Iubesc Franta pentru stilul boem, pentru istoria ei
fantastica, pentru arhitectura minunata, pentru spiritul si cultura ei, pentru
parfumurile extraordinare, pentru moda, cantec, si literatura ei
inconfundabila. Iubesc Franta pentru provocarile turistice, pentru femeile
rafinate si cochete, pentru vinurile si branzeturile ei inconfundabile, pentru
cafenelele ei pitoresti cu scaunele aranjate cu fata catre strada, indtr-un
dialog permanent cu trecatorii, pentru limba ei melodioasa si romantica. Cred
ca toate declaratiile de dragoste ar trebui sa rostite in acest grai. Iubesc
Franta pentru Edith Piaf, pentru vocea ei inconfundabila si pasiunea cu care
canta dincolo de eterniatea care ne desparte, pentru cariera ei extraordinara
si viata ei atat de trista.
Povestea ei a inceput intr-o zi de 19 decembrie 1915
cand artista s-a nascut intr-o familie de artisti sub numele de Edith Giovanna
Gassion. Mama ei, Aneta Maillard era o cantareata obscura prin barurile din
Belleville, stiuta de catre betivii crasmelor cu numele de Line Marsa, iar
tatal ei, Alphonse Gassion, era un circar contorsionist care isi desfasura
spectacolele pe trotuar, odata fost acrobat de circ. Artista a fost nascuta sub
un felinar pe strada Villette. O placa oficiala asezata pe Rue de Belleville la
numarul 27 atrage atentia trecatorilor grabiti ca Edith Piaf s-a nascut pe
strada. Parintii au dat-o in grija bunicilor materni, iar Aisa, batrana de
origine kabila, o betiva notorie si ea, s-a ocupat de cresterea ei. Copilaria
nu a fost una fericita. Cand tatal ei a mers sa o vada, iar fetita avea doar 2
ani, a gasit-o intr-o cocioaba imputita, plina de paduchi si raie, sugand
dintr-un biberon laptele indoit cu vin rosu. Acesta si-a luat copila si-a dus-o
mamei lui, proprietara unui bordel in Bernay, o localitate nica sin Normandia.
Bunica din partea tatalui a pus-o pe picioare, dar anturajul in care aceasta a
crescut-o avea sa ii influenteze viitorul. Toata viata Edith a aratat o mare
compasiune prostituatelor, caci bunica ei isi conducea afacerea cu o mana de
fier, acestea fiind singurele fiinte carora le pasa de copila lasata in grija
acestei femei. La 12 ani, Edith a fost luata de catre tatal ei si carata prin
toate orasele tarii unde acesta sustinea spectacole in calitate de angajat al
unui circ ambulant. A dormit prin hambare, pe la amantele de ocazie, au mancat
cand au avut si ce s-a putut. Pe mama ei a vazut-o multi ani mai tarziu intr-un
bar cand tatal i-a aratat-o si i-ar fi zis:”Aia de-acolo, poti sa-i dai un
pupic, e mama-ta…”.Ani de zile au locuit intr-o rulota ponosita, parcata la
periferia Parisului. Acesta si-a iubit fiica in felul lui, deseori renunta la
micile placeri personale ca sa-i cumpere o papusa scofalcita sau o ciocolata.
Artista avea sa spuna sa tatal ei a fost singurul barbat care a protejat-o in
felul lui egoist si total nepriceput, desi nu ezita niciodata sa o plezneasca,
recunoscand ca “dintr-o mardeala ca lumea n-a murit nimeni” in incercarea de a
explica si ierta violentele pe care le indurase de la nenumaratii ei amanti. “Cand
ai incasat-o mereu, nu te obisnuiesti prea repede sa nu mai fii caftita”. pe
cand avea vreo 10 ani, tatal a descoperit ca micuta avea o voce inconfundabila si
n-a ezitat nici un moment de a-si pune fiica sa cante ca sa induioseze
trecatorii.O lua cu el prin dughene si cazarmi si-o punea sa cante in vreme ce
el facea jonglerii. Prin 1944, tatal s-a imbolnavit si-a murit de alcoolism,
iar mama ei a decedat si ea de la o supradoza un an mai tarziu. Nu-i ramasese
decat sa invete sa se descurce singura facand singurul lucru pe care il stia:
sa cante pe strazi. Vocea ei inconfundabila a ajutat-o sa stranga bani de la
trecatorii impresionati de talentul ei, dar castigurile erau insuficiente
pentru traiul zilnic, asa ca s-a angajat ca servitoare, continuand sa cate pe
strada. pe la 17 ani l-a cunoscut pe
Luois Dupont de care s-a indragostit nebuneste si caruia i-a nascut o fata, Cecille-Marcelle.
Dar mama baiatului n-a primit-o in familie, astfel incat a fost obligata sa
cante pe strazi ca sa faca rost de banii necesari sa isi creasca fiica. la doar
2 ani, Cecille s-a imbolnavit de meningita si-a murit. “P’tit Louise” a
parasit-o, iar pana la 20 de ani a trebuit sa faca fata unei perioade extrem de
dificile, traind pe strazi printre vagabonzi si proxeneti, traficanti de
droguri si prostituate. In 1935, ea a fost remarcata de proprietarul
cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Elysees, Louis Leplee, care i-a oferit
sansa sa cante in localul lui, devenind amanta acestuia. Asa si-a facut
intrarea intr-o lume ale carei reguli nu le cunostea, caci acesta era un
homosexual rafinar, bogat si influent.
Ea l-a numit “taticu”(papa), iar el i-a zis “mome Piaf”
(fetiscana vrabiuta) datorita staturii ei mici, nume de care n-a mai scapat
toata viata. Avea 1.47metri si o voce puternica, completata de un temperament
vulcanic. Fascina toti barbatii care o asculta si pe care ii intalnea. Din
acest moment ea a devenit Edith Piaf. Canta despre ce stia cel mai bine: vagabonzi,
alcool, batai, prostituate, iubiri de-o noapte, uitare, abandonare, iubire.
Localul era frecventat de politicieni, artisti si intelectuali, iar prima ei
aparitie pe scena a marcat un succes fulminant. A fost remarcata de catre
actorul Maurice Chevalier si de impresarul Jacques caneti. Acestia au ajutat-o
sa participe la prima ei emisiune radio si sa inregistreze discul cu piesa “La
foule”. Aparitia la radio a stranit invidia lumii obscure din Place Pigale, dar
si atentia “pestilor” carora a fost obligata sa le plateasca taxa de protectie.
Un an mai tarziu, protectorul ei, Louis Laplee, a fost asasinat, iar ea acuzata
de crima. Asocierea ei cu inexplicabila crima prevestea vremuri tulburi, iar
momentul in care i s-a dovedit nevinovatia a atras simpatia publicului francez.
textierul Raymond Asso s-a indragostit de ea si i-a scris piesele pentru urmatorul
disc “Mon legionnaire”, iar cei doi au avut impreuna o relatie de scurta
durata. raymond isi dorea sa o cizeleze invatand-o sa citeasca, sa ia lectii de
canto cu compozitoarea MargueriteMonnot care i-a si scris muzica pentru cele
mai renumite piese ale ei. Marguerite era o fire vesela, bine crescuta, o fosta
speranta a muzicii clasice, care devenise o compozitoare de succes. Dupa
inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Raymond s-a inrolat, iar locul lui
a fost preluat de catre Paul meurisse, un actoras de duzina care canta la
cabaretul de peste drum. Edith intrase intr-un con de umbra si a devenit amanta
lui Paul. Ea l-a rugat pe Jean Cocteau sa ii ofere un rol lui Paul intr-o piesa
de teatru, gandindu-se ca favoarea ii va fi intoarsa. Cand Raymond a venit
intr-o permisie neanuntata, a aflat despre relatia dintre cei doi si a
parasit-o, scutind-o de explicatii jenante si inutile. Edith l-a parasit pe
Paul si l-a inlocuit cu compozitorul Michel Emer, cel care i-a compus piesele “Le
disque use” si “L’accordeoniste”. Nu o deranja faptul ca unii dintre amantii ei
erau casatoriti si nici nu manifesta vreun regret, afirmanf ca “totdeauna m-am
inteles bine cu nevestele amantilor” si sustinand cu convingere ca e mai bine
sa fii amanta decat nevasta: ”totdeauna imi iau catrafusele, asta e revansa mea
asupra femeilor frumoase”, glumea ea cu privire la acest aspect. Vocea ei avea
inflexiuni vocale plime de dramatism, asa a ajuns sa fie cooptata in randul
artistilor intelectuali de pe “Rive Gauche” alaturi de Juliette Greco, Boris
Vian, Roger Vadim.Cocteau a scris special pentru ea piesa de teatru “Le bel
indifferent”. In timpul razboiului a colaborat cu miscarea de rezistenta si tot
atunci a lansat melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hotel”, “Les
histories de coeur”. Cand razboiul s-a sfarsit, n-a scapat de oprobiul public
pentru concertul pe care l-a sustinut la Berlin la invitatia autoritatilor
germane. Viata ei sentimentala a fost marcata de legaturile scurte cu textierul
Henri Contet, pianistul Norbert Glanzberg si cantaretul Yves Montand care i-a
fost si partener pe scena. Nu se stie exact daca cei doi au fost sau nu amanti,
dar biografii sustin ca ea i-ar fi facut rost de primul rol important in “Les
portes de la nuit” de Marcel Carne in 1946, iar mai apoi l-ar fi obligat pe
Contet sa compuna melodii special pentru el. Dupa ce l-a ajutat sa se lanseze
si sa isi faca un nume in lumea artistica pariziana, Edith l-a parasit pentru
Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei “Compagnons de la chanson”. Avea
un spirit liber si nu isi gasise inca barbatul care sa o faca sa-si doreasca sa
ramana cu el, asa incat a trecut la urmatorul, traind viata pe felii, asa cum
facuse pana atunci si avea sa faca pana la moarte. Nici un lucru material nu o
lega de nimeni sau pe care sa-l imparta cu cineva. Ea se atasa de oameni, dar
nici asta pentru mult timp. Sufletul ei avea nevoie de varietate, de dureri si
experiente care sa ii genereze trairi noi. In 1946 a scris textul celebrei “Je
vois la vie en rose”, muzica fiind compusa de Louiguy (louis Guglielmi), piesa
care a facut inconjurul lumii. In 1947, Edith a plecat in turneu in America
impreuna cu cu alti 3 colaboratori talentati:Robert Chavigny la pian, Marc
Bonel la acordeon si Louis Barrier impresarul, cei trei ramanandu-i alaturi
pana la sfarsit. Trupa “Compagnons de la chanson” a urmat-o in turneul peste
ocean. Cu toate astea, nimic n-a impiedicat-o sa aiba si alte relatii amoroase
ocazionale cu alti barbati. In America a cunoscut-o pe Marlene Dietrch si pe
boxerul Marcel Cerdan alaturi de care a trait o frumoasa poveste de dragoste,
devenind “le meilleur amant du monde”, sufletul ei pereche. dar Cerdan era
casatorit cu Momone si aveau 3 copii care locuiau la Casablanca. Edith si-a pus
la bataie tot arsenalul feminin invaluindu-l cu avalanse de iubire, crize de
gelozie, plansete, inselatorii ostentative in incercarea de a-l cuceri, desi
niciodata nu i-a propus sa divorteze. Nu se stie care a fost motivul real
pentru care Edith a nevat orice legatura amoroasa intre ei. Cerdan tocmai
castigase campionatul mondial, iar acesta nu dorea sa isi paraseasca nevasta si
copiii. Insa presa americana era vigilenta, astfel incat a aparut articolul “Hoata
de soti” in care erau metionate multe picanterii cu privire la viata celor doi
amanti, fapt care a starnit furia publicului. Dar scandalul avea sa fie uitat
caci Cerdan a murit subit intr-un accident aviatic in arhipelagul Azore. La
moartea lui a declarat: “nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilasul meu”,
iar un prieten de-al aei avea sa spuna: “singurul barbat care a parasit-o a
fost Cerdan, dar numai fiindca a murit”. Dupa moartea lui, s-a intors la Paris
si a scris textul celebrului “L’hymne a l’amour”, muzica fiind compusa de
Marguerite Monnot. In plin concert, ea a intonat imnul iubirii si, in timp ce
canta “daca intr-o zi te smulge viaa din bratele mele, daca mori departe de
mine…” “Dumnezeu ii reuneste pe cei ce se iubesc” dupa care a lesinat.
Nestiind cum sa faca fata durerii, s-a reapucat sa
consume dgroguri, somnifere si alcool. Timp de un an de zile, Edith a trait
intr-o stare de nebunie, dupa care s-a intors catre misticism, sedinte de
spiritism, toate din dorinta de a intra in contact cu Cerdan. A fost pacalita
de sarlatani, a pierdut sume imense de bani, si-a indepartat prietenii Michel
Emer, Henri Contet sau tanarul Charles Aznavour care incercau disperati sa o
salveze de ea insasi. Marinette, sotia lui Cerdan, afland de situatia precara a
amantei sotului ei, a invitat-o la Casablanca. Impresionata de gestul acesteia,
Edith i-a intors invitatia chemand-o impreuna cu copiii la paris, platindu-le
drumul si cazarea. In 1950 s-a reintors in America, la New York, pentru un alt
turneu fiind insotita de noul ei amant, Eddie Constantine, si de secretarul ei
particular, Charles Aznavour, viitorul renumit chansonier. In anul urmator a
jucat in piesa muzicala “La petite Lili”, dar n-a mai bifat succesul de
odinioara. In 1952 s-a casatorit cu textierul Jacques Pill cu care s-a mutat
intr-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris pe care nu l-a mai parasit
decat la moarte. Recent divortat, jacques era foarte atent, untextier si
cantaret talentat. Desi el o iubea sincer, Edith spera sa se multumeasca cu o
iubire platonica: “cu cat il cunosc mai
bine pe Jacques, cu atat il apreciez mai mult”. In 1956 l-a avut ca amant pe cantaretul
grec Georges Moustaki cu care a compus melodia “Milord”. Au trait impreuna 4
ani si, desi s-a straduit sa ii fie fidela, a calcat deseori pe langa. Jacques,
om de bun simt, dispera la fiecare escapada a ei, pana in 1958 cand a divortat.
In 1961 a compus piesa “Non je ne regrette rien”, melodie care a ridicat toata
audienta in picioare in cadrul concertului sustinut in sala Olympia” din Paris.
Renumiti compozitori i-au compus melodii: Francis Lai, Charles Aznavour,
Charles Dumont. Ultimul declara: “Am fost obiectul ei. Dupa trei luni, eram
stors”. In acelasi an, in cabaretul “Patachou”, il remarca pe fiul unui frizer
de suburbie, tanarul si frumosul Theopanis Lamboukas, zis Theo Sarapo, cu care
s-a casatorit la 9 octombrie 1962. El avea 26 de ani, ea, 47. El era frumos ca
un zeu, ea arata ca o baba care abia se tinea pe picioare. Desi toti ziceau ca
s-a insurat pentru bani, Theo avea sa-i ramana aproape pana la moarte. A
ingrijit-o si a iubit-o pana a inchis ochii, apoi i-a cinstit memoria. Se pare
ca tocmai el avea sa ii indeplineasca visul marturisit la prima ei emisiune
radio: “ Ce-am asteptat eu de la iubire? Pai, ceea ce mi-a si oferit… Minunea,
tandretea, tragicul, extraordinarul”.
A fost inmormantata in cimitirul Pre la chaise, iar la
ceremonie au venit peste 40.000 de parizieni. Timp de 2 zile siruri nesfarsite
de admiratori s-au perindat la catafalc pentru a aduce un ultim omagiu celei ce
a fost “petit fille des rues”. Viata sa nu a reprezentat un model de conduita, dar
a fost considerata una dintre cele mai mari cantarete ale secolului 20.
Actrita, cantareata, textiera, talentul ei a traversat granitele tarii, promovand
genul muzical “chanson realiste”. Vocea sa inconfundabila a exprimat framantarile
unei generatii prinsa intre ororile nazismului si eforturile de reconstructie a
unei democratii postbelice. A cantat despre tati si barbati, niciodata despre mame
si femei. A cantat despre prostituate, despre viata ei. Au fost publicate carti
despre viata ei: “Au bal de la chance” (Sarbatoarea norocului) in 1958, a carei
prefata a fost srisa de catre jean Cocteau, prietenul si admiratorul ei, si “Ma
vie” (Viata mea), o antologie de interviuri pentru France-Dimanche, stranse si
publicate de catre Jean Noli, in 1964, dupa decesul ei. Si-a trait viata cu
sinceritate, a cantat cu pasiune, a iubit fara restrictii: “In viata e-o
singura morala: ca esti bogat sau falit, fara iubire esti halit”.