De vreo 10 ani, de cand prietenele mele au devenit bunice, ma uitam cu mirare si drag cum femeile cochete, care isi construisera cariere de succes, se metamorfozau sub privirile mele in ceva duios, cuvintele lor deveneau fluide atunci cand povesteau despre nepoti. Descopeream o latura jucausa, o creativitate aplicata atunci cand povesteau despre activitatile pe care le faceau impreuna cu ei si ma intrebam obsesiv : oare ce fel de bunica am sa fiu eu? Ma imaginam construind castele de nisip, citind povesti , seara, inainte de culcare, sau pe zoom ca sa diluez sutele de km care m-ar fi despartit de nepoti. Intr-o zi de iarna, fiica-mea m-a sunat si mi-a zis: "Incepand de azi, esti bunica. O cheama Mia si e o dulceata de fata!" Era pandemia in plina desfasurare si nu mi-a putut ostoi nerabdarea decat prin fluxul de poze transmise pe wup, dar aveam acel neastampar in mine care vuia cu furia talazurilor care se sparg cu salbaticie de stanci sa o tin in brate, sa o miros, sa ii adulmec temerile, curiozitatile, nelinistile si bucuriile aflate la inceputul unei vieti noi cand incep sa se construiasca destine si caractere. Pandemia nu ma lasa nici sa sper la un "maine" oarecare, in jur prieteni, cunoscuti, sateni cadeau la pat secerati de boala, altii ajungeau in spitale, putini dintre ei, in cimitirele reci si goale. Am traversat granite, am asteptat ore trenul pe peroane inghetate, am parcurs emotii si stari in tonalitati si grade diferite. Am ajuns la Viena intr-o primavara rece in anul urmator, carantinata in apartament si verificata de autoritati. Dar asta nu mai conta deloc. Inima imi batea cu putere in piept si simteam mii de noduri in gat si stomac. M-a privit cu ochii mari, m-a cercetat temeinic si, pierzandu-ma in privirea ei clara, mi-am zis in sinea mea: "Na, incepe marea aventura. Sa vad de ce esti in stare! Mai pregatita ca acum n-ai sa fii niciodata, deci da-i bataie!" Ne-am tatonat o vreme in tacere, curioase amandoua. Timpul in care am asteptat ca ea sa vina la mine mi s-a parut ca acela in care stai langa un boboc asteptand sa se deschida floarea, dar a meritat fiecare secunda. Mia este cea mai vesela, ambitioasa si curioasa fetita. Zambeste mereu, urca scarile si le coboara pana capata siguranta si isi controleaza miscarile. Cand cade, nu plange. Isi infige privirea in ochii tai si iti spune cu tristete "buf", cand se loveste sopteste "auci" si, cand nu i se intampla nimic rau, rade. Mereu. Mia este ea insasi o poveste, tot ce vede trebuie cercetat, povestit si rememorat. Mia danseaza, gangureste, escaladeaza, cucereste. Mia iubeste masina de gunoi, dar si pe celelalte dupa care striga "auto". Ii place sa stea la fereasta, sa priveasca lumea ca si cand atunci s-ar realcatui sub privirile ei. Degetelul sta suspendat in aer si iti arata cu aratatorul ei minunat: "auto", "ham", "cra" si continua sirul interjectiilor cu rabdare si dedicare. Mia adora cartile pentru copii pe care te pune sa le recitesti de mai multe ori pe zi. Mia se catara, urca si coboara, se piteste si striga in gura mare "cucu-bau". N-asteapta sa o gasesti, cum te apropii de ascunzatoare, sare bucuroasa si rade in cascade. Mia canta si danseaza, zboara pana la stelele din lumea ei fermecata dand din brate asa cum ar da din aripioare. Mia traieste nu doar in plan cognitiv, ci si in cel senzorial: pipaie, miroase, isi transforma urechiusele in antene, reda sunete, cere explicatii si te pune sa repeti pana se satura. Gusta tot ce vede, se stramba daca nu-i place, dar continua sa testeze. Gurita ei e vama catre lumea exterioara. O atrag culorile, sunetele, gusturile diferite, pune mana pe tot ce e in jurul ei ca sa simta, sa miroasa, sa guste, sa cunoasca. Punem stavila intre ea si pericole probabile, intindem plase de protectie, dar invata sa se strecoare pe sub ele si sa le escaladeze. Suntem toti exaltati de noile experiente, dar eu as vrea mai mult. Este greu sa fii bunica asa cum ti-ai dori, motiv pentru care mi-am propus sa fiu ceva ce nu am fost niciodata. M-am gandit mult si n-am gasit la-ndemana raspunsuri si solutii pana in ziua in care m-a sunat fiica-mea sa ma trimita la librarie sa caut niste carti. Dupa ce mi-a dat o lista mare a adaugat: " Mama, te rog, cauta niste carti pentru copii de un an si jumatate,dar nu din astea banale, pentru ca s-a plictisit de ele. Vezi, poate gasesti vreo carte cu poezii simple si melodioase, cu multe interjectii". Am mers la cea mai buna librarie din oras, am cumparat cartile din lista si am intrebat: "carti cu poezii pentru copii de un an si jumatate aveti? Vreau sa cuprinda multe interjectii." Vanzatoarea s-a uitat mirata la mine, apoi a adaugat: "N-avem, dar ar fi o idee minunata de carte! " Am plecat dezamagita spre casa si mi-am zis atunci in sinea mea: de ce naiba n-as scrie eu cartea aia pentru nepoata mea? De ce n-as face o cartea speciala pentru Mia mea?" Am pus in versurile mele toate experientele Miei si toata bucuria noastra. Desigur, exercitiul meu este departe de a fi perfect, dar am folosit ca resurse toata bucuria, dorul, curiozitatea si dorinta de a fi o bunica altfel. Am scris si-am pictat fara orgolii si pretentii, pastrand doar dorinta de a -i darui ceva care sa ramana doar al ei! Au trecut vreo 2 luni de-atunci si cartea este gata. In cartea mea este Mia, in toate ipostazele ei minunate, in toate avatarurile in care am surprins-o si-am iubit-o pana dincolo de cuvinte. Cartea mea e Mia, iar eu semnez, Uni (adica buni).
