastra nu va arata prea curand in aceasta maniera, ca omul sfinteste locul si primarul da totusi masura faptelor sale in orasul pe care il administreaza. Orasul era plin de turisti straini, ca in orice alta tara occidentala!

De-acolo am pornit spre Viscri, celebra comuna pe care Printul Marii Britanii a promovat-o in ultimii ani starnind curiozitatea romanilor si strainilor deopotriva. De dimineata ma trezisem la ora 4, nerabdatoare sa plec la drum, si nu gasisem altceva de facut decat sa caut alte locuri demne de vazut si promovat in apropierea Sighisoarei, locul pe care ne propusesem sa il vizitam si unde ne doream de cativa ani sa ajungem. La 44 de km de Sighisoara aparea comuna Viscri, mai aproape de orasul medieval decat de capitala judetului Brasov. Nu stiu ce l-a determinat pe al meu ca, la iesirea din Sibiu, sa seteze GPS-ul pe Viscri si sa nu lase Sighisoara! 

Cert este ca, desi setat sa ne duca pe drumurile nationale si autostrazi pe distantele cele mai scurte, acesta a ales un drum rural care o fi fost asfaltat in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial si conservat cu craterele de la obuze. Drumul serpuia prin muntii care dezvaluiau niste peisaje virgine de-o frumusete care iti taia respiratia. 

Din cand in cand dadeam peste vreun catun uitat de lume unde era o saracie lucie, iar oamenii fugeau la porti sa vada o masina cu doi fraieri rataciti in lume! 

Ne-am simtit ca si cand eram martieni aflati intr-o farfurie care, in loc sa zboare, mergea in galop din groapa in groapa! Unii se opreau din lucru si isi puneau mana streasina la ochi sa vada minunea care involbura praful de pe drumul pe care nu treceau decat carute: unele carand un porc, alta plina cu fanul proaspat cosit. Tot drumul m-am rugat sa nu se strice directia la masina! Eu am vrut la Viscri si-am primit! Dupa vreo 60 si ceva de km de mers in slalom printre gropi, urcand si coborand dealuri si munti, a dat Dumnezeu si am ajund la o sosea nationala! A fost sarbatoare in masina! 

In fata noastra, sus pe dealul Cohalmului, o superba cetate ne facea cu mana! Aceasta se afla pe drumul dintre Brasov si Sighisoara, pe DN 13, la 70 de km de Brasov. Atestata in 1324 sub numele de Kuholm, a servit ca refugiu pentru sasii rasculati impotriva regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei. Ea a avut un dublu rol: administrativ, de scaun sasesc, si de aparare. Cetatea Rupea, frumos restaurata, cocotata la inaltime, construita si extinsa de-a lungul secolelor 14- 17 ca cetate si refugiu pentru populatia satelor invecinate, atragea zeci de masini si autocare care formau un veritabil alai de nunta. Evident ca ne-am dus  si noi, cuminti, in coloana, pana sus! Cetatea Rupei este una dintre cele mai vechi fortificatii din judetul Brasov care, ajunsa ruina in perioada comunista, a fost renovata din fonduri europene si transformata intr-un veritabil punct de interes turistic. Cetatea are forma unei cochilii de melc si nu poate fi descoperita decat la pas. Curtinele formeaza 4 incinte, intarite cu turnuri poligonale, unde accesul in cetate se face prin portile interioare care compartimenteaza constructia fortificata. 

Cetatea de sus, cu o suprafata de 1500 mp, dateaza din perioada prefeudala, careia i s-au adus apoi alte cladiri precum Turnul Portii care avea rol de aparare, prevazut cu guri de scurgere a pacurii, Turnul Slaninii unde erau depozitate proviziile de hrana, Turnul Slujitorilor unde erau cazati strajerii care pazeau cetatea, Turnul Ungrei, Turnul Scribilor si Turnul Cercetasilor, cel mai inalt si mai puternic turn de unde se deschide o panorama superba celor care urca cele 3 niveluri pana in varf. Intrarea in cetate se face printr-un culoar ingust, amplasat sub Turnul Pulberariei. Cele mai renumite incaperi sunt: Camera judelui regal Camera judelui scaunal Camera de sus, Camera scaunala, Camera preotului si magazia cu pulbere. Cetatea de mijloc a fost construita 2 secole mai tarziu si extrinsa pe perioada altor doua. Cladirile de interes sunt: Turnul Pentagonal care serveste ca poarta de acces in cetatea de mijloc, Turnul cu Gratii si Capela. Tot aici se afla si fantana forata la 59 de metri adancime functionala si astazi.  Cetatea de jos a fost ridicata in sec 18 si finalizata la inceputul sec 19. Printre cladirile importante se numara: locuinta paznicului cetatii si magazia militara. Astazi, dupa 3 ani de restaurare, cetatea atrage ca un magnet turisti din tara si strainatate. 

Soseaua noua care leaga drumul national de parcarea cu 110 locuri pentru masini mici si alte zeci pentru autocare, frumos amenajata pe platoul de la intrarea in cetate, este in permanenta tranzitata de turisti. 

La intrare se afla un centru turistic si mici chioscuri cu alimente si bauturi racoritoare. In spatele centrului informational sunt amplasate toaletele extrem de moderne si curate, la fel ca cele occidentale din hotelurile de 4 stele. 

Cetatea poate fi vizitata intre 10.00 si 20.00, iar pretul unui bilet pentru adulti este de 10 ron si 5 ron pentru copii. Am inteles ca noaptea este iluminata si nu ai cum sa nu te opresti din drum si sa nu o admiri. Va spun eu, este imposibil sa faci asta si ziua! 

Dupa ce ne-am intors la drumul national, dupa o distanta scurta, un indicator de-a deviat tot pe un drum rural catre comuna Viscri. Al meu, mai in gluma, mai in serios, se intreba daca nu cumva drumul n-a fost renovat din dorinta Printului de a pastra atmosfera medievala inca de la sosea. La Viscri, alta dracie. 

Inainte de a intra in renumita localitate, un sat de tigani. Toti absolventi de management turistic, altfel nu-mi explic! 

Toate casele viu colorate ca pe insula Burano. 

Caii legati de pripoane erau lasati sa pasca langa drum. 

In sat, explozie de fuste colorate stranse roata pe santul drumului unde era veselie ca la nunta. Copiii alergau o cutie rotunda si ruginita din tabla prinsa de un bat rascolind praful care se ridica in slavi dupa trecerea in goana a alaiului de copii, unii imbracati, altii in pielea goala. Cei maricei stateau in grupuri si se jucau. Cam toti radeau cu gura pana la urechi si iti faceau cu mana, inclusiv babele stirbe. Astia nu aveau nimic in comun cu tiganii nostri cu “palate” imbracate in marmura si usi sculptate sau cu vilele cu turnulete invelite in tabla lucioasa de-ti spargeau retina. Atmosfera era de legenda, cea surprinsa in satrele de odinioara care dadeau parfum si culoare ulitelor tranzitate de carele pestrite si galagioase. Mi-au placut. 

Majoritatea turistilor care veneau la Viscri incercau o stare de curiozitate izvorata din mesajul Printului care descrie aceasta localitate drept una in care viata satului romanesc a ramas nealterata de orice influenta moderna si pe care l-a recomandat si inclus in lista celor 1000 de locuri din Europa care, dupa parerea sa, merita vizitate. 

De fapt, pentru romani nu satul in sine este surpriza, pentru ca insiruirea de case cu porti mari pana la cer este un lucru normal si des intalnit in aceasta zona a tarii. Dar curios este faptul ca Printul a ales tocmai aceasta localitate, a cumparat o casa normala, care nu are nimic spectaculos si ca datorita acestui fapt, la Viscri, pretul caselor a ajuns pana la 60.000 de euro! Casele sasesti si-au pastrat aspectul de acum 100 de ani, cu unele fatade pictate, altele proaspat varuite, cu porti de lemn simple sau sculptate. Localitatea a fost inclusa in patrimoniul UNESCO inca de acum 15 ani pentru ca imaginea sa pitoreasca sa nu fie alterata de modernizari ce i-ar putea altera aspectul. 

Satul ascunde insa o comoara si numele ei este Biserica Fortificata Viscri, care dateaza din secolul 13.  Gardul care o inconjoara si pomii fructiferi care o ascund roata nu te lasa nici macar sa ii banuiesti frumusetea. Turistul e obligat sa urce scarile de piatra, ramase stirbe pe alocuri de dale sau macinate de timp si ierni aspre, ca sa ajunga pana sus la intrarea in curte. Biserica nu este mare, insa a ramas oarecum agatata in timpuri stravechi: orga veche de 300 de ani construita de Johann Thois, 

altarul pictat, bancile sculptate din lemn si roase de carii sau tocite pe alocuri, o

cutie a milei pictata manual sunt cateva exemple.

Exista si niste reguli care se cer a fi inca respectate: femeile si copiii stau in zona centrala a salii, pe bancile de dimensiuni mai mici, in vreme ce barbatii iau loc pe bancile mai inalte care le flancheaza pe cele mici.

Biserica este inconjurata de ziduri de aparare dotate cu turnuri si bastioane in care inca exista gurile de tragere. In cel mai inalt dintre ele este organizat un muzeu in care sunt expuse haine traditionale zonei si obiecte casnice de la carucioare pentru copii pana la obiecte din ceramica si lemn: vase, lazi de zestre si pentru cereale, razboi de tesut, fuioare etc.

Treptele se urca intr-o bezna care aproape ca iti scoate ochii si reprezinta un veritabil act de curaj sa te incumeti. In afara de noi doi n-a mai urcat nimeni pe treptele inguste care scartaiau la fiecare pas. Jos, la intrare, trona mare un afis prin care turistii erau preveniti ca urcarea in turn se face pe raspunderea lor! De sus se deschidea privelistea roata. Intrarea costa 4 lei, iar programul de vizitare este zilnic intre orele 10.00 si 18.00. 

La final am tras un tur pe strazile satului si am admirat tarabele infiintate ad hoc in fata curtilor mari de lemn unde erau expuse sosete din lana naturala, manusi, caciuli, traiste, stergare cusute cu motive nationale, papuci din pasla si plovere tricotate. 

La acest proiect participa 125 de femei din sat, iar ceea ce nu se vinde direct de la taraba se exporta la Naumburg in Germania de unde sunt distribuite in toata tara. 

O data cu promovarea intensiva a acestui loc de catre Printul Charles, a inflorit si productia de gem si dulceata de Viscri, preparata din fructe de padure, care se exporta si se vinde in strainatate la preturi ametitoare pentru romani. Borcanul este invelit intr-o tesatura de argint, insotit de un saculet si o lingurita de argint si costa 365 de euro. 

Lansarea acestor produse eco a avut loc la Paris, iar reteta este pastrata ca pe ochii din cap. In sat, ca si la cetate, plin de turisti: englezi, americani, japonezi, polonezi, olandezi, austrieci, nemti. Cand ne-am urcat in masina, sotul meu, in stilul lui caracteristic, a dat verdictul: aici nu mai esti in Romania, esti deja in alta tara! Avea dreptate, aveam sa ne convingem si a doua zi, cand am luat la pas Sighisoara, dar si-n a treia, la Cetatea din Alba-Iulia. Dar despre astea povestim in zilele urmatoare. 

Fara sa vreau, in masina, in timp ce ne indreptam spre locul in care aveam sa dormim, mi-am amintit de “Hanul Ancutei”, romanul lui Mihail Sadoveanu, si povestea negustorului lipsan, Damian Cristisor, cel care venea cu marfa de la Lipsea si se oprea la han in drumul spre targul Iasilor. Negustorul plecase cu un an inainte la Lipsea, facuse afaceri cu muscalii din Tighina, apoi cu nemtii, pana a ajuns hat departe pana la Strassbourg si Paris. Ajuns in prag de seara la han, el le povestea drumetilor despre calatoria cu trenul, un fel de “caruta cu foc” care cara  “casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier (…) si umbla singura cu foc. Azi is aici si mane cine stie unde.”, despre casele cu etaj, un fel de “case una peste alta”, cu ulitele facute “dintr-o singura bucata de piatra”pe care se plimbau cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si toti beau bere, “un fel de lesie amara” si mancau multi cartofi cu carne fiarta de porc sau vita. Si cum ii deplangeau moldovenii ca habar n-aveau ei ce-i “pui la tigla”, “miel fript talhareste si tavalit prin mojdei” , “nici sarmale, nici bors, nici crap la protap” si n-or fi baut ei o butelca de vin bun si statut. Damian le povestea despre scoli in care invatau carte deopotriva baieti si fete si cum un morar s-a judecat “pentr-un petic de mosie” cu imparatul si sa vezi minune ca a si castigat, iar moldovenii isi faceau cruce si ziceau ca nemtii sunt “iritici” si ce bine ca obiceiul nu venise peste ei. Umbland pe drumuri neumblate si calatorind cu “caruta aceea cu foc”, n-a patit niciodata nimic, dar cum a trecut granita-n Moldova, vamesii i-au cerut “un dar de la “iriticii si ticalosii aceia de nemti”, iar pe drum a fost oprit de-un calaret “frumos si voinic” care l-a usurat de bani, apoi cum a fost oprit de supraveghetorul locului caruia, desi i-a prezentat scrisoarea semnata care mentiona ca nu are “voie a vatama acest negustor, ci a-l lasa a merge cu pace la locul sau”, acesta i-a cerut pe data spaga nemteasca din marfa ce o transporta. 

Cam atat de departe este Romania reala de locurile pe care le-am vizitat. Vremurile sunt altele ai zice, cand de fapt, nu e asa. Timisoara mea va fi legata de autostrazile din Europa in 11 iulie, autostrazi incepute pe vremea guvernarii Boc cu fonduri obtinute tot atunci, dar care va fi inaugurata de ponta! Vedeti? Diferentele persista si, daca nu ma credeti, cei din Moldova, Dobrogea si Regat, urcati-va-n masini si haideti la inaugurare. Sper sa ajungeti pana atunci. Stiu, sunt rea, trista si rea, dar asta este Romania. Din fericire, o parte din Transilvania si-a invatat lectia si s-a schimbat in bine. Schimbarile nu au ajuns si in Timisoara mea. Dar avem o scapare: autostrada care ne leaga de Europa. Nu mai au cum sa ne prosteasca, o stiu si ei, de la vot! Votul Transilvaniei si al Banatului ofera certitudinea schimbarii! Schimbarea este un fapt, in unele parti ajunge mai greu, ca de exemplu la mine in oras. Sper sa ajunga intr-un viitor apropiat si in Timisoara mea. Ne auzim maine. Vom povesti despre Sighisoara, un oras fascinant cu oameni minunati. Trei zile de drum, trei povesti despre locuri renovate si promovate de oameni cu suflete mari.